28 apr. 2012

Epifiza – al treilea ochi închis de trecerea timpului *

Fenomenul celui de-al treilea ochi a fost demonstrat de mai multe ori de doi ruşi cu capacităţi extrasenzoriale: Nina Kulaghina şi Mihail Kuzmenko. Ei au introdus un film foto într-un plic în care nu pătrundea lumina, apoi l-au pus pe frunte şi dupa câtva timp pe film au apărut imagini ordonate. Un asemenea fenomen i-a pus în încurcătură pe cercetători, pentru că fruntea este frunte, acolo nu există o retină asemenea ochiului. Cu toate acestea, faptele vorbesc în tacere: radierea, emanarea unor figuri undeva în zona frunţii are totuşi loc.

Chakrele au capacitatea de a radia imagini
Ştiinţa clasică despre om nu poate explica deocamdată acest fenomen. Însă tradiţia veche orientală nu vede în acest lucru nimic extraordinar. Ea afirmă că asemenea capacităţi de a obţine şi radia imagini în gând (aşa se numesc tablourile cărora le dă naştere conştiinţa – un aliaj de gânduri şi imagini) sunt proprii centrilor energetici ai organismului uman – chakrele. Pe acest tip de activitate este specializată cea numită ajna - centrul energetic care, din cele mai vechi timpuri, este numit al treilea ochi.
Trebuie subliniat că acest cult, al celui de-al treilea ochi, are rădăcini foarte vechi. În multe credinţe orientale, acest organ neobişnuit este o trăsătură obligatorie a zeilor. Acest ochi le permitea zeilor să vadă toată preistoria Universului, viitorul, să privească fără nici o piedică în orice colţ al lumii. Zugrăvirea celui de-al treilea ochi în fruntea zeilor poate fi întâlnită în picturile murale şi în sculpturile din templele budiste.
Unii cercetători consideră că aceste credinţe şi tradiţii sunt amintirea unor strămoşi ai umanităţii (zei) nepământeni (extratereştri). Potrivit legendelor care au ajuns până în aceste timpuri, ochiul care vede tot le dăruia acestora nişte capacităţi uimitoare – hipnoza şi clarviziunea, telepatia şi telekinezia, capacitatea de a obţine cunoştinţe fără intermediar de la raţiunea cosmică superioară, de a cunoaşte trecutul şi viitorul şi chiar de a acţiona asupra gravitaţiei.
Amintirea ochiului divin şi dorinţa de a dobândi puternice capacităţi psihice a rezistat în Orient: este suficient dacă se aduce în discuţie aici punctul din fruntea femeilor indiene. Sunt foarte mulţi cei care îşi închină toată viaţa unui singur scop: recăpătarea capacităţilor divine pierdute la un moment dat în evoluţia umanităţii. Una dintre primele lor misiuni ei o stabilesc ca fiind descoperirea celui de-al treilea ochi şi pierd pentru acest lucru ani mulţi în ascetism spiritual plin de tensiune şi eforturi. Cel mai uimitor fapt este ca aceşti entuziaşti obţin într-adevăr dezvoltarea unor capacităţi psihice paranormale.
Se consideră că darul vederii spirituale le este dat oamenilor chiar de al treilea ochi – ochiul intuiţiei. Sfera de acţiune a acestui ochi al lui Shiva (cum mai este numit) se găseşte în afara dimensiunilor cunoscute şi, tocmai de aceea, posibilităţile lui sunt uimitoare. Astfel, yoghinii care îşi deschid în sine acest ochi spiritual pot observa unele evenimente care au loc la distanţe uriaşe şi în orice perioadă de timp: trecut, prezent sau viitor. În India, asemenea persoane sunt numite Trikala jna, adică Cei care cunosc trei timpuri.

Patru trepte de dezvoltare a celui de-al treilea ochi
Însă nici pe departe, aceste capacităţi fenomenale nu sunt stăpânite de către toţi yoghinii – totul depinde de gradul de dezvoltare la ei a celui de-al treilea ochi. Tradiţia orientală vorbeşte despre patru trepte în dezvoltarea celui de-al treilea ochi.
Treapta inferioară îi permite omului să observe obiectele şi oamenii într-un mod oarecum ciudat, sălbatic: aceştia sunt coloraţi neobişnuit sau sunt înconjuraţi de o aură, care îşi schimbă forma şi culoarea în funcţie de starea fizică şi emoţională a stăpânului ei.
Pe treapta următoare a deschiderii celui de-al treilea ochi, obiectele şi evenimentele obişnuite pot apărea dintr-o perspectivă cu totul neobişnuită: de exemplu, din interior sau de la înălţimea zborului unei păsări. Cel mai adesea, tablourile observate aparţin prezentului sau trecutului apropiat. Pe această treaptă de dezvoltare devin adesea vizibile nişte forme de gândire deosebit de puternice – fructul concentrării colective de idei, de sentimente, dorinţe ale oamenilor (în această categorie intră simbolurile religioase sau orice alte simboluri).
La început, aceste viziuni nu vor fi foarte clare şi stabile, dar pe măsura dezvoltării ulterioare a celui de-al treilea ochi, claritatea şi precizia lor vor creşte din ce în ce mai mult.
Dar iată că soseşte şi momentul când tablourile observate cu cel de-al treilea ochi încep să semene tot mai mult cu ceea ce se vede cu ochiul obişnuit. Şi chiar dacă, de obicei, asemenea tablouri sunt de scurtă durată, chiar şi aceste clipe sunt suficiente pentru a analiza detaliile şi amănuntele mai importante. Aceasta este a treia treaptă de dezvoltare a vederii spirituale.
Specialiştii afirmă că treptele descrise mai sus pot fi accesibile oricărui om, chiar şi unui orb, dacă se face un antrenament corespunzător. Mai mult decât atât, la orbi, dezvoltarea unei a doua vederi are loc de multe ori mai repede şi cu mai multe şanse de reuşită decât oamenii normali.

Treapta Maestrului este accesibilă pentru foarte puţine persoane
Cea de-a patra treaptă de deschidere a celui de-al treilea ochi – treapta Maestrului – este accesibilă pentru foarte puţine persoane. Pentru a o atinge, omul trebuie să se dedice pe sine în întregime perfecţionării spirituale. Numai astfel, el poate deveni adept – cel care nu mai are nimic de învăţat. Vederea sa spirituală îi permite să vadă şi să cunoască tot ceea ce doreşte – indiferent de timp şi spaţiu.
Poate părea de domeniul fantasticului. Există într-adevăr acest tainic şi atotputernic al treilea ochi? Poate fi oare numai o imagine poetică? Sau poate este un organ care există în realitate, care la omul contemporan se găseşte în stare latentă, nedezvoltată?

Al treilea ochi la reptile
Există diferite păreri cu referire la acest fapt. Argumentul unor cercetători este că la fiinţele vii cel de-al treilea ochi nu este chiar o raritate. Cel mai des, acesta se găseşte la reptile, în special la şerpi şi şopârle. La aceste animale acesta este reprezentat de un ochi pe ceafă, pentru care există în craniu chiar un orificiu uşor de observat.
Cel de-al treilea ochi al reptilelor este acoperit cu o piele semitransparentă, ceea ce i-a determinat pe cercetători să presupună că ochiul respectiv lucrează nu numai în spectrul luminat. Enigma a fost dezlegată mai târziu: s-a dovedit că acest organ este foarte sensibil la spectrul milimetric al razelor, chiar şi la câmpul magnetic. Se presupune de asemenea că al treilea ochi percepe ultrasunetele şi infrasunetele.
Acest lucru le face pe reptile să fie nişte prevăzători extraordinari ai cataclismelor naturale: cutremure, erupţii vulcanice şi chiar furtuni magnetice. Există şi o altă părere: aceste fiinţe pot prevedea ceea ce se întâmplă şi datorită proprietăţilor deosebite ale celui de-al treilea ochi – de a percepe informaţii subtile despre viitor din câmpul informaţional al planetei.
Este clar ce se întâmplă cu reptilele, dar ce se poate spune despre oameni? Unde sunt dovezile cp au şi ei al treilea ochi? Se pare că există asemenea dovezi. Şi sunt chiar confimate.
În primul rând, în categoria dovezilor intră datele oferite de embriologie. În al doilea rând, acest organ uimitor din zona creştetului se întâlneşte şi la oameni care trăiesc alături de noi.

Epifiza – organul enigmatic
Unii dintre primii oameni care, în anii ’80 ai secolului al XIX-lea, au crezut în legendele indiene despre cel de-al treilea ochi au fost cercetătorii englezi şi germani. Ei şi continuatorii lor au emis o ipoteză despre prezenţa la oameni a celui de-al treilea ochi, la fel ca la reptile.
Singura diferenţă, după părerea lor, este că o dată cu trecerea timpului ochiul a fost închis în interiorul craniului. În zilele de acum, această idee nu a murit, ci a apărut chiar părerea că acest organ enigmatic este epifiza – o formaţiune mică, de mărimea unui bob de mazăre, sub formă de pară, de culoare roşu-maroniu, care se găseşte în faţa creierului mic.
Este adevărat că cercetătorii care se găsesc pe idei materialiste consideră că acţiunea epifizei asupra psihicului se limitează la influenţa sa indirectă în prelucrarea serotoninei, rolul căreia în procesele care au loc în organismul uman este esenţial, dar neînteles până la capat. Printre cercetători sunt şi unii care înzestrează acest organ enigmatic cu proprietăţi deosebite. Ei presupun că al treilea ochi este acea antenă care îi dă omului capacităţile extrasenzoriale şi că acest organ este capabil să perceapă şi să radieze energie subtilă – să vadă nu numai ceea ce se petrece în afara organismului, ci şi ceea ce este în interiorul lui şi chiar ceea ce se petrece în lumea de dincolo.

Nisipul cerebral şi informaşiile despre organismul uman
Se ştie că în epifiză se găseşte aşa-numitul nisip cerebral (acervulus cerebralis) – nişte corpuri minerale de formă sferică, având dimensiuni începând cu o jumătate de milimetru şi până la 2 milimetri. Şi chiar dacă un asemenea nisip există la toţi oamenii din momentul naşterii, la ce este el util, ştiinţa încă nu ştie.
Există însă unele ipoteze foarte interesante. Astfel, o analiză cu raze Roentgen a arătat că în firele de nisip din epifiză se găsesc unele structuri cristaline care conţin un mare procent de cremniu. Experienţele au arătat proprietăţile informaţionale neobişnuite ale nisipului cerebral: se pare că în microcristalele sale este ascunsă o informaţie holografică despre tot organismul uman.
Acest lucru a permis să se presupună că cristalele epifizei formează centrul principal al organismului uman, cel care dă ritmul existenţei sale în spaţiu şi timp. După cum consideră cercetătorii Orientului Îndepărtat, doctorul în ştiinte biologice A.M. Panicev şi doctorul în ştiinţe tehnice A.N. Gulkov, ritmul de lucru al acestui centru este redat nu fără participarea unor raze exterioare ale naturii neelectromagnetice, care se propagă într-o clipă de la obiectele cosmice (de la Soare, Lună, planetele sistemului solar).
Mai mult decât atât, aceşti cercetători presupun că principala caracteristică a cristalelor epifizei este capacitatea de a porni mecanismul reîncarnării, responsabil pentru măreţul moment al creaţiei divine – comuniunea corpului şi sufletului. În afară de aceasta, cristalele respective contabilizează permanent informaţia trimisă de corpurile sistemului solar.

Epifiza – ochiul care cândva a fost pe ceafă sau pe frunte
Epifiza nu dă linişte nici altor cercetători. Încercând să înţeleagă destinaţia acestui organ tainic, unii au atras atenţia asupra mobilităţii uimitoare a epifizei şi asupra capacităţii ei de a se roti asemenea unui glob. S-a vorbit chiar despre asemănarea directă dintre epifiză şi globul ocular, pentru că aceasta are de asemenea un cristalin şi receptori pentru percepţia culorilor.
Argumentindu-şi ipoteza, cercetătorii atrag atenţia asupra faptului că activitatea acestei glande este stimulată în mare măsura de semnale luminoase (este posibil să intre în acţiune şi alte semnale), care vin de la ochi.
S-a emis părerea că dupa un mileniu de lipsă de acţiune epifiza a scăzut semnificativ în dimensiune şi că la un moment dat ea a fost (şi în viitor va deveni la fel) de mărimea unei vişine.
Este oare epifiza acel ochi care a fost cândva pe ceafă sau pe frunte sau este un organ independent care are nişte superposibilităţi, este greu de deliberat în favoarea uneia sau alteia dintre presupuneri. Cu toate acestea, există încă o dovadă, chiar şi indirectă, a faptului că epifiza este legată într-adevăr de vedere şi de posibilităţile informaţionale deosebite ale omului.

Ochiul de şarpe la cei care şi-au dedicat viaţa practicilor spirituale
Este cunoscută o lege foarte interesantă: la unii oameni care s-au dedicat pe sine practicilor spirituale şi dobândirii unor capacităţi psiho-informationale deosebite, ca rezultat al transformării hormonale a organismului, osul de pe ceafă s-a tocit atât de mult încât pe locul său nu a mai rămas decât pielea – asemenea ochiului şarpelui.
Un asemenea fapt poate provoca uimire şi neînţelegere. Unii îşi pun întrebarea dacă acest lucru este adevarat, din moment ce imaginile de pe filmul foto se obţin atunci când acesta se aplică pe frunte, şi nu pe ceafa.
Nu este însă nici o contradicţie în aceste lucruri. Mai mult decât atât, totul trebuie să fie chiar aşa. Dacă cel de-al treilea ochi a existat cu adevărat, el a fost dispus în creştet. Nu avea de ce să fie aşezat în frunte, din moment ce în acea zonă se mai găseau încă doi ochi. Este cu totul altceva dacă mai există încă un ochi în spate, pe ceafa. Acest lucru făcea ca vederea să fie de jur împrejur, ceea ce în condiţii de primejdie era foarte important.
Însă au trecut milenii şi, în procesul de evoluţie, din nişte cauze neclare pentru noi, oamenii, cel de-al treilea ochi s-a cufundat în profunzimea creierului. În acest caz, el şi-a păstrat mobilitatea şi, după cum se vede, şi-a orientat atenţia către locul de unde obţine un maximum de informaţii. El nu mai poate vedea (lumina i-a devenit inaccesibilă), a căpătat capacităţi subtile, telepatice. Şi de unde vine curentul maxim de semnale telepatice? Desigur că din faţă, de acolo de unde îi este atrasă atenţia stăpânului.

22 apr. 2012

Argumente pentru ideea reîncarnării

Reîncarnarea,în timpul de azi, mai ales în societatea noastră, în România, este un subiectcare ţine exclusiv de latura filosofică sau spirituală, dar nu a religiei și,cu toate că există suficiente dovezi în sprijinul ideii că ea reprezintă unfenomen real şi poate chiar verificabil, cei mai mulţi oameni fie o resping dinprincipiu, fie o resping pentru că doar din auzite ştiu despre subiect.
Dovezile vin din mai multe direcţii. Spre o bună cunoaştere aacestei idei, cele ce bine bătătoritedrumuri este cazul să fie reamintite :

Regresia hipnotică
Regresia hipnotică, folosită în terapii este o procedură discutabilă în ochii multora.Informaţiile furnizate de către “pacientîn regresiehipnotică, sunt foarte importante. De aceea a ajuns, poate, cea mai popularădovadă a reîncarnării.
Din nume se poate intui că, în cadrul acestei tehnicicontroversate, pacienţii sunt mai întâi hipnotizaţi şi conduşi în trecut, prinviaţa lor prezentă, în copilărie, şi tot îanpoi spre vremuri de dinainte denaşterea lor. Odată "ajunşi" acolo, sunt îndemnaţi să vorbească despreceea ce văd, despre ceea ce simt. În transă hipnotică ei reuşesc de multe orisă relateze cu, o mare exactitate, detalii personale din ceea ce se presupuneca au fost vieţile lor trecute, detalii precum locaţia existenţială, ocupaţia,numele rudelor dar şi alte amănunte pertinente, corecte, istoric şi cultural.
Deşi în multe dintre cazuri sunt furnizate informaţii multiple şiconsistente pe care, în ideea realităţii materiale, nu ar trebui să lecunoască, nu are cum să le cunoască, nici o astfel de informaţie nu a fostacceptată ca o dovadă incontestabilă a reîncarnării. Faptul că printrerelatările corecte se strecoară mereu unele erori, erori ce aruncă o umbră deîndoială asupra întregii chestiuni.
Existenţa unui fenomen numit criptomnezie (tendinţa individului dea citi o carte sau a vedea un film şi a asimila informaţiile astfel descoperiteca şi cum ele ar face parte din viaţa lui anterioară) face ca, hipnoza regresivă,deşi este ometodă spectaculoasă de a explora existenţele trecute, este una supusădiscuţiilor.

Xenoglosia
O manifestare şi mai interesantă, şi totuşi foarte rară, manifestarece vine ca dovadă în sprijinul ideii că reîncarnarea este un fenomen real, senumără xenoglosia. Xenoglasia este  capacitatea sau tendinţa unei persoane aflateîn stare de hipnoză regresivă de a se exprima într-o limbă străină şi pe carenu o cunoaşte.
De cele mai multe ori este vorba despre doar câteva cuvinte, celmult fraze, dar există şi cazuri când pacientul duce o conversaţie într-undialect despre care nici măcar nu ştie că există. Există şi alte cazuri, extremde rare, dar în acelaţi timp foarte credibile şi convingătoare, de xenoglosie,în care pacientul nu doar vorbeşte într-o limbă străină, dar foloseşte oversiune arhaică ce a ieşit din circulaţie, de mai multe secole. Acest lucruface puţin probabil ca fenomenul să fie considerat o fantasmă, o înşelătoriesau un caz de criptomnezie (amintiri uitate). Un exemplu în acest sens este celal actorului Glenn Ford care, sub hipnoză, prin anii "60, şi-a amintit deo viaţă anterioară de cavaler francez sub domnia Regelui Ludovic al XIV-lea.Aflat în starea respectivă, actorul a descris fluent în franceză trăiri şiîntâmplări din acea existenţă a sa, iar ceva mai târziu avea să se constate cadialectul vorbit de Ford era cel parizian de secol XVII, nefolosit de mai binede 300 de ani.
Xenoglasia este mai greu de contestat. Prin urmare, ea rămâne unpilon rezistent în susţinerea reîncarnării, dar fiind rară, cercetătorii nu auputut să tragă o concluzie clară.

Deja Vu
Deja Vu, aproape cu certitudine se poate spune că se ştie, este unfel de al şaselea simţ prin care omul trăieşte senzaţia repetiţiei unuieveniment, mai mare sau mai mic, pe care însă nu l-a mai trăit, cel puţin înviaţa curentă. Se manifesta fenomenul şi altfel, de exemplu prin cunoaştereainexplicabilă a planului unei clădiri sau al unui oraş, de către o persoanăcare nu a vizitat niciodata locul respectiv. Pentru unii, asemenea episoade şideprinderi înseamnă reminiscenţe ale unei vieţi anterioare, care ausupravieţuit cumva procesului morţii şi renaşterii.
Ştiinţa insistă însă că asemenea experienţe sunt de faptsimilarităţi coincidenţiale între prezent şi un trecut asemănător dar uitat.Această idee se bucură fără îndoială de ceva credit, pentru că s-a demonstratîn mod repetat că memoria este un mecanism uneori instabil şi fără reguli,capabil să amăgească mintea în diverse feluri. Dar, cu toate acestea, nici chiaro similaritate de locuri şi întâmplări nu poate explica, de exemplu, cumreuşeşte o persoană să descrie şi să numească corect un labirint de străduţedintr-o localitate unde se află în premieră, cum nu există o logică foarteclară nici pentru capacitatea unor oameni de a şti exact dispunerea camerelorîntr-o casă nevizitată înainte.
Similarităţile, şansele de potrivire, sau ghicitul au procentajullor în acest context, însă unele relatări sunt atât de precise şi de stufoaseîncât fac din reîncarnare cel puţin o posibilă pistă de urmărit în încercareade a găsi o explicaţie.

Fobii nejustificate
Fobiile sunt acele senzaţii de teamă incontrolabilă faţă delucruri sau medii externe care nu prezină în mod necesar un factor deameninţare sau risc la adresa oamenilor şi, sunt destul de des experimentate deoameni. Modul de dezvoltare a fobiile este destul de bine înţeles ca proces,fiind în general un răspuns la traume din trecut, de obicei din copilărie şi carese manifestă mai târziu sub forma unor panici iraţionale.
Dar ce se poate spune despre fobiile intrinseci, intrauterine,predefinite, despre care nu se ştie că ar avea la bază traume asociate? Nu esteo presupunere, există cazuri atestate de indivizi îngroziţi de înec şi de apăde când se ştiu, la fel cum există oameni şocaţi de cai, deşi nu au trăit înaceastă viaţă nici o experienţă nefericită legată de aceste elemente.
Răspunsul pare să vină din regresia hipnoptică, proces în cadrulcăruia mulţi pacienţi cu asemenea probleme relatează episoade traumatizante dinvieţi anterioare, ce vizează tocmai întâmplări implicând lucrurile de care setem acum incontrolabil. De aceea, este foarte posibil ca cel înfricoşat de apăsă fi murit înecat într-o viaţă trecută, iar cel cu teamă de cai să fi muritlovit de copite sau aruncat din şa, iar aceste traume rămând întipărite înîncarnarea prezentă.
Terapia prin această metodă, constând în identificarea traumei dintr-oviaţă anterioară ca motiv de fobie în viaţa actuală, are un succes mare faţă deterapiile convenţionale, căci după această identificare spaima începe să dispară rapid.
Comunitatea medicală totuşi respinge în general cauza traumei dinaltă viaţă, argumentând că această impresie nu este decât o fantezie produsă desubconştient pentru a masca trauma reală, dar acceptă că o asemeneaidentificare rezolvă eficient temeri sevre şi inexplicabile.

Hobby-urile şi obsesiile
Mulţi oameni manifestă încă din copilărie o afinitate faţă deanumite obiecte, locuri sau activităţi, pe care le transformă uneori înhobby-uri de o viaţă alteori în obsesii. De unde vin ele? Cum se face că cinevaeste din primii ani de viaţă "intelectuală", o persoană este extremde interesată despre Războiul Mondial, spre exemplu? Sau de ce dezvoltă uncopil, ori un tânăr, o pasiune pentru o ţară străină pe care nu a vizitat-oniciodată şi cu care nici nu are vreo conexiune evidentă? Ori un copil are o deprinderecare întrece un adult în modul de manifestare? Pot fi puse şi aceste aplecăritot în seama unor ecouri ale unei încarnări anterioare? Este Războiul Mondialpur şi simplu un subiect fascinant, sau în viaţa trecută entuziastul acestuieveniment poate a participat la el? Este tânărul atras de ţara străină pentrucă agrează limba, cultura, obiceiurile şi istoria acesteia, sau e mai mult deatât?
Sunt şanse ca, deşi să nu-ţi amintească de o existenţă anterioară,să rămână în această viaţă cu urme ale experienţelor şi intereselor celor carepoate a fost cândva. Reîncarnarea este doar un răspuns posibil, dar demn deluat în calcul. Nu se ştie cât dintr-o eventuală viaţă anterioară se aduce existenţacurentă, fie şi în cele mai subtile şi subconştiente feluri, dar e posibil caacest trecut neacceptat al sufletului să fie mult mai legat de prezentul şi deviitorul decât se poate imagina.

Amintiri din vieţi anterioare
Doctorul Ian Stevenson, un psihiatru apreciat din statul americanVirginia, care a decedat în 2007, la vârsta de 89 de ani, a început să studiezecazurile de copii cu amintiri conştiente ale vieţilor anterioare, cam când seafla în pragul vârstei de 50 de ani. În cadrul acestor investigaţii, doctorul astudiat aproape trei mii de copii cu vârste între patru şi zece ani, constatândcă în multe cazuri micuţii îşi aminteau identităţile lor din vieţile trecute,precum şi detalii de context istoric şi geografic ale perioadelor invocate,detalii privitoare la rude din familiile trecute, precum şi amănuntereferitoare la momentul morţii.
Mai mult, în urma răscolirilor, unii dintre micii subiecţi s-auidentificat atât de plenar cu vieţile lor anterioare, încât au insistat să fieapelaţi pe fostele lor nume, chiar simţindu-se străini de familiile actuale şidevenind vădit deranjaţi când nu li s-a permis să mai "petreacă" cevatimp cu rudele dinainte. Interesant la toate aceste amintiri este faptul că"pacienţii" nu au fost hipnotizaţi sau "regresaţi" în vreunfel spre a accesa amintiri latente, ci au expus de la vârste foarte fragedeinformaţii perfect conştientizate, în mod spontan, ale unor vieţi trecute. Întimp ce toate aceste relatări şi înclinaţii tind să devină neclare şi chiar sădispară odată cu anii, ele rămân între cele mai bune dovezi existente însprijinul ideii de reîncarnare.

Copii foarte talentaţi
Se mai numesc şi prodigy şi sunt copii înzestraţi, care posedă untalent sau o aptitudine deosebită - în general în domeniul ştiinţelor sauartelor. Aceşti copii excelează şi avansează remarcabil într-o anumită sferă deactivitate mai ales creativă, depăşind cu mult posibilităţile tipice vârstei,precum şi pe majoritatea celorlalţi adepţi sau practicanţi ai respectivuluidomeniu.
Între exemplele potrivite în acest sens se numără chiar cazulcompozitorului austriac Wolfgang Amadeus Mozart, capabil să compună partiturisimple la varsta de patru ani şi simfonii întregi în adolescenţă. Un altexemplu este matematicianul Blaise Pascal, care a reuşit să pună bazelegeometriei proiective la varsta de 16 ani.
În timp ce ştiinţa modernă atribuie aceste talente rare unorsimple reacţii chimice la nivel cerebral, ea nu reuşeşte să de lămuririreferitoare la motivul pentru care sau la felul în care creierele acestorpersonaje au o configuraţie diferită de ale celorlalţi. Să fie vorba desprevreo mutaţie genetică, sau de un amestec dezoxiribonucleic extrem de rar? Şidaca e aşa, de ce nu se răsfrânge şi asupra urmaşilor lor? Sau e oare posibilca toţi aceşti oameni să îşi datoreze priceperea neobişnuită tocmai faptului căau mai făcut şi înainte toate lucrurile la care se pricep în viaţa curentă?Prin umare, este posibil ca un copil neobişnuit de talentat la matematică să fifost profesor de asmenea materie într-o viaţă anterioară? Sau era Mozart ungeniu al muzicii pentru că, după cum chiar el se pare că a pretins, a mai fostmuzician de multe ori înainte? Dacă traumele, amintirile, interesele şiexperienţele vieţilor anterioare par a se manifesta în cazul unor dintrevieţile curente, atunci de ce nu s-ar putea întampla la fel cu talentele şicapacităţile trecute?

Mai adaugă unii la aceste dovezi şitendinţele homosexuale şi transexuale. Din studiile efectuate nu este ceva foarteclar, acum în aceasta societate cosmopolită şi care, prin efectele educative, poateobţine efecte ce nu pot fi bănuite. Este posibil ca şi aceasta să fie o dovadă,dar prefer să nu o dezvolt. Personal am unele îndoieli!

21 apr. 2012

Manipularea prin educaţie “morală” *

Vă mai amintiţi de Pleiade? Mai ştiecineva cum este privită viaţa acolo?...
În Pleiade, s-a ştiut întotdeaunaşi au fost învăţaţi mereu copiii despre scopul și menirea secretă, sacră, aorgasmului. Această cunoaştere a fost ascunsă în ultimii 6 000 de ani de cătreconştiinţa tirană care controlează acest planul  celei de-a treia dimensiuni, în care se aflăşi planeta Pământ. Aceşti tirani au ajuns la concluzia că era mult mai uşor săcontroleze specia umană dacă, prin moralitatea dusă la extrem, spălau creierulomului, induceau sentimentul de vinovăţie sexuală şi suprimau sexualitateanaturală. Au folosit ceea ce era corect, just, real: sexualitatea este sacrăşi nu trebuie să fie la voia faptelor de dragul dorinţelor, a gustăriiplăcerilor de dragul plăcerii, dar au ajuns acolo unde au ţinut să imprimeideea ireală, că nu este decât o necesitate procreativă. Omul, primind darul dea fi capabil sexual în permanenţă, a primit multe drepturi în plus, pe careanimalele nu le au. La om există o legătură cu conştinţa, cu planul astral, cusistemul de apărare şi protecţie...
Puterea care curge prin corpul umaneste aceeaşi putere care ne permite şi “celorlalţi“din Univers să acceseze multitudinea de straturi imbricate ale realităţiimultidimensionale care există şi au existat mereu în jur.
Orgasmul: valuri peste valuri deenergie
Ce spune ştiinţa? Orgasmul este o legat de vascularizaţii şi terminaţii nervoase. Oexplicaţie fizică ce nu este nici măcar vârful ice-bergului!
Orgasmele se produc într-un tărâmcare rămâne în mare măsură invizibil pentru majoritatea oamenilor. Trăireaexperienţei manifestată prin această plăcere dulce-efemeră, numită orgasm, faceca ceva să se întâmple în tărâmul acela invizibil, ceva foarte puternic.
Cei care pot văd! Dacă s-ar puteasă se vadă valurile de energie care ţâşnesc din trupurile celor doi în momentulorgasmului, oamenii ar fi foarte atenţi la ceea ce gândesc în momentul în careacesta se produce. Sunt valuri peste valuri de energie generate de chakre(centrii de energie), de sistemul endocrin şi de reacţiile fizice. Prin acestevaluri se fixează unori, când acordul divin este chezaş, un viitor ce nu se maipoate opri. Dar, dacă posesivitatea este la ordinea zilei trăire pentru unulsau pentru amândoi, păcatul este unul maxim!
Valurile de energie sunt corelatecu gândurile, cu intenţiile şiconştiinţa proprie. Pe măsură ce se intră în domenniul frecvenţei orgasmului,un şuvoi întreg începe să se reverse pe tărâmul invizibil. Şi din aceastărevărsare se înţelege marea importanţă a atenţiei ce trebuie acordată gândurilorîn acele momente.
Parazitarea
Aceia care sunt suficient denecugetaţi încât să alunece în lumea gândurilor sumbre, cum ar fi durerea şidependenţa, în timpul experienţei lor sexuale, se vor trezi conectaţi (legaţi)în planul de jos al conştiinţei, energia fiindu-le „suptă” de entitățimalefice. Toate aceste imagini ale „frumuseților” hidoase, pictate în EvulMediu, sunt sugestive pentru a da o imagine foarte reușită asupraacompaniamentului ce poate fi aşteptat cu braţele deschise pentru cei care selasă duşi, în acele momente, în planurile joase.
În acele momente omul nu doar seagaţă de acele entităţi foarte urâte, dar va constata că trăirea sexuală estelimitată și va pune pe viitor bariere vieţii. Creşterea libidoului s-ar păreacă unii îl consideră un câştig, dar se întreabă dacă se ajunge să fie vreodatăsatisfăcut? Chiar dacă răspunsul poate fi şida (extrem de rar, e adevărat şi asta în condiţii ce... e de preferat acum sănu fie spuse), realitatea este alta: Acele forțe ale dimensiunilorjoase, “invitate” prin gânduri să sehrănească din trăirile orgasmice, nu vor vrea ca gazdele să avanseze și săevolueze. Întotdeauna vor vrea mai mult, peste limite. Forţarea limitelor nueste o evoluţie! Şi se vede că din aceastăcauză pornografia abundă, mai ales victimele stilului pornografic, suntnenumărate. Aceste entități negative care seacă totul pot fi simțite cuușurință și în spațiul cibernetic.

Orgasmul atrage ceea ce nu se vede
Dacă se doreşte ca trăirile partenerialesă fie înălțătoare, reparatoare, atunci trebuie ca amândoi să se concentrezeasupra conștiinței celuilalt, reciproc, pentru a deveni apoi o conștiințăcomună, unică. Sistemul endocrin lucrează în tandem cu chakrele pentru a emiteundele de energie. Aceste forme de unde au frecvența și chiar culoarea carecorespunde întocmai nivelului de conștiință dat de gânduri. Aceste unde pot fivăzute de acele suflete care aşteaptă în tărâmurile invizibile pentru ofrecvență de intrare compatibilă.
În termeni simpli, dacă se doreşteconceperea unui copil în timpul acelei împreunări sexuale, orgasmul va atrage,pentru viitorul copil, nivelul de conștiință creat de parteneri. Se va atragetipul de conștiință generat. Magnetismul este legea Lumilor Invizibile: „cine se aseamănă se adună”. Copilul (de fapt sufletul copilului) se conectează uneiconștiințe asemănătoare, însemnând oricare ar fi caracteristicile ei generatede gândurile ce le au cei doi în acele momente de intimitate.

Orgasmul, expresia exactă aconștiinţei
Un moment de intimitate desfăşuratsub imperiul beției sau drogurilor vai atrage un suflet din acele tărâmuri carevibrează pe aceeași frecvență cu starea existentă. Nervozitatea sau fanteziile întunecateatrage un suflet din aceleași zone ale lumii invizibile. Conștiința este totul,chiar și în aceste momente ce sunt pur personale.
Dar cum scopul permanent cu este doarconceperea unui copil, omul transmite, în acele momente normale, existenţiale, masede energie în planul Pământului și în planul lumilor invizibile. Aceste energiiafectează puternic totul, inclusiv fertilitatea câmpurilor, calitatea vieții,și tot ceea ce se numeşte Natură. Energiile orgasmice pot eleva întreagaplanetă, dacă sunt produse corespunzător.

Aplitudinea câmpurilor de undedin orgasm
Este foarte important să fie definiteclar diferențele dintre bărbați și femei în această chestiune. În lumea fizică,femeia este generatorul receptor (yin)și bărbatul este instigatorul creator (yang).În cazul în care bărbatul vrea să se bucure de nuanțele subtile și depline aleorgasmului sacru, trebuie ca, într-un mod calm, cu răbdare, cu tandrețe șidragoste, să ridice deliberat frecvența partenerei. Faptul este că, atunci cândfemeia generează valuri colosale de unde ale orgasmului sacru, la fel se vaîntâmpla și cu partenerul ei. Contopirea lor va prelungi orgasmul lui si prinal ei.
Dacă poate, dacă are permisiune (iar asta doar unii o ştiu dinainte), vafi capabil să se „racordeze” pe trăirile ei, pe care el însuși le-a aprins șile-a alimentat. Va fi purtat departe, în strălucirea fericirii pe care ei aucreat-o – valurile cosmice ale orgasmului sacru adevărat.
Oare omul vrea să ştie ce pierde dacănu se trăiesc experienţele aici, acum? Şi nu numaiasta, dar, de fapt, orgasmul sacru este Dreptul Divin al fiecăruia. Trupurile oamenilorsunt frumoase şi au fost create în acest scop pentru a atrage suflete evoluateîn planul lor: planeta Pământ a celei de-a treia dimensiuni. Tiranii reptilieniau ascuns aceste cunoștințe. I-au făcut pe oamni prizonierii vinovăției șirușinii, să ajungă să le fie rușine cu trupurile lor care sunt adevărate operede artă. Şi au mai făcut asta şi cei care s-au alitat lor, credincioşi soldaţi aitărâmurilor joase, lucrători spre a anula nobleţea şi frumuseţea oamenilor.
Omul trebuie să reînveţe! Nu are acumnici cea mai mică idee despre ceea ce pot face trupurile lor de oameni. Sunt caniște computere super-performante dar care nu au manual de utilizare.
Unii vor să se rămână în această stare!Dar nu, nu se poate! Nu se poate omul să rămână la stadiul de sclav, de viermepentru totdeauna. Vremea tiranilor va ajunge la sfârșit atunci când oamenii voralege de bunăvoie să înceteze a le mai da lor puterea din energiile proprii.Este în puterea omului! Depinde de fiecare! Viaţa e o bucrie şi omul trebuie săse bucure de ea! Şi va veni ziua când nu va mai fi viaţa o tristeţe! Curând, foartecurând!

20 apr. 2012

Sincronicităţile – mesajele destinului *

Întâmplarea este acea coincidenţă prin care Dumnezeu preferă să rămână anonim, spunea un om de ştiinţă ce nu putea şi nu poate fi despărţit de realism: Albert Einstein.
Întâmplări,definitorii sau doar unele mărunte, din viaţă, unele coincidenţe stranii sau ciudate care se leagă de alte întâmplări care par rupte de contextul firului cursiv al vieţii de zi cu zi dar care se pot corela mai târziu cu alte evenimente și brusc totul pare să prindă sens, se luminează, are un înţeles, ghidează pașii către locul în care trebuie să se ajungă sau relevă un adevăr de care depinde viitorul și evoluţia personală – aceasta este sincronicitatea, este ceva mai mult decât o simplă coincidenţă, este ceva mai mult decât simplul noroc sau soarta.

Darul sincronicităţii
Sincronicitatea este manifestarea unei coincidenţe importante şi semnificative. Este o asemănare, o corepondenţă, o conexiune între ceva ce se întâmplă în afara omului şi ceva ce se întâmplă în interiorul omului. În cazul unei coincidenţe obişnuite, evenimentele sunt conectate prin însemnătate mai degrabă decât de cauză şi efect. Acest lucru nu poate fi considerat încă sincronicitate, ci pur şi simplu o sincronizare. Ea devine sincronicitate atunci când acesta face o legătură semnificativă cu scopul vieţii sau ajută la devoalarea destinului pentru a arăta dragoste, a vedea cu înţelepciune şi pentru a aduce vindecarea pentru propria persoană şi lume. Toate coincidenţele sunt conectate prin însemnătate, dar sincronicitatea se întâmplă atunci când această însemnătate este relevantă pentru evoluţia personală. Este impulsul momentului în care omul este aruncat pe o traiectorie a vieţii şi care se poate întâmpla dintr-o dată! Se întâmplă exact la timpul potrivit. De asemenea, se întâmplă exact în momentul potivit în sensul că este parte integrantă a dreptăţii în Univers şi aduce exact acele piese, acele bucăţi de puzzle de care are nevoie omul pentru a se contura, sau pentru a fi conturat de destin.
sin” – cu, alăturat
cronos” – timp
Sincronicitatea este o legătură sau o conexiune care se întâmplă într-un mod anume şi în timp util. O corespondenţă între două lucruri este clarificată deodată. Conexiunea care să le unifice a fost mereu prezentă, dar o coincidenţă imediată şi semnificativă o face vizibilă aici şi acum. Sincronicitatea combină, astfel, o unicitate esenţială cu una existenţială. Prezentul etern îşi face o apariţie în prezentul momentan. Acesta este motivul pentru care pare potrivit să se spună că sincronicităţile ghidează pe om în drumul spiritual.
Jung spunea despre sincronicitate că este „o relaţie neprovocată, dar semnificativă între evenimente fizice şi psihice.... Un exemplu special de ordine acauzală.... succesiunea conştientă devine simultaneitate.... Sincronicitatea produce evenimentele în spaţiu şi timp mai mult ca însemnătate decât ca şi o simplă întâmplare”. O coincidenţă înseamnă două evenimente neprevăzute care se petrec simultan. Ea devine sincronicitate atunci când conectarea celor două întâmplări se face prin sens şi însemnătate. Şi tu şi eu iubim trandafirii roşii. Aceasta este o coincidenţă. Dacă fără să ne cunoaştem reciproc, ne întâlnim în timp ce ne ciocnim capetele când ne aplecăm să mirosim acelaşi trandafir roşu care ne-a captat privirea, şi apoi mai târziu, ne găsim căsătoriţi, asta da, este sincronicitate!
Sincronicitatea ne dă un indiciu despre scopul ascuns în profunzimea şi sensul universului şi modul în care acesta însuşi lucrează prin vieţile oamenilor. Unicitatea proprie își trage seva şi îşi are fundaţia în ordinea mare a lucrurilor. Toate evenimentele obiective au o configuraţie subiectivă corespunzătoare în psihicul uman. Sincronicitatea este o secvenţă instantanee a acestei corespondenţe, este surpriza faptului că ceva brusc se potriveşte! Evenimentele spontane şi plasate în viaţă exact la momentul oportun sunt adevărate noduri în caracterul continuu al creaţiei, reamintiri despre unitatea inviolabilă care stă la baza acesteia. Sincronicitate este întotdeauna remarcabilă, şocantă şi, uneori stranie. Sentimetul de „pe altă lume” ce există atunci când aceasta se întâmplă poate fi un indicator despre faptul că un tipar originar se relevă în conştiinţă, iar sămânţa lui a germinat în adâncurile psihicului.
Lucrurile se întâmplă aşa cum este nevoie pentru a sluji cel mai bine scopului universului. Convingerea că se poate interveni cu acesta este un alt tertip al aroganţei Ego-ului. Poate că nu se ştie despre felul în care ceea ce se întâmplă acum se încadrează într-adevăr în viitorul personal. Ceea ce poate omul este să aibă încredere că, în plus faţă de tot ceea ce se petrece, nu există o altă viziune care să confirme şi să facă toată acesteă „realitate” să pară varianta corectă.
Cu toate acestea, sincronicitatea nu se poate întâmpla prin orice intervenţie conştientă a ego-ului, deoarece acesta este un fenomen al esenţei universului: o intrare a lumii transpersonale în cea personală, în grădina curţii proprii. Este un moment în care se manifestă acea unitate care a fost mereu şi deja a existat între psihologic şi spiritual, între minte si univers, între tu şi eu, între eu şi infinit – tot ceea ce fiinţează şi există. Apare atunci când inconştientul din om este gata să facă un pas în conştiinţa cuprinzătoare şi extinsă a universului. Tocmai despre aspectul ăsta se ocupau oracolele antice!
Artistul interior al Sinelui nostru adevărat utilizează două pensule: una conştientă: sincronicitatea; şi una inconştientă: visele. Sincronicităţile (coincidenţele pline de sens) din vieţile oamenilor şi imaginile din vise care i-au entuziasmat cel mai mult sau i-au stupefiat, sunt cele mai bune (deşi de cele mai multe ori ambigue) indicii despre auto-actualizarea proprie. Atunci când un vis confirmă o mişcare în psihic, aceasta este ea însăşi sincronicitate. Rugăciunea care îşi găseşte răspuns este sincronicitate deoarece acest tip de rugăciuni sunt cele care sunt în concordanţă cu destinul şi vibrează în acelaşi ton cu universul.
Sincronism este momentul special în care destinul îl împinge pe om să meargă mai departe. Este impulsul actului care iniţiază un alt val de mişcare şi este trăit ca şi cum ar fi un gând ce ghidează inteligent. Este ca şi cum o putere ascunsă alege unde să arunce o picătură într-un vas cu apă (vasul fiind eu, tu), și ea ştie cu precizie ce va provoca: un şir de alte valuri, şi mai ştie, de asemenea, care va fi direcţia urmată de aceste valuri. Acesta este procesul prin care realitatea arhetipală se întrupează în timpul istoric: ceva necunoscut determină să se facă ceva şi nu se ştie cine este, ce, de ce sau prin cine acţionează. Sincronicitatea confirmă că, într-adevăr, omul nu este niciodată singur în univers: „O măreaţă iubire! Omul este o lume unică, şi este însoţit mereu de alta”, a scris George Herbert.
Multe evenimente psihice nu apar instantaneu, ele sunt supuse unei perioade de „incubaţie” în inconştient. Este ceva ce nu s-a întâmplat încă, dar care se pregăteşte. Sincronicitatea taie prin legăturile urzelii timpului. Ea transcende limitele fiinţării şi devenirii. Aceasta se datorează faptului că în lumea interioară nu există nici o separare între trecut şi viitor, clipa din secunda de acum sau veşnicie, ceea ce se întamplă, ceea ce este pe cale să se întâmple, şi ce se va întâmpla. Numai prezentul există, şi el include totul. În sincronicitate omul întâlneşte viitorul sau trecutul, toate dimensiunile timpului, în prezentul actual: „pentru a se transforma pe el însuşi în interiorul nostru, viitorul intră în noi cu mult înainte de a se întâmpla” - Rilke. O referire asemănătoare face şi Valeriu Popa.
Sincronicitatea frapează prin coincidenţa semnificativă a două evenimente sau de o serie de evenimente, dar ea poate fi, de asemenea, coincidenţă de percepţie psihică şi un eveniment care se întâmplă în acelaşi timp, ca şi în cazul ESP. Premoniţiile fac parte din această categorie. În ambele cazuri, şi ESP-ul şi premoniţia, se poate vorbi de sincronicitate numai dacă este prezentă semnificaţia coincidenţei, acesta este întotdeauna ultimul criteriu de identificare. Sincronicitatea apare într-un vis care dezvăluie ceea ce este deja cunoscut ca fiind adevărat sau pe cale de a deveni adevărat. Visele şi astrologia manifestă multe corespondenţe sincrone. Există o sincronicitate imensă între zodiac şi înclinaţiile noastre sau alegerile pe care le face omul în viaţă. Ritualurile sunt forme de sincronicitate prin care sunt puse în scena acte corespunzătoare harului lăuntric.
Sincronicitatea apare în munca omului cu el însuşi, asupra propriei persoane. S-ar putea să fie sincronicitate în faptul că informaţiile şi cunoştinţele personale despre problemele reale cu care se confruntă, în sinea sa şi în relaţiile sale cu cei din jur, vin simultan cu puterea de a le face faţă. De obicei omul este într-o fază de negare, pentru o lungă perioadă de timp înainte de a recunoaşte şi a-şi însuşi în cele din urmă adevărata realitate. Sincronismul constă în faptul că de multe ori doar omul îşi permite să ştie când se poate folosi de ceea ce cunoaşte.
Când omul este gata pentru a învăţa ceva nou, apare din senin un profesor. Acest lucru înseamnă sincronicitate. Ocazional, o persoană, care a murit mai demult sau recent,  apare în minte iar şi iar în cursul unei săptămâni sau chiar o perioadă mai lungă de timp. S-ar putea ca importanţa acestei persoane în viaţă, în trecut, să să revină în minte într-un mod convingător. Poate că s-a învăţat ceva de la acea persoană şi acum trebuie amintită acea lecţie de viaţă, sau poate că există ceva pe care abia acum omul este pregătit să înveţe. Aceasta poate fi o altă formă de sincronicitate. Faţa profesorului/bunicului apare atunci când a venit timpul ca omul să fie instruit sau pentru a obţine o înţelegere mai profundă asupra ceea ce este. Acesta ar putea fi chiar un moment bun să se ceară acelei persoane să fie ghidul personal din cealaltă lume, dacă acest demers se potriveşte punctului personal de vedere asupra lumii.
Sincronicitatea, de asemenea, apare atunci când se aruncă o privire înapoi în viaţă şi se vede modul în care toate întâmplările au pregătit sau au îndrumat întru totul pentru realizarea omului la cel mai mare potenţial. Un sentiment ascuns sau un adevăr a aşteptat să fie trezit întocmai de persoana potrivita sau de anumite circumstanţe, deşi uneori poate a fost dureroasă experienţa. Destinul trebuia să aibă doar un astfel de început și să urmeze acest parcurs. Fiecare om şi fiecare eveniment din teatrul vieţii este parte a metaforei călătoriei. Problema dintr-o relaţie mai veche nu poate fi: "cât de rău a fost", ci: „cât de multă nevoie am avut de acest moment al vieţii pentru a învăţa!”. Cei mai mulţi oameni continuă să întâlnească parteneri care arată exact unde trebuie să se muncească cu propria persoană, de exemplu: abuzurile, infidelităţile sau o anumită tipologie de caracter. Rănile sunt deschideri către lipsurile din viaţă. De multe ori, singura modalitate prin care o piesă pierdută din suflet sau din viaţă se întoarce, este prin intermediul unei alte persoane. Necunoscutul este înfricoşător, şi din această cauză oamenii şi evenimentele care vin în viaţă de-a lungul acestei călătorii ajută să se meargă acolo, la capătul drumului. Acest lucru este tot o sincronicitate.
Şi în final, dar nu în ultimul rând, există sincronicitate şi în metodele sau dispozitivele de divinaţie, cum ar fi I Ching sau Tarot: alegem inevitabil hexagrama sau cartea care coincide cu circumstanţele din viaţă. Această coincidenţă semnificativă se bazează pe convingerea că psihicul va direcţiona pe om către informaţiile de care are nevoie exact atunci când are nevoie de ele.

Noroc sau destin?
Punctul culminant al sincronicităţii este relevarea directă a destinului: designul întregului univers funcţionează şi se desfăşoară de la sine afişat în faţa fiecărei vieţi umane unice. „Viaţa este o luptă pentru a reuşi să fim în fapt ceea ce suntem în design ... Voinţa noastră este liberă să realizeze sau să nu realizeze designul vital care suntem în esenţă, dar pe care nu-l putem schimba sau abrevia...” a scris Ortega y Gasset.
Ceea ce se refuză a se aduce în conştiinţă, se întoarce la om ca soartă. Loveşte din afară când se refuză să se ţină seama de convocările din interior. Din punct de vedere spiritual este logic să se creeze un acord acord de durată cu universul, care să poate fi doar un „da” necondiţionat la tot ceea ce este. Atenţia dată sincronicităţilor ajută la alăturarea evenimentelor în desfăşurare într-un mod conştient. Cuvântul „design” îşi adaugă elementul de măiestrie!
Fiecare generaţie prezintă universului o populaţie de oameni care aduc prin ei înşişi exact acele ingrediente care sunt necesare pentru a face lumea mai bună. Fiecare persoană este o celulă crucială în acest trup mistic al omenirii. Există sincronicitate în faptul că, aici şi acum, lumea are întotdeauna doar resursele umane de care are nevoie în continuare în evoluţia sa, aşa cum se cuvine pentru această epocă. Natura participă la aceeaşi sincronicitate prin multitudinea de specii şi etape de creştere şi schimbare în fiecare epocă: creează o epocă a gheaţii şi o epocă temperată în acord cu toate cerinţele evoluţiei. Sunt aici, la momentul potrivit, şi tocmai la timp pentru mine, ca să-mi aduc și eu contribuţia şi natura mă sprijină oferindu-mi doar condiţiile care pot susţine acest demers. Şi tot aşa sunt şi toţi oamenii din viaţa mea.
Destinul este adesea legat de carieră. Activitatea şi munca în lume este de multe ori modul de a sluji sau de a actualiza potenţialul. Iona este arhetipul biblic al refuzului destinului propriu. Deoarece era nevoie de el ca profet, refuzul său la chemarea de a deveni ceea ce trebuia să fie nu a fost luat în considerare. El a fost înghiţit de o balenă şi obligat să-şi înghită mândria proprie. Există, de asemenea, momente pe parcursul vieţii, când refuzurile de tipul acesta sunt permise dar apoi „un mare prinţ zace în închisoare”, cum spune Donne.
Jung spunea: „Ne găsim destinul pe calea pe care o luăm tocmai pentru a-l evita”. Cea mai mare tragedie umană este să abaterea de la calea destinului şi pierderea puterii de a activa potenţialul din cauza anilor de dependenţă de droguri, alcool, sau a relaţiilor abuzive, fără şanse de reuşită sau epuizante. Datorită acestora un mare potenţial noi poate dispărea treptat, şi nimeni nu va face nimic pentru a opri această stingere treptată. Lumea va sta cu mâinile încrucişate şi totodată se va lepăda de un dar de preţ al omului. Omul va sta cu mâinile încrucişate în timp ce se distruge pe el însuşi, aruncându-se cu mult timp în urmă pe scara evoluţiei, mult prea departe de împlinirea pe care o caută şi la care trebuie să se ajungă. Nu există nici o garanţie că vreo balenă va interveni pentru oi, aşa cum a făcut pentru Iona, ori va suna vreun telefon sau alarma ceasului la timp. Provocarea este de a găsi destinul exact în ceea ce se refuză implicarea. Aceasta nu este o sarcină uşoară. Este grea oprirea pentru a căuta cu atenţie o altă variantă în timp ce se aleargă contra cronometru pe un alt drum! Este oare destinul scris pe un pergament, sigilat într-o sticlă şi aruncat în mare, pentru a fi eliberat numai la mult timp după ce s-a plecat?
Sunt nouă factori care atrag sincronicitatea, și nu ar trebui neglijaţi – folosindu-i și punându-i în acţiune, atunci când se conștientizează puterea lor, aceștia lucrează în avantajul omului, creându-i jur oportunităţi și aducând acele resurse de care are nevoie pentru a se atinge visele:
1.Competenţa - a fi competent în ceea ce se face. Dacă se vrea a se devini bun la ceva, atunci este necesară practica până când se devine competent. Cu cât omul este mai bun și mai abil în ceea ce face, cu atât se atrag mai mult oportunităţile din jur.
2.Starea - „Calitatea vieţii tale este dată de calitatea stărilor în care ești zi de zi” spunea Tony Robbins. Nu se poate trăi în afara stărilor experimentate, ele influenţează în fiecare secundă.
3.Trecutul - trecutul trebuie lăsat trecutului, e bine să se ia doar învăţămintele din experienţele trăite. Omul trebuie să înveţe să se ierte și să ierte, să se împace cu el însuşi! Nu se poate înainta dacă se face un pas înainte și apoi un pas înapoi!
4. Convingerile – renunţarea la credinţe și convingeri care te limitează, sunt bariere auto-impuse, sunt frâne: nu se poate ca cineva să devină medic dacă la nivel inconștient crede că toţi medicii sunt incompetenţi și incapabili să pună un diagnostic corect.
5.Intenţia – a se stabi clar o intenţie pentru acel tip de experienţă ce se vrea să se întâmple în viaţă. E ca și când s-ar transmite un mesaj universului că se vrea a se atinge un anumit obiectiv.
6.Valorile - sunt adevărate filtre pe care le are omul, asemenea credinţelor - încălcându-le omul devine frustrat și nu face decât să întorcă spatele oportunităţilor de care are nevoie; sincronicitatea va lucra împotriva sa.
7.Visele și obiectivele – omul are un vis, vrea ceva... Nu trebuie să se piardă timpul, trebuie transformat visul în obiective și să se apuce de treabă! De ce să mai stea? Cine să o facă în locul său? Era o vorbă: „cu cât muncești mai mult, cu atât ești mai norocos!
8.Scopul în viaţă - care este scopul omului? Unde este pasiunea din el, pasiunea din propria viaţă?! Pentru ce există? Are o misiune? Dacă se știe care este aceasta, atunci omul este foarte aproape de ea!
9.Câmpul morfogenetic - toate sistemele vii trăiesc în interiorul unui câmp energetic. Mediul în care trăiește omul, îl poate modela sau poate fi modelat: familia, prietenii, colegii - energia enisă de ei influenţează în fiecare clipă la un nivel foarte subtil. Scopul în viaţă este în legatură directă cu locul omului în acest câmp.
Cum prinde şansa contur? Şansa poate fi pur şi simplu un mod jucăuş al universului de a colabora cu omul în şlefuirea destinului. Astfel, sincronicitatea integrează iraţionalul în competiţia organizată de evoluţie. Provocarea este întotdeauna aceeaşi: să creeze în designul artistic, în ciuda compoziţiei aleatoare. Amintirile îi arată pe oameni ca fiind grosolan de ignoranţi şi distructivi, dar, totodată, înduioşător de sensibili şi reconfortanţi. Poate că Gandhi a exprimat această tensiune între înfăţişarea existenţială şi designul esenţial cu o foarte mare acurateţe: „Văd că omenirea încă supravieţuieşte după toate încercările de a se autodistruge, şi drept urmare, presupun că este legea dragostei cea care guvernează omenirea”.
Sincronicitatea este un dar al universului, disponibil pentru a fi utilizat în fiecare moment. Este muzica subtilă şi dulce a existenţei, pe care o putem auzi numai dacă vom asculta cu adevărat. Dansul nostru către această curgere sincronistică este extazul trăirii şi simţirii. Este dansul împreunării dintre sine şi univers”.

Sincronicităţile şi magia din spatele acestor coincidenţe pline de semnificaţii nu sunt altceva decât infomaţii dezvăluite dinspre dimensiunile nevăzute ale Universului sau Multiversului, unde Îngerii, Ghizii Spirituali şi alţi mesageri divini ai luminii și iubirii plutesc într-un zbor liber… mereu prezenţi în jurul oamenilor, îndrumându-i, pe tot parcursul călătoriei spirituale, aici şi acum! Este modul de comunicare al universului cu oamenii şi mesajul începe să devină din ce în ce mai clar atunci când din mintea egoistă, iluzia separării a fost transformată şi transcende permiţând luminii divine a sufletului să răzbească şi să strălucească. Formula magică este aceea de a exista încredere în această devenire şi să racordarea la cea mai înaltă vibraţie a iubirii pentru tot ce există, deschiderea spre a se primi Universul, trăindu-i fiecare cuantă în orice manifestare a sa.
După cum se manifestă rezonanţa, când omul se acordează şi se aliniază câmpului energetic infinit, aşa devine și omul. Decalajul dintre gând şi manifestarea acestuia începe să se micşoreze… mergând către realizarea potenţialului individual maxim şi a abilităţilor de a manifesta binele suprem pentru cei din jur. Momentul în care toate acestea încep să se manifeste aduce cu sine trezirea spirituală sau realizarea dumnezeirii. Fiind esenţa iubirii şi a luminii începe să descopere ceva magic: iniţiază acea conversaţie continuă cu invizibilul şi devine canale clare și limpezi ale expresiei divine, care permit luminii să strălucească prin el.
* - material documentat 

19 apr. 2012

Cât costă sufletul? *

Un studiu recent, efectuat de o echipa de la Emory University, Center for Neuropolicy, condusă de Gregory Berns şi publicat în Philosophical Transactions of the Royal Society, bazat pe bazat pe rezonanţa magnetică funcţională (fRMI) a creierului, arată cum informaţiile legate de "suflet" şi de "sacru" – incluzând şi convingerile religioase, identitatea naţională sau codul de etică – au o zonă dedicată în creier şi nu se amestecă cu gândurile şi informaţiile legate de situaţii "profane". Ba mai mult – omul nu este dispus să "trădeze", să "vândă" convingerile de suflet. Altfel spus, studiul, inclusiv cercetările experimentale, au arătat ceea ce unii au încercat să nege: creierul elaborează informaţiile legate de valorile în care omul crede într-o zonă diferită de cea dedicată altor informaţii, definite mai sus ca “profane”, pentru care omul este gata, contra unui preţ bun, este gata să-şi schimbe ideile.
Din echipa lui Berns făceau parte inclusiv economişti, informaticieni, psihologi şi antropologi. Această echipă a pus la punct un test cu ajutorul căruia să se descopere ce loc îşi au în creier valorile de suflet/sacre şi cele profane. Echipa a folosit rezonanţa magnetică funcţională pentru a înregistra activitatea creierului a 32 de persoane adulte în timp ce răspundeau unui test format din 62 de afirmaţi, de la cele de genul: "Eşti un consumator de ceai" la cele mai profunde, cum ar fi "Eşti de acord cu căsătoriile între homosexuali", cerând celor care participau la test să aleagă dacă sunt favorabili sau contrari.
După ce au răspuns celor 62 de întrebări, participanţilor la test li s-a dat posibilitatea să îşi modifice răspunsul în schimbul unor sume de bani. Participanţii puteau să primească până la 100 $ dacă erau de acord să semneze un document în care se făcea o afirmaţie contrară celei pe care au ales-o iniţial. Dacă persoana refuza să îşi schimbe ideea, în ciuda banilor oferiţi, se consideră că afirmaţia respectivă este una de "suflet" ("sacră"). Dacă acceptau bani şi îşi schimbau decizia era o afirmaţie "profana", care nu avea o valoare prea mare pentru cel testat.
Rezonanţa magnetică a arătat cum afirmaţiile de "suflet" activau o zonă a creierului legată de cea care stabileşte ceea ce este corect şi ceea ce este greşit, însă separată de cea activabilă de "recompense". Concluzia a fost că, în cazul valorilor profunde, este inutil să se încerce să se schimbe ideea cuiva, deoarece recompensa nu va funcţiona; creierul va decide că valorile de "suflet" nu sunt de vânzare.
Ba mai mult, în cazul participanţilor la test care nu vroiau să schimbe afirmaţiile în schimbul banilor, în ciuda insistenţelor cercetătorilor, s-a observat o activare a amigdalei din creier, care este centrul controlului emotivităţii; o dovadă a faptului că aceste persoane se simţeau ofensate sau indignate de propunerea primită.
Participanţii la test care făceau parte dintr-o organizaţie sportivă sau religioasă, dintr-un grup muzical sau de legat de protecţia naturii – au demonstrat o activare mai intensă a zonei creierului dedicate valorilor "de suflet".
Concluzia lui Berns a fost că "Schimbările culturale induc modificări ale creierului care, la rândul lor, au efecte asupra culturii. Cultura şi creierul nu pot fi separate".
Cât costă sufletul? Concluzia a fost certă dată de creier: Nu este de vânzare!
Sursa bibliografică: Philosophical Transaction of the Royal Society
*  *  *  *  *  *  *
Încearcă mulţi să nege rezistenţa şi opoziţia unora la orice fel de recompensă, acceptarea unor condiţii dure, a jignirilor, a torturii, la cererea de a schimba ceva, a convingerilor, a ideilor, a faptelor. Şi asta mai ales a unora pozitive, cele negative având o slabă legătură în creier (sunt rare, foarte rare cazurile de oameni “răi”, cei “înrăiţi” putând să se readucă pe calea cea bună!).
Tot în această dihotomie intră şi conflictul dintre cei care nu acceptă pe cei care nu se încadrează pe calapodul nou construitului spiritualism, prin care s-a propagat ideea renunţării, al capitulării necondiţionate la prima problemă apărută, la prima condiţionare şi aceştia, cei care nu sunt acceptaţi pentru perseverenţa lor. Sunt puţini aceştia din urmă, cei care trăiesc instictualşi sunt blamaţi şi puşi la zid. Având în vedere legătura menţionată de cercetări, se poate înţelege cine e cu adevărat blamabil?
Dar nu e nimic nou sub soare totuşi: “Haideţi să-l vânăm pe cel drept, fiindcă ne stinghereşte şi se împotriveşte isprăvilor noastre şi ne găseşte vină că stricăm legea şi ne acuză că nu umblăm cum am fost învăţaţi din copilărie (…) El este pentru noi ca o osândă a gândurilor noastre şi ne este greu chiar când ne uităm la el. Căci viaţa lui nu seamănă cu viaţa celorlalţi şi cărările lui sunt diferite. Înaintea lui suntem socotiţi ca necuraţi şi de căile noastre se fereşte ca de o murdărie; el declară fericit sfârşitul celor drepţi şi se laudă că-l are pe Dumnezeu drept tată (…) Să-l punem la încercare cu ocări şi cu chinuri ca să vedem cât este de răbdător şi să încercăm suferinţa lui. Să-l supunem unei morţi de ocară căci, după vorba lui, Dumnezeu va avea grijă de el” (Cartea Înţelepciunii lui Solomom 2,12-20).
*  *  *  *  *  *  *
Dacă nici ştiinţa nu este convingătoare, atunci ce mai poate să îl ajute pe om în a nu fi un orb prin viaţă?
Neuroteologia este cunoscută şi sub numele de bioteologie sau neuro-ştiinţa spirituală. Această stiinţă studiază corelaţiile dintre fenomenul neuronal şi experienţele subiective din domeniul spiritualităţii.
Oamenii de ştiinţă se întreabă dacă spiritualitatea poate fi măcar parţial explicată în termeni de reţea neuronală, neurotransmiţători şi chimie cerebrală. De aici a luat naştere această ştiinţă, care se numeşte “neuroteologie”: studiul mecanismelor cerebrale implicate în fenomenele de credinţă religioasă.
Aldous Huxley a folosit termenul de neoroteologie pentru prima data în nuvela sa utopică, “Island”. Disciplina studiază experienţele religioase şi spirituale. Anumiţi oameni de ştiinţă încadrează neuroteologia ca fiind o pseudoştiinţă. Însă studiile neuroteologiei au o strânsă legatura cu chimia şi neurologia.
În 1994 Laurance McKinney a publicat prima carte dedicată acestui subiect, intitulată “Neuroteologia: Religia virtuală în secolul 21. McKinney scrie în cartea sa că abia după vârsta de 3 ani, copilul îşi crează o iluzie a timpului cronologic, ca parte fundamentală. Inabilitatea creierului adult de a-şi aduce aminte de imagini anterioare crează întrebări precum “de unde provin?”, “unde se duc toţi după ce mor?”. După teoria sa, acest lucru duce la explicaţiile variate ale religiilor. Ideea de experienţă a morţii ca o schimbare spre o nouă viaţă, face pe mulţi să îmbrăţişeze religia.
Doctorul Andrew Newberg descrie procesele neurologice ca fiind acte repetitive, de stimulare ritmică, ceea ce este tipic ritualurilor umane. Acestea contribuie la senzaţiile transcedentale şi la conexiuni cu o aşa zisă entitate universală.
Însă stimularea psihică nu este de ajuns pentru a genera experienţe transcedentale. Pentru acest lucru e nevoie de ritualistică, însoţite de mesaje sugestive. Acest lucru întâmplat, ritualul transformă o idee cu un anumit sens, într-o experienţă interioară.

Dimethyltryptamina – Chimia şi Dumnezeu
Dimethyltryptamina este găsită în multe plante, dar se afla în anumite cantităţi şi în corpul uman. Este creată în cantităţi mici de corpul uman în timpul metabolismului, de enzima Tryptamina-N. În multe culturi, aceasta era înghiţită de oameni. Structural Dimethyltryptamina este analog cu neurotransmiţătorul serotonina.
Serotonina este o amină derivată de indol. Este întâlnită în ţesuturi vegetale, animale şi veninuri.
Serotonina, un neurotransmiţător prezent în variate organe incluzând sistemul nervos central, are un rol important în apariţia depresiei şi a anxietăţii. Anti-depresivele funcţionează în general reglând acest neurotransmiţător numit serotina.
Dimethyltryptamina pură, la temperatura camerei este incoloră sau albă până la galben-roşcată. Dimethyltryptamina a fost prima dată sintetizată chimic în 1931.
Creşterea nivelului Dimethyltryptaminei în glanda pineală poate produce anumite experienţe ce se manifestă în rândul credincioşilor indiferent de religie. Iată ce se întâmplă în acest caz:
Percepţia asupra timpului dispare, apare un sentiment de respect amestecat cu teamă şi uimire, veneraţie şi evlavie. Apare sentimentul de uniune cu Universul, individul intră într-o transă de extaz, are sentimentul că mintea i se luminează brusc şi i se modifică stările de conştiinţă. Aceste trăiri se găsesc la baza tuturor credinţelor şi religiilor.

Electroencefalograma
Studiile din 1950 – 1960 au demonstrat că anumite părţi ale creierului sunt corelate cu stările “spirituale”. Doctorul Michael Persinger a supus lobii temporali ai unor persoane unui câmp magnetic. Pacienţii au susţinut că au simţit o “prezenţă eterică în cameră”. Această ştire a avut parte de publicitate la timpul respectiv, deşi mecanismul care a dat acest răspuns a rămas neînţeles.
Studiile recente pentru a localiza regiunile active ale creierului în timpul supunerii indivizilor la unele experienţe spirituale arată că există o zonă a creierului mai activă, indiferent de religie sau cultură, susţinând teoria lui McKinney ca sentimentele asociate cu experienţa religioasă sunt mai degrabă aspecte normale ale funcţiilor creierului, decât o comunicare cu Dumnezeu.
Cercetătorii americani Andre Neberg şi Eugene d’Aquili au oferit o nouă explicaţie, în acelaşi timp profund simplă şi precisă din punct de vedere ştiinţific: impulsul religios este înrădăcinat în biologia creierului uman.
Neberg şi d’Aquili îşi întemeiază această concluzie pe o cercetare pe termen lung a funcţionării şi comportamentului creierului uman. Ei au scanat prin imagistică medicală pe baza de rezonanţă magnetică creierele unor meditatori budişti şi ale unui grup de călugări franciscani în timpul rugăciunilor şi meditaţiei. Cei doi cercetători au descoperit că meditaţia spirituală foarte profundă provoacă o modificare în activitatea creierului.
Cu alte cuvinte, ceea ce budiştii numesc a fi una cu Universul iar călugarii franciscani descriu ca fiind prezenţa reală a lui Dumnezeu, nu este o iluzie, nici o experienţă psihologică subiectivă, sau o închipuire a subiectului. Este un lanţ de evenimente neurologice succesive distincte care pot fi observate în mod obiectiv, înregistrate şi chiar fotografiate.

Controverse
Neuroteologia a stârnit, aşa cum era de aşteptat, numeroase controverse şi curente de opinie. Adepţii religiei cred că teoria ar întări opiniile ateiste: dacă se poate explica experienţa religioasă pur şi simplu ca pe un fenomen al creierului, atunci nu aeste nevoie să se creadă că există Dumnezeu. Dar oamenii de ştiinţă susţin că încearcă doar să înţeleagă cum poate creierul uman să genereze experienţe spirituale.
Deşi neuroteologia se află oarecum în cautarea lui Dumnezeu, multe întrebări din această sferă spirituală rămân încă fără răspuns. Ce este Dumnezeu? Există viaţa de apoi? Există suflet? Poate că este acel egoism specific uman de a crede că suntem mai mult decât suntem. O nouă direcţie s-a trasat prin unele elemente. Sufletul îl face pe om nemuritor, îndeplinindu-i astfel visul milenar, irealizabil biologic. Şi poate că nu-i destul a visa…
* - material documentat