31 mar. 2012

Paradoxul mincinosului şi ambiguitatea minciunii [3] *

După îndelungatele dezbateri asupra acestei probleme - dintre care n-au fost amintite decât cele mai reprezentative – s-au formulat mai multe "teorii" asupra minciunii: teoria restricţiei mintale a echivocului, a dreptului la adevăr şi încă altele. În esenţă ele vor să ridice la rangul de normă morală un procedeu: nu spune minciuna, dar nici nu mărturiseşte adevărul. Şi de aici o interpretare oblică a doctrinei tradiţionale: aproapele nu are dreptul la adevărul care îl priveste pe el? Adevărul este un drept natural al omului, numai că dreptul la adevăr, uşor se poate transforma în dreptul la minciună.
Aceste idei pluteau în atmosfera filozofică în perioada când Kant era tocmai; preocupat de "întemeierea metafizică a moravurilor" şi când este atras într-o polemică foarte puţin metafizică: Benjamin Constant, greşit informat asupra gândirii lui Kant, protestează împotriva "unui filozof german" (nu-l numeşte pe Kant) care împinge rigorismul la extrem. Kant află şi răspunde printr-un opuscul de câteva pagini, dar unde are prilejul să-şi exprime, odată cu punctul său de vedere, consecvent filozofiei sale - şi felul în care condamna minciuna.
"Delictul cel mai grav de care se face vinovat cel care calcă datoriile faţă de sine însuşi este acela de a minţi. Fie că minciuna este exterioară, adică se adresează altor oameni, fie că e launtrică - omul se minte pe sine însuşi - mincinosul degradează demnitatea omenească, în primul caz, făcându-se de batjocură şi dispreţ în ochii altora, în al doilea rând - ceea ce e încă şi mai rău, înjosindu-se în proprii săi ochi. Minciuna este degradarea şi oarecum exterminarea demnităţii omului care o comite. Un om care nu crede în ce spune altuia, fie el chiar un personaj închipuit, preţuieşte mai puţin decât un simplu lucru; căci de însuşirile unui lucru încă ne mai putem folosi şi mai putem avea un câştig oarecare ; dar faptul de a comunica prin cuvinte care în intenţia celui care vorbeşte înseamnă exact contrariul a ceea ce gândeşte, este un scop direct opus destinării naturale a facultăţii pe care o are omul de a-şi transmite gânduri şi deci o abdicare de la propria personalitate şi aşa se face că minciuna se arată mai degrabă o înşelătoare apariţie cu chip de om, decât un om adevărat".
"Dezonoarea îl urmăreşte pe mincinos ca propria sa umbră". Această jalnică stare-morală a mincinosului, Kant o consideră ca o lentă "sinucidere". Minciuna este ca un vaccin "care introduce animalitatea în om" (Kant era contra vaccinului) şi care îl intoxică, la fel ca otrava. Şi, notează Kant, "este vrednic lucru de a fi consemnat faptul că Biblia datează prima crimă prin care (moartea) a intrat în lume nu de la fratricid (uciderea lui Cain), ci de la prima minciună - pentru că natura însăşi se ridică împotriva acestei crime şi arată că autor a tot răul pe mincinosul primitiv - tatăl mincinoşilor.
Kant susţine cu tărie datoria absolută de a spune adevărul, chiar în cazurile în care o minciună ar putea salva viaţa unui om. Dar, obiectează Benjamin Constant, adevărul nu este datorat decât faţă de aceia care au dreptul la el; se poate ascunde faţă de un ucigaş care caută un om ca să-l asasineze. Nu, răspunde Kant, peste acest drept se ridică datoria faţă de sine însuşi şi faţă de umanitate în general, datoria de a nu folosi niciodată zadarnic facultatea de a gândi la altceva decât la adevar, şi această datorie este absolută. Omul nu este o "maşină de vorbe" (Sprach maschine) şi raţiunea nu poate explica înclinarea lui spre înşelăciune (Gleisnerei, pe care Kant îl traduce, în paranteză cu esprit fourbe) însă, "dreptul la adevăr" (Benjamin Constant) este o formulă eronată, adevărul nefiind o proprietate asupra căreia să acordăm drepturi unuia şi să le refuzăm altuia, datoria veracităţii (a mărturisirii, adevărului) este o datorie absolută".
Schopenhauer, discipol infidel al lui Kant, critică doctrina dascălului său, în sensul că o mai umanizează, privind minciuna în funcţie de om, de omul real, nu în funcţie de principii şi de un om imaginar. La origine minciuna este viclenia: "pentru a săvârşi o nedreptate sunt două căi: violenţa şi vicleşugul. Aşa cum prin violenţă se poate ucide un om, poate fi jefuit, sau poate fi silit sa se supună, se paote să se ajungă la acelaşi scop înfăţişând spiritului lui motive înşelătoare, care îl vor sili să facă ce n-ar face altfel. Aceasta prin minciună".
În afară de cazurile de legitimă apărare împotriva violenţei sau a vicleşugului, orice minciună este nelegitimă şi ea este odioasă şi diabolică mai cu seamă prin satisfacţia şi bucuria rautăcioasă de care este însoţită când reuşeşte. Pentru că este fără milă (mila fiind principiul fundamental al moralei lui Schopenhauer). Concluzia lui este că acela care, "pentru a săvârşi o nedreptate, a recurs la minciună, dovedeşte sau că n-are putere sau că n-are curaj să se folosească de puterea lui. Orice minciună este dovada unei nevolnicii: este ceea ce o osândeşte pentru vecie".
Polemica dintre Kant şi Benjamin Constant are ca epilog câştigul de cauză al lui Constant. Minciuna nu se reduce doar la o exprimare falsă, falsilogicum. Exprimarea, în sine, cuvântul, nu este nici moral, nici imoral; el devine moral sau imoral prin întrebuinţarea premeditată care i se dă, prin conştiinţa care îl foloşeste. Poezia, basmul, ficţiunile, reveria, utilizează un fals, de care însă cititorul este conştient; nu sunt adevărate în sensul propriu, dar sunt adevărate minciuni inofensive, plăcute şi fără bănuială. Pe când minciuna este disimulat agresivă şi respingătoare, "viciu blestemat, cu o sută de mii de feţe şi un câmp nemărginit" (Montaigne, Eseuri, I, 31). Imoralitatea minciunii constă esenţial în forma ei de nedreptate socială, de trădare a adevărului şi de înjosire a demnităţii umane. Cel care minte în astfel de împrejurări este conştient de minciuna lui şi de aceea este de două ori vinovat: mai întâi ca faptă şi apoi ca om conştient, conştiinţa fărădelegii fiind o fărădelege în plus. Deci nu cuvintele sau formele de exprimare ale minciunii constituie minciuna. Criticând pe Kant (Tugendlehse), Schopenhauer mare artist al citatelor, citează foarte nimerit celebra vorbă a cinicului Talleyrand: "omului i s-a dat cuvântul ca să-şi poată ascunde gândul" şi apoi adăuga "e mult mai uşor să declami decât să dovedeşti, să predici morala decât a fi sincer!".
Există însă o categorie de minciuni "nobile", "minciuni morale": medicul care ascunde bolnavului starea lui reală, ofiţerul prizonier care nu trădează secretele militare ale patriei sale, duhovnicul care pastrează secretul spovedaniei şi chiar exemplul cu asasinul dat de B. Constant. În aceste exemple nu se săvârşeste nici o nedreptate, nici o trădare, nici o înjosire, ci dimpotrivă. Aici medicul, ofiţerul sau preotul nu vorbesc în numele lor personal, ci sunt în slujba unor comandamente superioare, pe care ei nu vor să le calce în picioare.
Dar în minciună se strecoara o undă de aparenţă superioritate a mincinosului faţă de victima lui, pe care o utilizează ca pe o jucărie. Platon socotea că mincinosul, capabil să mintă cu deplină ştiinţă, este superior celui care spune adevărul, pentru că mincinosul "poate şi una şi alta", adică poate să şi mintă, dar şi să spună adevărul. Socotinţa fundamental greşită, pentru că adevărul niciodată nu poate fi inferior minciunii. El este şi rămâne primordial şi fără el, minciuna n-ar fi posibilă. Minciuna este incidentală, parazitară şi fără tradiţie; pe ea nu se poate zidi nimic, iar mincinosul, cum observă cu adâncime R. Le Senne, "renunţă la avantajele mai îndepărtate pe care mărturisirea adevărului ni le garantează ca valabile pentru totdeauna" pentru beneficii momentane pe care minciuna le asigură".
Biserica este categoric împotriva minciunii, fie când afirmă Adevărul, fie când condamnă minciuna. În trecut minciuna se putea ascunde uşor. Naivitatea, superstiţia, izolarea omului îi erau prielnice. Dar acum, omul actual trăieşte planetar, este informat, cunoaşte faptele şi opiniile mondiale, este un avizat judecător al lumii. Asistă şi participă ca la un spectacol mondial şi, oricât "ar juca unu şi pe patru", el "îi ghiceşte chipul".
Cu Ibsen, Pirandellor şi Caragiale şi alţii, minciuna a urcat pe scenă, de data aceasta travestită în haine moderne. În evoluţia teatrului universal, ea a ocupat totdeauna locuri de frunte, dar n-a avut acuitatea şi rafinamentul modern. Teatrul o aduce în directă dezbatere publică şi oglindeşte mai viu decât orice altă înfăţisare literară, filozofică, moralizatoare sau satirică, disimulările şi puterile minciunii, iar simultan, este în stare să exalte puterea adevărului. Pentru că teatrul are avantajul să prezinte minciuna intuitiv, cu ilustraţii umane în text şi astfel poate să sugereze puternic şi convingător o viziune vastă despre rolul pe care minciuna îl joacă pe marea "scenă a lumii". De altfel, în mic sau în mare minciuna este un fel de teatru pe care oamenii şi-l joacă între ei.
"Lumea ca teatru" este o veche metaforă indulgentă, care ezită să denunţe direct marea minciună. Omul modern însă e prea matur ca să mai poată fi amăgit. El desluşeşte astăzi -adevărul de minciună şi mai mult ca oricând îşi poate da seama de ceea ce este minciună. El vede astăzi conduita justă de partea celor care cred în puterea adevărului şi fac toate eforturile pentru instaurarea lui în viaţa insului şi a colectivităţilor.
La ora aceasta culminantă, minciuna care a chinuit înaltele spirite din trecut - dintre care am amintit câteva - este demascată. Experienţele şi gândurile lor, ca şi gândirea multor înţelepţi contemporani, identifică şi definesc infailibil minciuna şi sunt în măsură să arate şi metoda prin care ne putem elibera de teroarea ei.
* - material documentat 

Paradoxul mincinosului şi ambiguitatea minciunii [2] *

În paradoxul mincinosului apare o mişcare a spiritului în sens invers de desfăşurarea naturală a cunoaşterii şi faţă de adevărul intrinsec al lucrurilor în ordinea lor firească: este capacitatea de a întoarce totul pe dos, este negaţia. Atâta vreme cât spiritul afirmă, el se află tacit într-un profund acord cu ritmul existenţei şi cu toate legile ontologice se află într-un fel de mişcare centripetă, în care ţine armonios cadenţa cu tot ce-l înconjoară. De îndată însă ce neagă se desprinde din această mişcare şi porneşte singuratic pe o orbită singulară, într-o mişcare centrifugă. Se izolează de rest, de univers şi se constituie de unul singur într-o lume mică, fără trecut şi fără viitor şi fără altă mulţumire decât de a se constitui ca parte într-un proces cu universul şi cu sine însuşi. Aşa s-a născut tragedia, tragismul uman. Omul este fiinţa ambiguă care afirmă, care zice da, dar şi fiinţa care neagă, care zice nu. Mai mult chiar: omul este singura fiinţă care zice nu când ar trebui să zică da şi care zice da când ar trebui să zică nu. Mântuitorul a voit să-l "mântuiască" pe om de astfel de oscilaţii sterile şi obositoare şi a statornicit această regulă de aur de incalculabile adâncimi morale: "Cuvântul vostru să fie: da ce este da, nu ce este nu (făcând imediat şi această extraordinară precizare: "iar ce este mai mult decât aceasta de la cel rău este" (Matei V, 37). Negaţia, ideea negativă este o apariţie stranie, care privită din punct de vedere al conţinutului mintal, nu poate fi definită nici prin prezenţa unei reprezentări (care ar fi pozitivă), nici prin absenţa unei astfel de reprezentări: "pentru că a gândi o reprezentare ca absentă înseamnă a o gandi şi deci a o avea prezentă în minte" (Sigwart, Logik, I, 22). Ideile negative sunt sterile, ele nu sporesc investigaţiile cunoaşterii, ci dimpotrivă se înfăţişează ca nişte născociri ale spiritului îndreptate împotriva sa însuşi. Acesta este locul geometric în care rezidă forţa creatoare a ideilor afirmative unificate în concepte, pentru a conferi o dăinuire independentă obiectelor intelectuale şi speculaţiilor asupra permanenţei notaţiilor în aparenţa fluidă şi întâmplătoare.
Ideile afirmative se fundamenteză pe adevăr şi adevărul este o realitate totdeauna dincolo de cunoaştere, este eternitatea însăşi. Adevărul singur ne face să cunoaştem la ce e bună cunoaşterea, să ştim la ce e bună ştiinţa. Şi numai adevărul marilor afirmaţii este apt să fie asimilat şi să devină realizare launtrică, împlinire de sine şi rodnică legatură cu valorile nemuritoare, care depăşesc infinit datele raţionale ale cunoaşterii. Cunoaşterea pune la îndemâna unele mijloace prin care se poate intra în legătură cu adevărul, ea însă nu conferă şi privilegiul de a fi unelte ale ordinii superioare. O astfel de cunoaştere amăgeşte cu năluca autonomiei, duce la porţile adevărului, dar nu integrează în adevăr şi nu uneşte cu el. Porţile sunt deschise şi se poate intra în templul de cleştar al adevărului, dar numai dacă duhul de tăgadă nu prigoneşte. Iar de aci înainte, adevărul devine o povară pe care omul n-o poate purta singur. Negaţia îl înlănţuie în neantul ei anihilator.
Dar dacă adevărul se amplifică prin revenirea asupra sa însuşi, negaţia, în schimb, când se neagă prin sine, devine fecundă. Este meritul filozofiei lui Hegel şi al marxismului de a fi arătat că "negarea negaţiei" este nu numai posibilă, ci ca ea este una dintre cele trei logici dialectice, alături de legea trecerii de la cantitate la calitate şi invers, şi legea întrepătrunderii contrariilor. Legea negării negaţiei are o funcţie iminentă, este o lege conţinută, în interiorul fenomenelor ca o forţă motrice care produce schimbările evolutive şi progresul, în conformitate cu exigenţele naturii şi ale societăţii. Aşadar, dacă negaţia singură este distructivă, întrucât nu are nici o acoperire obiectivă, logică, psihologică şi morală, "negarea negaţiei" este creatoare.
Paradoxul mincinosului este tocmai exemplul pregnant al anomaliei în care se sfârşeste negaţia. În el se vede cum ia naştere minciuna şi cum se disimulează, drapată în veşmintele de împrumut prin fraudă şi pe care şi le însuşeşte din garderoba adevărului. Se vede însă de departe că această îmbrăcăminte îi rămâne străină şi exterioară, că nu-i vine pe măsură şi că nu aderă la formele ei goale. Mecanismul paradoxului arată felul în care minciuna se reînviază pe ea însăşi, roasă lăuntric de propria ei carenţă, ca de o incurabilă inaniţie.
Minciuna pândeşte cunoaşterea adevărului la fiecare pas, îl urmăreşte ca propria lui umbră. Este coextensivă acestei cunoaşteri, este dată odată cu aceasta şi prin ea se măsoară măreţia sau josnicia conştiinţei şi a libertăţii. "Şi cum libertatea nu este liberă decât pentru că poate să aleagă binele sau răul, dialectica minciunii constă în întregime în acest abuz de putere care este proprie conştiinţelor adulte. Totuşi, conştiinţa, chiar dacă defineşte genul minciunii, nu-i asigură prin aceasta şi diferenţa specifică: din faptul că mincinosul nu e niciodată inconştient în mincinosul său for interior, nu urmează că orice conştiinţă este mincinoasă; litota, de pildă, ca orice pseudoegorie ironică, presupune extrema dedublare a conştiintei, agilitatea definită a unei reflexiuni care nu aderă nici la obiect, nici la sine însăşi; totuşi litota nu este mincinoasă, ci dimpotrivă, ea îşi propune să ne călăuzească în domeniul adevărului pe calea indirectă a simularii. Din faptul că arta transfigurează şi idealizează realitatea, ca invenţiile ştiinţifice şi rânduielile sociale mai drepte fac progrese neîncetate, din faptul că toate creaţiile spiritului au la temelie puterea de invenţie şi creatie, nu urmează că elanul creator este o minciună, sau că poate fi luat drept o minciună. Duhul minciunii, adică acea conştiinţă rea, egoistă şi batjocoritoare, se pricepe uimitor de bine să utilizeze toate resursele şi capacităţile de invenţie pe care o conştiinţă dreaptă le aplică în artă, în morală, în literatură, în ficţiuni, în basme, în poezie, în toate formele simbolice. Aşa se face ca arta, de pildă, a putut fi socotită o minciună, iar minciuna ca o operă de artă. Acest duh confiscă puterea de fabulaţie a spiritului şi o "denaturează" de la rostul ei firesc. Fantezia şi ficţiunea, imaginaţia creatoare în general, care fac atât de mult bine omului anticipându-i viitorul şi zugrăvindu-l în culori fericite, care susţin speranţele şi le transformă în forţe vii, sunt abătute de la menirea lor şi transformate în unelte ale răului, ale duhului acelui rău, dacă nu sunt bine strunite de un sever control moral. Pentru că imaginaţia creatoare este ca limba lui Esop: ea poate fi tot ce e mai bun şi tot ce e mai rău. De aceea Melebranche o numea „nebuna din casă". Duhul minciunii speculează de minune aceste însuşiri native menite să-l înalţe pe om şi le preface în unelte care degradează omul.
Consideraţii de felul acesta arată minciuna ca o fatalitate în faţa căreia se pune întrebarea dacă e posibil ca omul să nu mintă, dacă a existat vreodată, sau dacă poate să existe om care să nu fie întinat de minciună. Altfel spus, nu se poate ocoli întrebarea : de când minte omul şi când nu va mai minţi, care este originea minciunii, care îi este chipul istoric şi cum poate fi înlăturată din conştiinţă şi din lume.
Gânditorul român Constantin Georgiade a avansat o teză ingenioasă cu privire la originile minciunii, după care primele forme ar fi biologice, aşa cum se află pe planurile inferioare ale vieţii primitive. Omul primitiv, în lupta pentru existenţă, s-a folosit de camuflare, simulare, momire şi viclenie, care sunt formele primare ale minciunii. La acest nivel biologic, cursele pe care omul le întinde, echivalează cu capacitatea lui de a înşela. Mai târziu viclenia s-a asociat cu magia. Frazer a arătat cum magia ar avea ea însăşi originea într-o adâncă înşelăciune şi amăgire a omenirii primitive. Prin analogie şi asociaţie omul a fost condus să aplice şi faţă de oameni viclenia şi magia pe care le exersa pentru prinderea animalelor. Aceasta însemna pentru om trezirea şi interiorizarea gândirii, ca formă primara a limbajului interior, a limbajului în şoaptă, dar care constituia primul factor ajutător al vicleniei omului şi primul factor pregătitor pentru apariţia conduitelor de înşelare şi minciună. Odată cu apariţia limbajului exterior, omul a început să vadă interior, lumea externă cu obiectele şi activităţile sale. El a început să fie atent nu numai la ce se petrece afară, dar şi la mişcările şi deplasările de planuri din propriul său suflet. Din nevoi biologico-sociale "viclenia primitivă prin mijlocul gândirii, dar mai ales mulţumită limbajului, s-a transformat în minciună". Capcana primitivă pentru prinderea animalelor s-a transformat în capcana pentru prinderea oamenilor.
continuare în Paradoxul mincinosului şi ambiguitatea minciunii [3]
* - material documentat  

Paradoxul mincinosului şi ambiguitatea minciunii [1] *

<De ce mint oamenii? Ce este minciuna şi cum este ea posibilă înăuntrul moralei crestine? Menţionând celebrul paradox al mincinosului, Sfantul Apostol Pavel, aduce această tulburatoare întrebare pe primul plan al eticii evanghelice. Scriind lui Tit, pe care îl aşezase episcop în Creta, Sfântul Apostol îi atrage atenţia asupra însuşirilor morale pe care trebuie să le aibă noii hirotoniţi, cărora le cere o formaţie fermă şi pe care aceştia n-o puteau dobândi decât "ţinându-se de cuvântul cel credincios al învăţăturii" (Tit I, 9), al Sfintei Evanghelii. Numai astfel noul pastor poate fi "destoinic să îndemne la învăţătura cea sănătoasă şi să mustre pe cei potrivnici".
Sfântul Apostol avea puternice motive ca să-l avertizeze energic asupra felului de a fi al cretanilor, pentru că aici era locul unde se practica un relativism moral unic în felul său, dublat de un relativism filozofic care ducea la ruinarea oricărui principiu de gândire creatoare şi la ruinarea oricărei norme morale. "Unul dintre ei, chiar un prooroc al lor, a rostit: cretanii sunt pururea mincinoşi, fiare urâcioase, leneşi şi mâncăcioşi. Mărturia aceasta este adevarată, pentru care pricină mustră-i cu asprime, ca să fie sănătoşi în credinţă. Şi să nu dea ascultare basmelor iudaiceşti şi poruncilor unor oameni care îşi întorc faţa de la adevar" (Tit I, 12-14). Dumnezeiescul Apostol avea certitudinea că acestora "li s-a spurcat şi mintea şi cugetul. Ei spun tare că ştiu pe Dumnezeu, dar cu faptele lor îl tăgăduiesc" (Tit I, 15-16).
Proorocul la care se referă Sfântul Pavel este poetul şi filozoful Epimenide. Lui i se atribuie această afirmaţie din care s-a format celebrul paradox al mincinosului:
Epimenide Cretanul spune că toţi cretanii sunt mincinoşi,
Dar Epimenide este cretan.
Deci Epimenide este mincinos.
La care Epimenide ar putea răspunde:
De ce mă faceţi mincinos?
Eu mint, dar nu e adevărat că mint.
Ce vă spun eu este o adevarată minciună sau o minciună adevarată?
Dacă vă spun că mint, acest lucru este un adevăr sau este o minciună?
La această întrebare sunt posibile două răspunsuri:
1.minte - dacă minte, atunci este fals că minte când spune că minte deci nu minte.
2.nu minte - dacă nu minte, când spune că minte, atunci minte.>

Paradoxul mincinosului a rămas până astăzi de nedezlegat, oricâte încercări s-au făcut de la Aristotel până la B. Russell. Acest paradox şi încă vreo câteva altele de acelaşi gen, arată într-un mod izbitor cât de adâncă este confuzia pe care o produce minciuna sau o vicioasă întrebuinţare a gândirii şi a limbajului, care se abate de la calea naturală a "adevărului" de care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel. Aristotel (De Sophisticis Elenchis, 25; Etica nicomahica, VII, 3; Metafizica IV, 4-5) vede în acest paradox o poziţie sofistică după care totul este adevărat sau totul este fals, iar mincinosul intra în contradicţie cu sine însuşi de îndată ce a enunţat poziţia luată. Mincinosul care pretinde că minciuna e adevarată, şi că adevărul e minciună afirmă că totul e sau adevăr sau minciună, fără putinţa de a distinge. Şi Aristotel observă că "acela care afirmă că totul e adevăr dă putere de adevăr şi afirmaţiei contrare, de unde reiese că şi afirmaţia sa este neadevarată. Căci afirmaţia contrară nu admite că a sa ar fi adevarată. Iar cel care admite că totul este fals declară că şi afirmaţia sa este falsă" (Metafizica IV, 8), încât după Aristotel, asemenea afirmaţii sunt nule, pentru că se distrug una pe alta. Mincinosul îşi distruge singur afirmaţiile.
Soluţia lui Aristotel, într-un anume fel genială, n-a satisfăcut nici pe contemporanii săi, nici pe medievali şi nici pe moderni. Grecii s-au ocupat stăruitor de acest sofism, romanii însă, cu spiritul lor sever şi practic nu puteau lua în serios astfel de "jucării dialectice" cum le numea Seneca (Epist. Luc. 45), pentru că, spunea el, "nimic nu e mai odios înţelepciunii decât o subtilitate excesivă" (ninil odiosus sapientiae acumine nimio). La greci, dimpotrivă, un Chrysippos s-a îndeletnicit multă vreme cu acest sofism, iar despre poetul Philetas din Kos (340-245) se spune că ar fi murit din cauza eforturilor infructuoase de a dezlega paradoxul mincinosului.
Scolastica şi medievalii considerau acest paradox printre problemele insolubile (insolubilia).
Logica matematică modernă a reluat paradoxul mincinosului şi consideră că l-ar fi rezolvat. B. Russell insistă amănunţit asupra paradoxului lui "Epimenide, cretanul care a afirmat că toţi cretanii sunt mincinoşi, şi a întrebat dacă spunând aceasta, a minţit sau nu. Acest paradox apare în forma cea mai simplă atunci când cineva afirmă: "Eu mint". Dacă el minte, este o minciună că el minte, şi în consecinţă el spune adevarul; dar dacă el spune adevarul, el minte, căci face ceea ce spune... Astfel, contradicţia este ineluctabilă. Contradicţia este menţionată de Sfântul Pavel care nu acordă însă nici un interes aspectelor logice ale contradicţiei, el urmărind numai să demonstreze faptul că păgânii sunt spurcaţi". B. Russell găseşte că pentru rezolvarea paradoxului este necesară o anume ordine de propoziţii generale, propoziţii de ordinul 1, de ordinul 2, care se referă la anumite totalităţi, cu un caracter tehnic de strictă specialitate matematică.
Alături de B. Russell trebuie menţionată şi contribuţia logicianului român Anton Dumitriu. Dar chiar dacă, într-un anume fel se obţine o rezolvare matematică şi logică, cu aceasta nu s-a rezolvat problema morală a adevărului şi a minciunii. O rezolvare matematică nu este echivalentă cu o rezolvare morală, o ecuaţie matematică nu poate constitui şi o ecuaţie de conduită sau de conştiinţă. Aceasta pentru o raţiune "gramaticală" pe care o releva cândva matematicianul H. Poineare: "logica matematică prezintă lucrurile la indicativ şi dintr-un indicativ niciodată nu se poate scoate un imperativ" sau măcar ceva asemănător cu imperativul moral. Logica matematică satisface gândirea logică, cea care se foloseşte de mijloacele expresive ale matematicii impersonale, nu poate da seama însă de actele libere, de sentimente, de desfătarea artistică, de virtuţi şi de idealuri, de dureri şi de remuscări. Într-un cuvânt, este cu neputinţă de cuprins într-o formulă matematica întregul conţinut de generoasă speranţă, aceea care entuziasmează pe om şi-l îndeamna să fie tot mai bun. Bonum non est in mathematicis, cum spune adagiul aristotelic şi medieval "omul nu poate fi un mecanism"!
De altfel înşişi matematicienii sunt uimiţi de "confuzia profundă care domneşte în privinţa naturii conceptelor matematice". Un mare matematician, E. Gonseth, scrie: "în esenţa ei, matematica nu este decât un ansamblu de vederi şi de procedee ale spiritului nostru, replica conştientă a activităţii subconştiente care creează în noi o imagine a lumii şi o mulţime de norme după care acţionăm şi reacţionăm. Ea nu este un edificiu cu baza fixată undeva, cu o stabilitate absolută, ci o construcţie aeriană, care se ţine ca prin miracol; aventura cea mai îndrăzneaţă şi mai de necrezut a spiritului".
Însuşi B. Russell, cu acea senină familiaritate specific britanică, face această neaşteptată mărturisire din partea unui matematician şi logician: "Matematicile sunt singura ştiinţă în care nu se ştie niciodată despre ce se vorbeşte şi dacă ce se spune este adevărat". Aşadar, "după Russell, nu avem o idee clară despre natura entităţilor matematice, care rămân obscure şi uneori absolut inexplicabile. Şi este foarte curios că putem vorbi cu precizie despre lucruri pe care le ignorăm".
În această ultimă perspectivă, nădejdea de a determina pe cale logico-matematică ce este adevăr şi ce este minciună se îndepărtează surprinzător de mult. Până la o rezolvare de natura aceasta sau de o altă natură, apare necesitatea îndreptării privirii spre realităţile nemijlocite ale experienţei şi ale psihologiei. 
continuare în Paradoxul mincinosului şi ambiguitatea minciunii [2]
* - material documentat  

ADN-ul emoţional. Vindecarea traumelor

O caracteristică de bază, majoră, a copiilor este loialitatea faţă de părinţi. O realitate ce rămâne valabilă şi se confirmă apoi, indiferent de modul în care părinţii s-au purtat cu propriii copii. Greu de explicat această fidelitate, însă ea este naturală şi nu dispare decât dacă are loc un salt al conştiinţei, o detaşare totală de apartenenţa fizică la o comunitate foarte mică, acceptaând ideea independenţei individuale, prezentă într-o comunitate mai mare, mult mai mare, numit neam, acesta la rândul lui fiind integrat umanităţii.
Copiii, totdeauna la nivel subconştient, şi deseori la nivel conştient, îşi cred părinţii. Dacă li se spune că nu vor reuşi să facă nimic bun, le vor îndeplini profeţia în unul sau mai multe domenii din viaţă. Dacă li se va spune că nu sunt buni la un anumit lucru, nu îşi vor dezvolta acea abilitate din loialitate faţă de părinţi. Se va trăi orice a fost transmis, într-un fel sau altul, direct sau indirect, pentru că este admis ca adevăr a ceea ce trebuie să se trăiască, pentru că trebuie respectată zestrea primită. Şi, aşa cum se ştie, prin transferul transgeneraţional al credinţelor şi al traumelor, părinţii trăiesc şi ei la rândul lor ceea ce au primit de la propriii lor părinţi.

Suferinţa acceptată din loialitate
Un domeniu recent al psihoterapiei, aflat la limita dintre psihologie şi parapsihologie, este acela al vindecării traumelor transgeneraţionale.
Trauma transgeneraţională este acea traumă care a avut loc acum mai multe generaţii şi care nu a fost vindecată în cadrul generaţiei în care a avut loc. Ea se poate datora unui eveniment cu caracter personal sau unuia cu caracter istoric care afectează grupuri umane sau naţiuni, cum este cazul războaielor, cataclismelor naturale, marilor epidemii. Aceste răni sufleteşti nevindecate se transmit în generaţiile următoare ca un veritabil ADN emoţional. Tristeţi ce se ştiu parcă dintotdeauna, cu care există atâta obişnuinţă, încât se ajunge a nu le mai remarca nefirescul decât cu un efort de atenţie. Disperări sau atacuri de panică inexplicabile sau disproporţionate, atacuri bruşte de furie care nu pot fi explicate în raport cu ceea ce pare că le-a declanşat. Dor de moarte, de a fi în pericol, de a ne răni, de a ne purta contrar educaţiei sau felului nostru de a fi, dependenţe grave care conduc existenţa.
Şi nu doar atât, ci un conflict major între modul de a fi şi a gândi al individului, care deşi gândeşte şi poate dovedi un anumit interes, scop, dar acţiunile sale sunt marcate de realizarea unui alt interes sau scop, total străine de individ.
Am descoperit acest conflict în unele cazuri ce le-am avut. Era atunci vorba de femei, mai tinere sau mai în vârstă ce nu reuşiseră să realizeze nimic din ceea ce îşi propuseseră. Ba, mai mult, totul le ieşea pe dos. Intrând în amănunte, în majoritatea cazurilor, am descoperit că faptele mergeau pe un alt drum, drumul pe care mamele, condiţionate, forţate sau cu propria voinţă, îl părăsiseră, dar pe care niciodată nu l-au abandonat mental. Aş putea da exemple: viaţă libertină, căsătorie pentru avantaje materiale, independenţă (depăşind limitele normalului) faţă de partener, atitudinea de dominare a soţului etc. Am numit în acea vreme ideea cu ceva ce mi se părea uşor de înţeles: Destin împrumutat.
Din păcate sau poate din fericire, există mecanisme de apărare ale minţii prin care partea conştientă poate respinge, poate bloca aceste conţinuturi dureroase, traumatice. Astfel, mulţi pot să fugă de ceea ce nu place sau de ceea ce doare în familie proprie. Există posibilitatea de a nici nu se lua în calcul că aceste tragedii ale familiilor şi ale neamului propriu să aibă cu adevărat un ecou semnificativ în viaţa proprie. În plus, mulţi nici nu au fost informaţi, cel mai adesea din dorinţa de a proteja de aceste realităţi dureroase ale trecutului străbunilor apropiaţi şi chiar ale poporului în care s-au născut. Dar, cu toate acestea, ele sunt deja în om, de la naştere.
Oamenii sunt însă interconectaţi la cel mai adânc nivel şi suferinţa altcuiva, a oricui, căci suferinţa e a  tuturor[1]. Şi ea se transmite. Iar omul o acceptă să o perpetueze în propria viaţă, din loialitate.

Cei din neamul nu au nevoie ca viitorimea să sufere
A deveni conştient de aceste loialităţi poate duce către eliberarea de povara unei vieţi şi a unei suferinţe care chiar nu aparţine omului. Dilema întâmpinată atunci când se descoperă astfel de scenarii este următoarea: cum să pot schimba fără să se simtă trădarea faţă de părinţi, fraţi sau neam?
O metodă propusă în acest tip de psihoterapie transgeneraţională este de a se răspunde cu sinceritate, calm, cu răbdare la câteva întrebări:
Am curajul să fiu mai fericit/ă decât mama?
Am curajul să fiu mai fericit/ă decât tata?
Am curajul să fiu mai fericită decât fratele/sora mea, bunica/bunicul meu?
Dacă există un răspuns emoţional sau chiar un "Nu" direct, atunci să trebuie imaginat că persoana în cauză stă chiar în faţa pacientului, putându-i vorbi direct.
Psihoterapeutul începe să conducă acest dialog, dar, pe măsură ce pacienţii conştientizează, simt intuitiv ce doresc să exprime în drumul lor către iertare, acceptare şi către binecuvântarea de a renunţa la povara care nu le aparţine, care nu e a lor şi a-şi trăi propria viaţă.
În plus, se poate realiza arborele genealogic îndreptând atenţia în mod predilect către cei, din neam, care au avut o viaţă mai grea, la care există rezonanţă emoţională sau care aparent este imitată în unele aspecte sau i se confirmă prezenţa în pacient prin trăiri care nu se putem explica concret: frici inexplicabile, tristeţi etc. Rostul este conştientizarea aceastei legături tăcute şi eliberarea persoanei respective prin iertare şi binecuvântare.
În cazuri mai mult sau mai puţin speciale, când nu se poate merge prea departe în arborele genealogic, prin metode şamanice se merge şi se descoperă unde este problema, urmând ca pacientul să realizeze paşii de mai sus.
Ar fi bine să se înţeleagă faptul că cei din neam nu au nevoie ca să sufere descendenţii. Descendenţii nu s-au născut pentru asta. Ei nu au nevoie de răzbunare. Nu au nevoie ca descendenţii să moară ispăşind greşelile altora sau din loialitate faţă de aceia dintre ei care au murit timpuriu sau au trăit mari dureri, abuzuri, nedreptăţi. Bucuria străbunilor este atunci când urmaşii lor îşi trăiesc propria viaţă. Din plin.
Singura problemă rămân ascendenţii în viaţă, când ei sunt cei care “împrumută destinul şi dorinţele lor neîmplinite. Au făcut-o prin educaţie (şi acest caz este cel mai adesea întâlnit) dar şi prin modul de a gândi, cu privire la descendenţi şi la viaţa lor, după aceea. Cei mai mulţi nu au ajuns la gradul de conştientizare a nocivităţii transmisiei ce au făcut-o şi o tot fac. Terapia în acest caz este înfruntarea faptelor şi ideilor acestora. Curajul înfruntării va demonstra laşitatea lor, faţă de descendenţi şi faţă de ei înşişi. Ca orice cutremur, înfruntarea îi poate trezi şi îi poate, într-un fel, aduce în pragul acceptării propiei vieţi şi astfel întrerupe un lung şi de suferinţe ce se poate propaga la nesfârşit.

Un articol ce poate completa informaţia de aici este: Programarea parentală - negarea sufletului


[1] Egregorul colectiv. Pentru mai multe detalii se poate consulta cartea Radiestezia, blamată spre necunoaştere, Editura 3D

Imaginea de sine *

Imaginea de sine joacă un rol important în conduită; deseori omul se apără, afirmă, doreşte să creeze celor din jur o imagine pozitivă despre sine. Imaginea de sine are la bază fenomenul percepţiei sociale, se realizează treptat în procesul de socializare, prin raportarea la sistemul de norme şi valori socio-culturale ale grupului. Imaginea de sine reflectă statusurile familiale, profesionale, civice, organizaţionale şi rolurile persoanei în decursul vieţii exprimate în respectul de sine, atitudini, opinii, comportamente.
Socializarea este responsabilă pentru construcţia imaginii de sine, fiind procesul cel mai aplu şi mai complex prin care individul devine fiinţă socială. În raportarea la ceilalţi sunt importante două tipuri de evaluări: reflectată şi comparativă. Evaluarea reflectată poate fi
-directă (când individul cere altora să-şi spună părerile despre el) sau
-indirectă (când individul interpretează spusele, reacţiile celorlalţi cu privire la propria persoană).
Evaluarea comparativă se realizează prin comparaţia propriilor reuşite şi atitudini cu cele ale altora.
Omul îşi formează şi îşi schimbă imaginea de sine prin părerile, atitudinile, comportamentul celorlalţi faţă de el, se reflectă în alţii (teoria “sinelui ca privire în oglindă” – Cooley). Această percepţie va acţiona asupra imaginii de sine indiferent dacă este adevărată sau falsă. Un mediu în care adevărul este “formatat”, părerile celorlalţi fiind doar laude de complezenţă va face ca imaginea de sine să fie una falsă, conducând uşor către escaladarea comportamentului paranoid. Efectul unui mediu doar critic are efectul de a realiza o imagine de sine foarte negativă, omul ajungand să se considere un excluzabil din societate.
D. Salade definea imaginea de sine ca fiind capacitatea individului de a integra într-un tablou unitar toate impresiile, informaţiile şi trăirile care se referă la persoana sa, şi de a vedea just pe baza acestora locul său între ceilalţi.
Imaginea de sine este afectată de aspiraţiile şi idealurile fiecărei persoane, în elaborarea ei intervenind scara de valori personale şi Eu-ul dorit. Focalizarea de sine reprezintă dimensiunea gradaţiilor în care indivizii îşi concentrează atenţia asupra lor înşişi. Focalizarea pe sine se intensifică în preadolescenţă şi adolescenţă, când definirea propriului Eu devine o preocupare.

Cum se formeaza imaginea de sine?
Diferenţa dintre copil şi lucrurile din jur este bine stabilită de copii în jurul vârstei de 12 luni, când se realizează o diferenţiere între sine şi non-sine sau sinele existenţial. Lewis descrie al doilea aspect al sinelui, sinele categorial, care se dezvoltă la începutul celui de al doilea an de viaţă. La 3 ani, copii sunt capabili să facă referinţa la o gamă mare de caracteristici personale: înfăţişare, sentimente etc.
Identificarea este un proces prin care copilul adoptă trăirile, atitudinile şi comportamentul celorlalţi oameni, mai ales pe cel al părinţilor. Ea implică copierea de către copil a comportamentului celor din jur, copierea stilurilor generale de comportament.
Imaginea de sine se formează prin interiorozarea schemei altei persoane (copilul percepe propriile atribute la altul şi apoi le recunoaşte şi la el însuşi).
Imaginea de sine este expresia concretizată a modului în care se vede o persoana pe sine însăşi, contaminată de dorinţa, dar şi de modul în care evoluează ceilalţi.
Primul aspect important al identităţii de sine este simţul unui Eu corporal, apărut în primul an de viaţă. Alături de acest simţ se dezvoltă şi simţul unei identităţi de sine continue şi mândria în primii 3 ani de viaţă.
Între 4-6 ani apar două aspecte ale individualităţii: extensia Eului şi imaginea Eului (copilul descoperă ce aşteaptă părinţii de la el şi compară comportamentul lui cu aceste aşteptări).
În prima copilarie îşi face apariţia conştiinţa de sine, etapa ce se aseamănă cu o căutare de sine. Cu timpul, datorită extinderii contactelor copilului cu ceilalţi, înregistrării succeselor şi eşecurilor, copilul descoperă influenţă pe care o au conduitele sale, asupra lucrurilor şi oamenilor cu care intră în contact. Sfârşitul acestei perioade coincide cu perioada de opoziţie, faza de afirmare şi de luare de poziţie a unui Eu care se descoperă pe sine şi se diferenţiază de anturajul cu care se confundă până atunci.
Perioada 7-12 ani este marcată de începerea şcolii, supunerea unor reguli, conformism social, acceptarea obligaţiilor şi îndatoririlor. Critica celorlalţi îl determină să se evalueze pe sine însuşi, să admită calitaţile membrilor grupului, să conştientizeze valoarea sa. Controlul exercitat de grup, teama de a fi respins de acesta exprimă o dezvoltare a conştiinţei de sine. Aceasta nouă etapă favorizează apariţia interiorităţii, nevoia de a se izola, nevoia de a se feri de privirile altora. Dacă imaginea de sine nu coincide cu imaginea altora despre el se crează complexe de inferioritate. Un rol important în constituirea imaginii de sine îl au succesele şi insuccesele şcolare.
Curiozitatea şi interesul pentru cunoaştere sunt caracteristici ale preadolescentului, grupul satisface nevoile preadolescentului de socializare, afiliere, de valorizare a potenţialului fizic şi intelectual. Imaginea de sine capătă noi valenţe datorită prezenţei grupului, a opiniei celorlalţi. Individul capătă încredere în sine, simte nevoia de afecţiune. În absenţa acesteia devine anxios, nesigur, timid. Punctul de plecare în formarea imaginii de sine este interesul cunoaşterii altei persoane. Preadolescentul şi adolescentul îşi pun întrebări (Cine sunt?, Ce doresc?), ceea ce arată o tendinţă puternică spre afirmare de sine, autorealizare şi emancipare intelectuală şi afectivă. Imaginea de sine rezultă dintr-o orientare constantă şi o trebuinţă marcantă de autocunoaştere (T. Creţu). Adolescentul devine conştient de forţele sale, le compară cu cele ale părinţilor şi se cred superiori acestora; doreşte să îşi descopere unicitatea şi originalitatea propriei fiinţe şi să se dezvolte ca o persoană autonomă capabilă să-şi propună ţeluri clare, să acţioneze în direcţia realizării lor.
 Nivelul stimei de sine afectează performanţele: cei cu o înaltă apreciere de sine au o mai mare încredere, se mobilizează mai mult şi reusesc mai bine, ceea ce consolidează imaginea de sine. O stimă de sine scăzută sporeşte numărul insucceselor şi îl aruncă pe individ într-un cerc vicios. Factori importanţi în creşterea stimei de sine sunt identificarea cauzelor unei stime de sine scăzute şi definirea domeniilor importante de competenţa, suportul psiho-afectiv şi aprobarea socială, asimilarea motivaţiei de realizare, afirmare, tehnici psihologice de a face faţă dificultăţilor şi stresului.
* - material documentat 

30 mar. 2012

Stima de sine *

Stima de sine face parte din valorile umane relativ greu de gestionat, din cauza dificultăţilor de înţelegere a acestei realităţi fiind confundată uneori cu mândria ori cu abordarea de suprafaţă a unei atitudini pozitive, fără suport interior.
Stima de sine are două componente importante:
Eficacitatea personală - Încrederea în abilitatea de a face faţă provocărilor vieţii. Eficacitatea personală conduce către sentimentul de control al propriei vieţi.
Respectul de sine -  Este simţirea meritului de a avea fericire, împlinire şi iubire. Respectul de sine facilitează sentimentul comuniunii cu ceilalţi; dă putere. Când există încredere în capacitatea proprie de a gândi şi de a acţiona efectiv, se poate persevera atunci când apare confruntarea cu provocări dificile.
Stima de sine este o condiţie necesară, dar nu suficientă pentru a se asigura bunăstarea. Prezenţa ei nu face ca viaţa să fie mai lină, fără probleme. Chiar şi oamenii cu stimă de sine crescută pot experimenta anxietatea, depresia sau teama, atunci când sunt copleşiţi de probleme pe care nu ştiu să le gestioneze.
S-ar putea privi stima de sine ca pe un sistem imunitar al conştiinţei. Un sistem imunitar bun nu oferă garanţia ca omul să nu se îmbolnăvească niciodată, dar reduce vulnerabilitatea în faţa bolii şi poate îmbunătaţi şansele de vindecare în cazul unei îmbolnăviri. Acelaşi lucru este valabil şi din punct de vedere psihologic. Cei cu respect de sine crescut se adaptează mai uşor, sunt mai flexibili în a se confrunta cu dificultăţile vieţii. Oamenii aroganţi şi lăudăroşi au o stimă de sine scăzută... Cei care se simt bine cu ei înşişi şi cu realizările lor nu au nevoie să spună lumii întregi despre asta...
A avea succes, putere, sau a fi plăcut de catre ceilalţi nu conferă automat şi o stimă crescută de sine. De fapt, oamenii talentaţi şi puternici care însă se îndoiesc de valoarea lor interioara sunt adesea incapabili să se bucure de realizări, indiferent cât de măreţe ar fi acestea.

Ochelarii prin care se priveşte lumea determină calitatea vieţii
Stima de sine se construieşte, împreună cu imaginea de sine, de timpuriu, din perioada copilăriei. Aceste aspecte ale personalităţii au la bază, ca punct de pornire, relaţia cu părinţii, precum şi cu alte persoane semnificative din acea perioadă a vieţii.
Stima de sine desemnează în linii mari încrederea pe care o persoană şi-o formează în legătură cu propriile calităţi şi resurse, care reprezintă o bază sănătoasă de pornire în relaţiile cu ceilalţi. O astfel de persoană, cu imagine de sine sănătoasă, echilibrată şi cu stimă de sine crescută, scapă de obsesia de a face performanţă în toate domeniile de activitate sau în aspectele concrete ale vieţii.

O putere la îndemână: recunoaşterea limitelor
Persoanele care se afişează cu o atitudine extrem de încrezătoare sau recurg în mod mecanic, fără un suport interior real, la conceptul de “gândire pozitivă” se pot afla, pe termen lung, în discordanţă cu echilibrul psihologic.
O astfel de viziune asupra lumii şi asupra propriei persoane este de cele mai multe ori o cale sigură spre suferinţă.
În momentul în care persoanele se confruntă cu nereuşita, pentru care în mod evident nu sunt pregătite, acestea “cad de sus”.
De asemenea se pot întâlni în jur oameni, nu puţini la număr, care adoptă un aer de superioritate, atotştiutor. Există tentaţia de a se crede că acestea sunt dovezi clare ale stimei de sine crescute – cheie a succesului -, când de fapt realitatea psihologică demonstrează că aceştia sunt deseori măcinaţi de neîncrederea în propria persoană.
Aerul de superioritate abordat maschează, de cele mai multe ori, sentimentele de inferioritate şi nesiguranţă (psihologii, în special cei de orientare psihanalitică, se referă la complexul de inferioritate care se transformă în complex de superioritate).
Această atitudine-paravan este abordată cu atât mai mult cu cât, în societatea contemporană, recunoaşterea limitelor proprii este considerată o slăbiciune.

Neajunsuri ale stimei de sine scăzute
Persoanele cu stimă de sine scăzută poartă mereu o povară în relaţiile sociale cu ceilalţi, stare care ajunge în timp să îi epuizeze atât fizic, cât şi psihic.
Ele au uneori tendinţa de a se izola în relaţiile cu semenii, de a-şi contabiliza în permanenţă greşelile, pe care le analizează şi reanalizează în minte, sporindu-le importanţa. De asemenea, se pot considera în mod excesiv responsabile sau chiar vinovate de stările de supărare ale celor cu care intră în contact.
Laudele şi aprecierile adresate lor pentru diferite reuşite sunt trecute cu vederea cu uşurinţă, iar succesul este atribuit unor cauze externe (“am avut noroc”, “a fost foarte uşor”, “oricine ar fi putut să facă asta”, “nu e chiar aşa grozav ce am făcut”, “eu, de fapt, nu mă pricep deloc”).
Uneori memoria lor funcţionează ca un burete care reţine doar criticile.
În mod paradoxal, nevoia interioară de apreciere este foarte mare, dar laudele primite nu rezonează cu ceea ce îşi spun ei înşişi.
Aceşti oameni se transformă în propriii lor prigonitori, nu cred în ei, nu au respect şi iubire faţă de ei înşişi.
Spre deosebire de suferinţele menţionate, cei echilibraţi, cu stimă de sine crescută, îşi apreciază în mod corect resursele, se bucură de reuşitele personale sau profesionale, dar în acelaşi timp privesc în mod realist nereuşitele, fără să le considere eşecuri.
Este de cele mai multe ori vorba de aceeaşi realitate, privită “prin ochelari diferiţi”.

Întărirea stimei de sine nu este un proces rapid şi nici usor. Nu se poate face brusc... Stima de sine este o consecinţă a următoarelor procese interne fundamentale care necesită un angajament pe termen lung... Aceşti paşi pot fi numiţi Cei şase stâlpi ai stimei de sine!
A trăi conştient: Trebuie acordată atenţie la informaţiile şi feedbackul în ceea ce priveşte nevoile şi obiectivele, adaptării la situaţiile inconfortabile sau ameninţătoare, a se refuza rătăcirea prin viaţă cu mintea înceţoşată.
Acceptarea de sine: Deschiderea spre experimentarea oricărui lucru ce stă în gând, ce se simte sau se face, chiar dacă nu întotdeauna place. Greşelile se vor înfrunta şi din ele se va învăţa!
Responsabilitatea de sine: Trebuie preluat controlul asupra propriei vieţi şi realizarea responsabilităţii pentru alegerile şi acţiunile la orice nivel, pentru atingera obiectivelor, fericirii şi propriilor valori.
Asertivitatea de sine: Deschidere, disponibilitate spre exprimarea în mod deschis a gândurilor, valorilor şi sentimentelor, asumarea propriei persoane.
Stabilirea de scopuri, obiective: Odată stabilite obiectivele se va lucra pentru a fi atinse, mai degrabă decât să se trăiască în voia sorţii!
Integritatea: A fi integru în ceea ce priveşte ideile, convingerile, standardele şi credinţele proprii! Cei mai multi oameni sunt educaţi de timpuriu a se acorda mai multă importanţă semnalelor venite de la ceilalţi, decât semnalelor venite din interior, încurajaţi în a se ignora propriile nevoi şi dorinţe, concentrarea fiind pe aşteptările celorlalţi.

Cunoaşterea de sine în religie
Deşi stima de sine, ca şi concept, este o descoperire relativ recentă a psihologilor, cercetând scrierile părinţilor vechi ai pustiei este foarte clar că ei cunoşteau foarte bine sufletul omului, inclusiv tulburarea pe care o simte sufletul atunci când ceva nu-i reuşeşte.
Experienţa pe care o aveau în sesizarea celor mai fine mişcări ale sufletului îi învăţa că în lupta duhovnicească e nevoie de multă deschidere, curaj şi nădejde în Dumnezeu şi, de asemenea, de o cunoaştere profundă de sine, de recunoaşterea propriilor limite.
Puterea duhovnicească se cultivă prin perseverenţa trăirii în voia lui Dumnezeu şi prin abordarea fiecărei încercări ca un prilej de verificare şi întărire a acestei atitudini.
Astfel, se găsesc în scrisorile duhovniceşti ale părinţilor Varsanufie şi Ioan: “Când îţi vine vreo întâmplare care-ţi pricinuieşte necaz, cercetează dacă gândul te mustră pentru ceva din ceea ce ţi se întâmplă. Şi dacă nu te mustră, întâmplarea ţi-a venit spre cercare. Şi aceasta e voia lui Dumnezeu. Dar de afli că gândul te mustră pentru ceva legat de întâmplare, necazul ţi-a venit prin îngăduinţa lui Dumnezeu, spre îndreptare (prin mustrare). Dar amândouă sunt folositoare omului”.
Tot de aici, din Filocalia XI, un scurt fragment care cuprinde tocmai o învăţătură de abordare constructivă a eşecurilor.
“Întrebare: E bine, cum m-aţi învăţat, să ne lăsăm în voia lui Dumnezeu. Aceasta îl păzeşte pe om netulburat. Dar, când vreunul slab ca mine vede un lucru pe cale de a nu reuşi, el sau se tulbură, sau, dacă arată răbdare, se căieşte, gândind că acel lucru n-a reuşit din pricina răbdării lui. Care dintre cele două este cea mai bună? Şi cum poate să se îndrepte acela? Şi cum trebuie socotit că poate cineva să scape de tulburare?
Răspuns: Zis-a Domnul: “Bucuraţi-vă când cădeţi în felurite ispite”. Între feluritele ispite de care trebuie să se bucure omul este şi aceasta: De este slab şi nu poate avea răbdare, ca să se bucure de nereuşita unui lucru şi să se lase în voia lui Dumnezeu, mai întâi trebuie să lupte împotriva tulburării, spunându-şi: “Ia aminte şi nu te tulbura!” Iar de va fi voia lui Dumnezeu ca acel lucru să reuşească, va reuşi. Deci, orice s-ar întâmpla, primeşte cu mulţumire. Căci niciun bine nu se împlineşte prin străduinţa noastră, ci prin puterea şi voia lui Dumnezeu. Totuşi, Dumnezeu cere străduinţa noastră cea după Dumnezeu, nu cea însufleţită de vreo viclenie sau minciună. Căci acestea sunt de la cel rău.”
* - material documentat 

29 mar. 2012

Destinul, idee sub lupă (1)

Analiza tranzacţională îşi trage rădăcinile în psihanaliză, dar, cu tot numele ce vine dintr-un alt domeniu, nu este atat de înfricoşătoare precum sună. Eric Berne, fondatorul,  a început să o dezvolte ca pe o teorie a personalităţii, a comunicării şi a relaţiilor interpersonale. Ideea de bază este ca tot procesul de comunicare şi relaţionare cu alţi oameni (şi uneori cu propria persoană) se bazeaza pe tranzacţii care pot fi analizate în scopul explicării personalităţii şi a creşterii şi dezvoltării personale. Prin domeniile de specializare pe care le-a dezvoltat ulterior, Analiza tranzacţională oferă o înţelegere practică a dezvoltării copilului.
Analiza tranzacţională este explicată cu ajutorul câtorva concepte printre care stările Eu-lui, tranzacţiile şi scenariul de viaţă.
Eric Berne definea stările Eu-lui ca fiind “un ansamblu constant de gânduri şi trăiri, direct asociat unui ansamblu corespunzător de comportamente”. Eu-ul oricărei persoane este formată din trei componente:
Părintele : este o colecţie de comportamente, gânduri şi sentimente pe care le-am preluat de la „cei care au avut  grijă de noi”. Expresia „cei care au avut grijă de noi” este folosită pentru a arăta că Părintele este preluat nu doar de la părinţii natrali ci poate include şi atitudinile, judecăţile şi valorile fraţilor şi surorilor mai mari, bunicilor, profesorilor, etc.
Adultul: este un set de comportamente, gânduri şi sentimente care sunt reacţii directe la „aici” şi „acum”. Termenul Adult nu se referă la vârsta matură. Copiii mici au şi ei starea Adult a Eu-lui.
Copilul: este o colecţie de comportamente, gânduri şi sentimente, „înregistrări” ale experienţelor din copilărie şi ale modului în care am răspuns la aceste experienţe. La randul sau, Copilul are trei subdiviziuni corespunzătoarea uneia dintre cele trei stări descrise, dar deja lucrurile încep să se complice şi intrăm în zona de studiu.
Tranzacţia – este unitatea de bază a interacţiunii sociale şi este formată dintr-un stimul şi un răspuns (verbal sau non verbal) între două persoane. Pentru a se expica ce se întâmplă în procesul comunicării (care este format din tranzacţii) se folosesc stările EU-lui. Pot există tranzacţii între niveluri similare ale Eu-lui celor două persoane care interacţioneaza (tranzacţii paralele sau complementare de ex. Adult – Adult), sau între niveluri diferite (tranzacţii încrucişate de ex. Adult – Copil); şi de aici decurg cele trei reguli de aur ale comunicării:
1.Când tranzacţiile rămân paralele (la acelaşi nivel), comunicarea poate decurge la nesfrăşit,
2.Când o trazacţie este încrucişată, comunicarea este întreruptă,
3.Comportamentul rezultat în urma tranzacţiilor este determinat de nivelul psihologic şi nu cel social. Cu alte cuvinte există o primă tranzacţie, de obicei verbal, la care se răspunde cu o altă tranzacţie care poate să fie de asemenea verbală (la nivel social) dar de multe ori este non-verbala (la nivel psihologic).

Scenariul de viaţă – este de departe cea mai interesantă teorie pentru explicarea propriului destin. Conform lui Berne, cei mai multi oameni ştiu încă din copilărie ce vor face cu viaţa lor, vor crea o poveste pe care tot restul vieţii se vor strădui să o respecte. Acestă poveste se numeşte scenariu de viaţa şi schiţa lui de bază este concepută până la vârsta de: 2 ani! Factorii care determină realizarea acestui scenariu sunt foarte diverşi. În general până la vârsta de 6 ani acestui scenariu îi sunt adăugate detalii care vor fi revizuite în perioada adolescentei. Iar în perioada adultă se justifică scenariul prin distorsionarea realităţii, astfel încât să se ajungă la finalul stabilit.
Scenariul de viata poate fi modificat, parţial, cu ajutorul liberului arbitru (dacă există destulă dorinţă şi voinţă pentru a schimba ceva) sau…. cu ajutor specializat.
Important este că scenariul de viaţă încadrează în una din categoriile:
- Învingător
- Neînvingător
- Învins.
Asa cum spuneam aproape fiecare om hotărăşte în copilaria mică felul în care îşi va trăi viaţa, iar acestă decizie, pe care-o poartă în minte tot timpul, se numeşte scenariu de viaţă. Comportamentele de însemnatate redusă sunt dictate de raţiune, însă hotararile sale importante au fost deja luate: cu ce fel de persoana se va căsători, câti copii va avea, în ce fel de pat va muri şi cine îi va sta aproape în acele clipe. Poate nu e ceea ce îţi doreşte dar e ceea ce ales.
Înspăimântător, nu? Dupa ce am aflat de această teorie a scenariilor de viaţă, am început să analizez ce aş fi putut să hotărăsc eu în copilaria mică, bazându-mă pe memoria mea de elefant.
Trecând la ideea de “meseria de părinte” pare un pic înfricoşător faptul că “scenariul de viaţă este un plan în desfăşurare, elaborat în copilăria mică, sub influenţa  presiunii exercitată de părinţi. Scenariul este forţa psihologică ce împinge o persoană spre destinul ei, indiferent dacă ea se împotriveşte sau afirmă că acţionează în virtutea liberului arbitru.
Pentru un scenariu de viaţă sunt necesare:
-directive din partea părinţilor (programarea parentală)
-o hotărâre luata în copilărie
-dorinţa de a obţine succesul sau eşecul.
În copilărie, când debutează, scenariul are puţini actori: copilul, părinţii şi fraţii sau surorile. Dar pe măsură ce copilul creşte, şi în special în adolescenţă când cunoaşte tot mai mulţi oameni,  acestui scenariu i se adaugă tot mai multe personaje care îşi vor juca rolurile prestabilite (iar acestea îşi vor accepta rolurile  fiindcă şi ele joacă deja un anumit rol în propriile scenariii). În acest moment individul îşi rescrie scenariul pentru a-l adapta la noul său mediu de viaţă, dar intriga rămâne în esenţă aceeaşi (poate doar acţiunea devine puţin diferită).
Toate scenariile conţin roluri de “învingători” sau “învinşi” şi definesc în mod specific ce presupune fiecare rol. Dar ce înseamnă să fii învingător sau învins? Învingători sunt cei care reuşesc în ceea ce afirmă că va face. Învinsul este cel care nu realizează ce şi-a propus. Spre exemplu: “am să termin facultatea şi o să-mi iau diploma”. Dacă individul reuşeste acest lucru, este un învingător indiferent de nota cu carea a terminat sau cea de la licenţa. Daca în schimb îşi propune; “Am să termin facultatea cu 10” şi o termină ca 9.50, el este un învins, chiar dacă a terminat primul.
Alfred Adler, referitor la “destin” spune: Când cunosc obiectivul unei persoane, ştiu în linii mari ce se va întâmpla. Sunt în măsură să aşez în ordinea cuvenită fiecare dintre acţiunile succesive întreprinse. Trebuie să ţinem minte că persoana aflată sub observaţie n-ar şti ce să facă cu sine dacă n-ar fi orientată spre un anumit ţel care-i stabileşte cursul vieţii. Planul de viaţă rămâne în inconştient asfel încât o persoană poate crede că se află sub influenţa soartei implacabile şi nu a unui plan îndelung cumpănit pentru care doar el este răspunzător. Un asemenea om îşi încheie socotelile  şi se împacă cu viaţa construind una sau mai multe propoziţii de genul: Dacă circumstanţele ar fi fost diferite…”.
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...