19 mai 2012

Manipularea relaţională

Aproape peste tot, în zilele de azi, sunt întâlniţi cei care caută să obţină ceva, cu orice preţ, Nu este însă vorba de cei care au cu adevărat o necesitate obiectivă, ci de aceia care au necesitatea obiectivă ca mască a celei subiective. Iar necesitatea reală este una singură: satisfacerea propriului ego!
Atitudinea manipulativă este prezentă peste tot: în familie, la slujbă, în politică etc. În politică, la slujbă, motivaţia obiectivă şi cea subiectivă este într-un oarecare echillibru, de la caz la caz. În ceea ce priveşte familia şi relaţionarea de cuplu, de parteneriat dar şi de aşa-zisă prietenie, motivaţia subiectivă este cea care se situează la cote alarmante.
Există forme de manipulare simplă, inocente, care sunt uşor trecute cu vedere pentru că ele sunt şi uşor “prinse” de cel care se vrea manipulat. Ele nu produc efecte, uneori s-ar vorbi chiar de unele efecte pozitive (manipularea emoţională a partenerei pentru a ajuta partenerul în a renunţa la ceva ce îi face rău), dar în cazul altor forme victimele manipulării pot avea parte de mari suferinţe, boli grave cauzate de stress. După părerea unor psihologi, doar 10% dintre oameni posedă „anticorpi” naturali la manipulare.
Cartea scrisă de Isabelle Nazare-Aga, Manipulatorii sunt printre noi” este un studiu atent al fenomenului şi este un bun  „vaccin” împotriva acestui virus care a îmbolnăvit pe mulţi şi care îmbolnăveşte prin efecte pe alţii.
Există manipulatori profesionişti (unii politicieni, vânzătorii, spionii etc.) dar aceştia nu interesează în cazul de faţă prea mult. Interesează în schimb manipulatorii din jur deoarece aceştia influenţează direct, mai puţin evident, dar nu neapărat şi într-un mod mai puţin dăunător.

Ce atitudini adoptă manipulatorii?
A pune problema cine sunt manipulatorii nu rezolvă prea multe în ceea ce se vrea acea vaccinare anti-manipulare, o astfel de abordare ar fi similară cu a vrea să se împartă oamenii în buni şi răi, lucru absurd din principiu. De mai mare folos este a se încerca descoperirea tehnicilor de manipulare şi a atitudinilor de tip manipulativ, căci orice persoană poate juca, în relaţia cu alte persoane, la un anumit moment, rolul de manipulator. Aşa că, dacă este vorba de acest rol, nu are ce căuta identificarea persoanelor în primă instanţă, chiar dacă aceasta ar fi o mare tentaţie.
În cartea amintită sunt date 30 de caracteristici ale manipulatorului. Conform recomandărilor autoarei, pentru a decide dacă este vorba despre manipulare, trebuie să fie identificate cel puţin 10 din aceste caracteristici, acţiuni ale manipulatorului:
1.Îi culpabilizează pe ceilalţi în numele relaţiilor de familie, prieteniei, dragostei, conştiinţei profesionale etc.
2.Evită să-şi asume responsabilităţi sau le transmite altora.
3.Nu-şi exprimă niciodată clar dorinţele, sentimentele, necesităţile sau opiniile.
4.Răspunde adesea evaziv sau ambiguu.
5.Îşi schimbă opiniile, comportamentul şi sentimentele în funcţie de persoane şi situaţii.
6.Invocă raţiuni logice pentru a-şi ascunde obiectivele sale egocentrice.
7.Îi face pe ceilalţi să creadă că trebuie să fie perfecţi, consecvenţi, să ştie cât mai multe şi să răspundă prompt întrebărilor şi solicitărilor.
8.Se îndoieşte de calităţile, competenţa, caracterul celorlalţi: nu critică pe faţă, devalorizează şi emite judecăţi.
9.Se foloseşte de intermediari (preferă să vorbească la telefon decât faţă în faţă, lasă note scrise, etc.), pentru a-şi face cunoscute mesajele.
10.Învrăjbeşte şi creează suspiciune, dezbină pentru a stăpâni mai uşor şi de multe ori poate provoca ruptura unui cuplu.
11.Ştie foarte bine să pozeze în victimă pentru a fi compătimit (îşi exagerează o boală, se plânge de volumul mare de muncă la serviciu, de anturajul „dificil” în care trăieşte etc.)
12.Ignoră ceea ce i se cere să facă (chiar dacă pretinde că tocmai atunci se ocupă de problema respectivă).
13.Se foloseşte de principiile adoptate de ceilalţi (umanitate, caritate, rasism, „binele” şi „răul”, sentimentele materne etc.) pentru a-şi satisface necesităţile personale.
14.Ameninţă sub o formă deghizată sau foloseşte şantajul pe faţă.
15.Schimbă fără menajamente subiectul în timpul unei conversaţii.
16.Evită sau se sustrage de la întâlniri oficiale sau şedinţe.
17.Mizează pe ignoranţa celorlalţi pentru a se plasa în poziţii superioare.
18.Minte.
19.Se foloseşte de minciună pentru a afla adevărul, deformează şi interpretează, denaturând întotdeauna adevărul.
20.Este egocentric.
21.Este gelos în toate relaţiile sale.
22.Nu suportă să fie criticat şi neagă tot ce este evident.
23.Nu ţine seama de drepturile, de dorinţele sau de necesităţile celorlalţi.
24.Aşteaptă de multe ori ultimul moment pentru a da ordine, dispoziţii, obligându-i pe ceilalţi să le execute.
25.Ceea ce spune pare logic şi coerent, contrar atitudinilor, acţiunilor sau modului său de viaţă, care se desfăşoară după o schemă opusă.
26.Flatează, oferă daruri şi face mici servicii ştiind să fie pe plac şi dând impresia că-l preocupă problemele celorlalţi.
27.Provoacă o stare de proastă dispoziţie şi un sentiment opresiv de pierdere a libertăţii (victima se simte prinsă într-o cursă din care nu ştie cum să scape).
28.Acţiunile sale sunt deosebit de eficace în atingerea obiectivelor personale, dar în defavoarea celorlalţi.
29.Ne sugerează să facem lucruri pe care altfel nu le-am fi făcut niciodată din proprie iniţiativă.
30.Este mereu subiect de discuţie pentru ceilalţi, chiar când nu este de faţă.
Aceste criterii sunt, evident, departe de a fi perfecte. Unele sună poate prea categoric (de ex. „denaturând întotdeauna adevărul” sau „neagă tot ce este evident”) sau sunt prea vagi. Totuşi, după părerea autoarei cărţii, aceste criterii pot constitui un bun reper în încercarea de a analiza (inclusiv a auto-analiza!) comportamentul manipulativ. Manipularea poate fi conştientă sau inconştientă. Există unele persoane care se folosesc sistematic de manipulare, altele numai uneori.

Care sunt mecanismele manipulării?
Mecanismele tipice ale manipulatorilor, citate în aceeaşi carte sunt:
- Mimetismul. Manipulatorul foloseşte măşti pentru a-şi înşela victima. De exemplu, poate apărea ca o persoană simpatică, altruistă, generoasă. Poate „semăna” deliberat cu cineva care prezintă încredere.
- Exploatarea convingerilor tradiţionale. Manipulatorul îl face pe celălalt să creadă că el însuşi aderă la principii (de altfel absolutiste şi iraţionale) general acceptate, cum ar fi: „trebuie să ştii totul”, „nu trebuie să te înşeli”, „nu trebuie niciodată să te arăţi ignorant”, „trebuie să fi perfect în toate circumstanţele”, „trebuie să-ţi respecţi întotdeauna promisiunile”, „dacă ţi se dă ceva trebuie să dai neapărat ceva în schimb” etc.
- Seducţia şi fascinaţia. Manipulatorul este capabil de seducţie, el poate exercita o adevărată fascinaţie asupra victimei, pe care o impresionează şi o subjugă emoţional.
- Atitudine superioară. Manipulatorul se foloseşte de ignoranţa celorlalţi pentru a poza într-o postură de superioritate intelectuală, făcându-i pe ceilalţi să se simtă inferiori şi să permită astfel să fie abuzaţi.
- Flatarea. Aproape orice persoană este sensibilă la laude. Astfel, manipulatorul poate obţine ceea ce vrea mult mai uşor dacă ne flatează. Acest aspect are legătură şi cu auto-manipularea. Omul crede ceea ce îi face plăcere să creadă. Este deci suficient să i se spună ceea ce îi place să audă.
- Principiul reciprocităţii. Manipulatorul îţi poate oferi ceva fără să îi ceri pentru ca, la un moment decis de el, să îţi ceară un contra-serviciu. Îşi îndatorează victima şi apoi abuzează de principiul reciprocităţii, aplicat în mod asimetric.
- Prejudecata faţă de autoritate. Manipulatorul se foloseşte de faptul că este greu în general să critici o autoritate. Experienţa profesorului Milgram este extrem de interesantă în acest sens. Subiecţii experimentului aplică şocuri electrice de intensitate crescătoare unui elev dacă acesta răspunde greşit la nişte întrebări. Deşi elevul se contorsionează de durere şi strigă, este suficient ca o „autoritate” reprezentată de un instructor să îi ceară să facă asta. Peste 90% dintre subiecţii testaţi s-au supus total instructorului şi au ajuns la pragul maxim al intensităţii şocurilor electrice în ciuda a ceea ce vedeau şi auzeau de la elev.

Cum se manifestă manipulatorii?
Aceiaşi carte dezvăluie şi câteva tipuri de comportamente non-verbale ale manipulatorului, cum ar fi:
- Privirea este fie instabilă (evită contactul vizual direct) fie dominatoare (fixează insistent cu privirea).
- Practică ascultarea aversivă: manipulatorul nu-şi priveşte interlocutorul care îi vorbeşte, având aerul că e preocupat de cu totul altceva, sau chiar face altceva. Nu ridică sau nu înclină capul în semn de salut la apariţia unei persoane în faţa lui. Acest comportament este un tip de agresiune pasivă şi induce interlocutorului impresia de inoportunitate şi penibilitate, destabilizând-ul.
- Volumul vocii manipulatorului este fie prea slab fie prea puternic. Poate adopta un ton puternic pentru a intimida sau, dimpotrivă, un ton scăzut, pentru a crea o atmosferă de intimitate şi de complicitate.
- Gestica şi mimica manipulatorului sunt fie exagerate fie insignifiante. De exemplu, poate fi singurul care are o atitudine total relaxată şi dezinvoltă (dar cumva ostentativă) într-un grup în care convenţiile sociale cer o altfel de atitudine. Gesturile adoptate pot crea fie un fals sentiment de securitate fie dimpotrivă, pot fi exagerate. De exemplu, loveşte cu pumnul în masă urmărind să intimideze. În general manipulatorul îşi stăpâneşte bine propriile emoţii şi le poate disimula.

Cine sunt, cu precădere, victime ale manipulării?
S-a observat că persoanele care ajung mai frecvent victimele manipulării sunt cele pasive, care au o slabă încredere în sine, care nu s-au afirmat în viaţă. Este vorba despre persoanele care fac totul pentru a lăsa altora o impresie bună, care nu ştiu să refuze. Incapacitatea de a refuza este un handicap, ca şi timiditatea de altfel. În acest caz trebuie lucrat (de ex. cu ajutorul unui psiholog) pentru a atinge un nivel mai ridicat de încredere în sine şi de a adopta o atitudine „afirmată” (asertivă) în interacţiunea cu ceilalţi.
O altă observaţie importantă, este aceea că mecanismele manipulării sunt mai degrabă de natură emoţională decât raţională. Persoanele care cad pradă manipulării au o poartă deschisă înspre cei care manipulează, prin chiar comportamentul lor, instabil, nesincer, frustat, cu un continuu amestec ambiguu dintre raţional şi emoţional, cu o continuă confruntare între gânduri, convingeri şi realitate. Acestea sunt persoanele care, căzând pradă unei manipulări rămân cu ideea că acea manipulare nu există şi toate celelalte acţiuni ale altora, potrivnice manipulării căreia i-au căzut victimă, sunt manipulări.
O stare permanent raţională nu este însă nici ea suficientă pentru a crede că nu se cade pradă manipulării. Este necesară şi conştientizarea faptului că ceea ce se vede şi intră în judecata proprie la un moment dat, este doar o mică părticică din realitate. Un manipulator poate prezenta îngroşat numai partea din realitate care îi convine lui şi lăsa total pe dinafară alte aspecte ale realităţii (care nu îi convin). Această limitare a raţiunii se poate corecta prin tehnici cum ar fi: formularea de întrebări, căutarea deliberată de perspective cât mai diferite asupra unui aceluiaşi fapt, gândirea laterală şi altele.

13 mai 2012

Inocenţa, reper al vieţii *

Prin însăşi natura lor, oamenii sunt niște fiinţe foarte sensibile. Ei au o viaţă emoţională excepţional de intensă, deoarece percep totul prin intermediul corpului lor emoţional. Acest corp emoţional este precum un aparat de radio care poate fi acordat astfel încât să perceapă anumite frecvenţe sau să reacţioneze la anumite frecvenţe. Înainte de a ajunge “domesticiţi”, oamenii sunt acordaţi în mod natural pe frecvenţa explorării şi a savurării vieţii; acestă frecvenţă la care sunt racordaţi este frecvenţa iubirii. Corpul emoţional are o componentă, la fel ca un sistem de alarmă, care avertizează atunci când ceva nu merge bine. Corpul fizic are şi el o asemenea componentă care avertizează atunci când ceva nu funcţionează corect în interiorul lui. Oamenii numiesc aceste semnale durere. Durerea nu înseamnă altceva decât un semnal de alarmă că ceva nu merge bine în interiorul corpului, că mecanismul trebuie reparat. Sistemul de alarmă al corpului emoţional este teama. Teama indică întotdeauna faptul că ceva nu merge bine, de pildă, există pericolul pierderii vieţii. Corpul emoţional percepe emoţiile, dar nu prin intermediul ochilor.
Dar, pentru copii iubirea nu este doar un concept abstract. Ei trăiesc direct iubirea, este felul lor de a fi. Copiii simt emoţiile, dar nu le interpretează cu ajutorul minţii raţionale şi nu îşi pun întrebări legate de ele. Aşa se explică de ce copiii îi acceptă pe unii oameni şi îi resping pe alţii, indiferent de ceea ce fac adulţii din jurul său. Când nu au încredere în cineva, ei resping persoana respectivă, căci simt emoţiile pe care le proiectează ea. Copiii percep imediat dacă cineva este furios, iar sistemul lor de alarmă generează o senzaţie de teamă care îi avertizează să se ferească de persoana în cauză. Iar ei îşi urmează instinctul şi se feresc.
Corpul nostru emoţional se modelează în funcţie de energia emoţională care predomină în casă şi de reacţia personală la energia respectivă. Aşa se explică de ce fraţii reacţionează diferit în funcţie de felul în care au învăţat să se apere şi să se adapteze la diferitele circumstanţe. Dacă părinţii se ceartă în permanenţă, dacă există dizarmonie, lipsă de respect şi minciuni, copiii învaţă într-o manieră emoţională să se poarte la fel ca părinţii lor. Chiar dacă părinţii îi învaţă să nu se comporte în acel fel, de pildă să nu mintă, energia emoţională a familiei în care cresc îi învaţă pe copii să perceapă lumea la fel.
Altfel spus, energia emoţională existentă în casă îl învaţă pe om să se racordeze la frecvenţa ei. Corpul emoţional îşi schimbă şi îşi pierde treptat propria frecvenţă vibratorie, cea specifică unei fiinţe umane normale. Copiii învaţă jocul adulţilor, al Visului exterior, dar îşi pierd astfel inocenţa, fericirea, libertatea şi tendinţa înnăscută de a iubi. Ei sunt forţaţi să se schimbe şi încep să perceapă o altă lume, o altă realitate, a injustiţiei, a durerii emoţionale, a emoţiilor negative. Ei intră astfel în iad, în iadul pe care îl creează chiar oamenii, adică în Visul Planetei. Iadul îi întâmpină cu bucurie, dar nu se poate spune că l-au inventat ei personal. Iadul era aici înainte de naşterea fiecărui om actual.
Cât de uşor se poate distruge libertatea şi iubirea se observă privind copiii.
Un scenariu ce poate fi oricând posibil: un copilaş de doi sau trei ani care aleargă şi se joacă prin parc. Mama îl supraveghează pe micuţ şi se teme să nu cadă şi să nu se lovească. La un moment dat, ea doreşte să-l oprească, dar copilul crede că mama se joacă cu el, aşa că încearcă să alerge mai rapid decât ea. Pe strada din apropiere trec maşini, lucru care o sperie şi mai tare pe mamă, care reuşeşte în cele din urmă să-l prindă. Copilul se aşteaptă ca mama lui să se joace cu el, dar ea îl plesneşte la fund. Bum! Ce şoc! Fericirea copilului era expresia iubirii care se manifesta prin el, şi el nu înțelege de ce mama sa se poartă astfel. În timp, acumularea acestor şocuri subminează iubirea lui până la dispariţie. Deşi nu înţelege încă cuvintele, copilul poartă în el o întrebare: “De ce?”
Alergarea şi jocul sunt expresii ale iubirii, dar ele nu mai reprezintă o sursă de siguranţă, căci părinţii îl pedepsesc pentru maniera în care îşi exprimă iubirea. Ei îl trimit în camera lui, şi copilul nu mai poate face ceea ce doreşte. Părinţii îi spun că nu a fost un copil cuminte, iar acest lucru îl demoralizează; înseamnă că este pedepsit.
În acest sistem al pedepsei şi al recompensei există un simţ al dreptăţii şi al nedreptăţii, al corectitudinii şi al incorectitudinii. Acest simţ este ca un cuţit care taie în carne vie în corpul emoţional al copilului, creând acolo o rană. În funcţie de reacţia la injustiţia comisă, această rană se poate infecta cu emoţii negative. De ce?
Ar fi uşoară analiza pe un exemplu imaginativ, în care propria persoană este un copil de doi sau trei ani. Copilul este  fericit, se joacă, explorează lumea. Nu este conştient de ceea ce este bine sau rău, de ceea ce este corect sau greşit, de ceea ce trebuie să facă sau de ceea ce nu trebuie să facă, nefiind încă domesticit. Copilul se joacă în sufragerie cu tot ceea ce găseşte în jurul lui. Nu are nici cea mai mică intenţie rea, nu doreşte să distrugeţi nimic, dar se întâmplă să se joace cu chitara tatălui. Pentru el este doar o jucărie; în nici un caz nu şi-a propus să-i facă tatălui un rău. Dar tatăl are una din acele zile în care totul îi merge pe dos. A avut probleme la serviciu, s-a întors acasă şi îl găsește în sufragerie jucându-se cu lucrurile lui. Se enervează imediat, aşa că începe să îl bată. Din punctul de vedere al copilului, acest lucru este o injustiţie. Tata de-abia a intrat în cameră şi începe imediat să îl lovească. Iar copilul avea încredere în el, căci era tatăl, cel care de regulă îl proteja, îl lăsa să se joace şi să fie cel care dorea copilul să fie. Dintr-odată, ceva nu mai este în ordine. În inima copilului a apărut o durere, generată de injustiţia la care a fost supus.
Copilul este sensibil, îl doare şi începe să plângă. Nu plânge însă numai din cauză că este lovit. Nu atât agresiunea fizică produce durerea din suflet, cât cea emoţională, simţul că s-a produs o nedreptate. În fond, nu a făcut nimic rău.
Acest simţ al nedreptăţii comise produce o rană în sufletul copilului. Corpul emoţional al copilului este rănit, iar în acel moment îşi pierde o parte din inocenţă. A învăţat că nu poate avea întotdeauna încredere în tată. Chiar dacă mintea nu realizează încă acest lucru, căci nu a învăţat încă să analizeze, ea realizează totuşi că nu mai poate avea încredere în tată. Corpul emoţional vă spune că există ceva în care nu se poate avea încredere şi care se poate repeta.
Reacţia poate fi teama, sau mânia, sau ruşinea, sau pur şi simplu plânsul. Această reacţie înseamnă deja o otravă emoţională, căci reacţia normală de dinainte de domesticire este dorinţa de a se răspunde cu aceeaşi monedă nedreptăţii comise, adică de a-l lovi pe tată. Copilul ridică mâna la el, dar acest lucru îl înfurie şi mai tare. Reacţia lui generează o pedeapsă şi mai mare pentru copil. Copilul este acum convins că o să fie distrus. A învăţat deja să se teamă de el, aşa că nu se mai apără, căci ştie că acest lucru nu va face decât să înrăutăţească şi mai tare lucrurile.
Copilul nu înțelege încă de ce, dar ştie deja că tatăl l-ar putea omorî. Acest lucru produce o rană foarte gravă în mintea copilului. Înainte, mintea copilului era complet sănătoasă; era complet inocent. După această experienţă, mintea raţională încearcă să găsească o explicaţie. Învăţă să reacţioneze într-un anumit fel: în felul propriu, personal. Emoţia respectivă rămâne în interiorul său şi îi schimbă de-a pururi cursul vieţii. Experienţa se va repeta apoi din ce în ce mai des.
Injustiţiile se vor accentua, vor veni din partea mamei şi a tatălui, a fraţilor şi surorilor mai mari, a unchilor şi mătuşilor, din partea şcolii, a societăţii, din partea tuturor. Cu fiecare rană nouă, copilul învaţă să se apăraţi, dar nu aşa cum o făcea înainte de domesticire, când se limita la a se apăra pe moment, după care îşi va continua joaca. 
Acum a apărut în interiorul rănii ceva care la început nu reprezinta o problemă majoră: otrava emoţională. Aceasta se acumulează însă, iar mintea începe să se joace cu ea. Copilul începeţi să fie din ce în ce mai îngrijorat în legătură cu viitorul, căci are deja amintirea otrăvii şi nu doreşte ca ea să se repete. Mai are şi alte amintiri: aceea de a fi acceptat. Îşi mai aminteşte de vremea când mama şi tata îl acceptau şi când totul era în armonie. Îşi dorieşte din nou acea armonie, dar nu ştie cum să o re-creeze. Şi întrucât nu poate ieşi din sfera propriilor percepţii, tot ce se petrece în jur pare să fie din cauza proprie sale persoane. Ajunge să credeţi că tatăl se ceartă cu mama din cauza sa, chiar dacă cearta lor nu are nimic de-a face cu el.
Treptat, copilul îşi pierde astfel inocenţa. Începe să simtă resentimente, iar la un moment dat devine incapabil să mai ierte. În timp, aceste incidente şi interacţiuni îl conving că nu este deloc sigur să fie cel care este.
Acest mecanism se produce în cazul tuturor oamenilor, variind însă în funcţie de inteligenţa şi educaţia lor. El depinde de multe lucruri. Cine are noroc, domesticirea nu este atât de puternică. La cei care nu au însă noroc, ea va fi atât de puternică, iar rănile atât de adânci, încât poate ajunge să se teamă chiar să mai vorbească. Aşa se nasc oamenii sfioşi. Sfiala nu este altceva decât teama de a vorbi, de a exprimare. Omul poate ajunge să creadă că nu ştie să danseze sau să cânte, dar aceasta nu este decât o reprimare a instinctului înnăscut al omului, instinctul de a iubi.
De multe ori furia adulţilor este trimisă asupra copiilor, care sunt prea lipsiţi de apărare în faţa lor, şi astfel se nasc relaţiile abuzive. Oamenii mai puternici abuzează de cei mai slabi, care au mai puţină putere, căci simt nevoia să se elibereze de otrava lor emoţională. Toţi oamenii simt nevoia să scape de această otravă, şi nu mai urmăresc întotdeauna dreptatea; tot ce vor ei este să scape de otravă. Aşa se explică de ce oamenii vânează tot timpul puterea, căci cu cât sunt mai puternici, cu atât mai uşor le vine să scape de otrava lor emoţională în defavoarea celor mai slabi decât ei, care nu se pot apăra.
Toţi oamenii maturi au fost copii. Au încercat să le facă pe plac mamei şi tatălui, profesorilor, preotului, religiei, lui Dumnezeu. Dar adevărul este că din punctul lor de vedere noi nu vor putea fi niciodată perfecţi. Această imagine a perfecţiunii ne spune cum ar trebui să fie omul pentru a fi bun, pentru a se accepta pe sine însuşi. Aceasta este însă cea mai mare minciună între toate, căci omul care a încercat asta, nu va fi niciodată perfect şi nu se va ierta niciodată pentru asta.
Această imagine a perfecţiunii schimbă felul în care oamenii visează. Omul învaţă să îşi nege felul de a fi şi începe să se respingă. Nu va fi niciodată suficient de bun, de corecţ, de curat, de sănătos, dacă se va raporta în permanenţă la convingerile acumulate. Va exista întotdeauna ceva cu care „Judecătorul” nu va fi de acord şi pentru care nu va ierta. Aşa se explică de ce unii dintre ajung să îşi respingă felul de a fi, de a considera că nu merită să fie fericiţi, să căute pe cineva care să abuzeze de ei, care să îi pedepsească. Imaginea perfecţiunii este responsabilă de marile auto-abuzuri la care se supune atât de des.
Atunci când se respinge singur, când se judecă, omul se găseşte vinovat şi se pedepseşte singur, ajunge să creadă că iubirea nu există, că nu există decât pedeapsa, suferinţa, judecata. Viaţa nu oferă altceva decât exact ceea ce are omul nevoie. Chiar şi în iad, justiția funcționează impecabil. Nimeni nu este vinovat pentru patimile proprii. Ar putea spune chiar că suferințele sunt un fel de dar de care se bucură.
Aşadar, pentru a curăţa otrava şi pentru a vindeca rănile, pentru acceptarea pe sine şi pentru a ieși astfel din iad, omul nu are altceva de făcut decât să deschidă ochii şi să priveacă în jurul său, în trecutul începutului său, către copilul care a fost şi să uite acumulările, întorcându-se la inocenţă, la joacă, la iubire!
Cu trimiteri şi citări din Arta de a iubi, Don Miguel Ruiz

* * * * * * *
1. În ceasul acela, s-au apropiat ucenicii de Iisus şi I-au zis: Cine, oare, este mai mare în împărăţia cerurilor?
2. Şi chemând la Sine un prunc, l-a pus în mijlocul lor,
3. Şi a zis: Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor.
4. Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în împărăţia cerurilor.
5. Şi cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primeşte.
6. Iar cine va sminti pe unul dintr-aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie afundat în adâncul mării.
7. Vai lumii, din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala.
Matei,18




6 mai 2012

Despre vise [2] *

Este oare posibil să se acţioneze conştient în vis, orientând aşa cum se doreşte conţinutul acestuia? Se poate conştientiza că se visează atunci când se visează? Da, răspunde hotărât fiziologul american Stephen LaBerge, care şi-a dedicat cariera studiului viselor lucide şi ale cărui rezultate au pus sub semnul întrebării împărţirea tradiţională a stărilor de conştiinţă (veghe, somn, vis).

Visul lucid al lui Paul Devereaux
Scriitorul şi cercetătorul britanic Paul Devereux povesteşte, în cartea sa “Şamanism şi linii misterioase”, cum a pătruns într-o altă realitate în timpul unui vis, aruncându-se printr-un tunel, cu braţele întinse.
Într-o noapte oarecare, Paul Devereux a avut un vis neobişnuit. Se afla în cripta unui templu egiptean, dar peisajul semăna mai degrabă cu o parcare subterană. Alergând de colo-colo, fără vreun scop, a observat o poartă deschisă ce dădea spre un coridor obscur. S-a aruncat prin acel coridor şi imediat întunericul a dispărut, făcând loc unui peisaj inundat de soare. Devereaux a remarcat o succesiune de edificii aliniate formând un tunel. Şi-a dat seama, în starea de vis, că imaginea tunelului, din punct de vedere al intepretării viselor, este foarte bogată în semnificaţii. A sărit în aer şi a început să zboare cu braţele întinse, ca Superman. Zburând din ce în ce mai repede, a ajuns la capătul culoarului, unde a descoperit un cer senin şi albastru. În acel moment s-a trezit. Dar, contrar aşteptărilor sale, a observat că nu se afla în patul lui.
Conştient de imensitatea spaţiului care-l înconjura, Devereux a experimentat mai întâi o senzaţie exaltantă de libertate. El a realizat că nu trăia un vis obişnuit, pentru că îşi putea controla mişcările exact ca în starea de veghe. Zbura planat deasupra arborilor gigantici. Întinzând mâinile putea chiar să simtă textura netedă a frunzelor. Dar în acel moment exaltarea iniţială a început să fie înlocuită de o nelinişte crescândă. Cu spaimă, Devereux s-a întrebat: oare nu pătrunsese fără să vrea într-o altă realitate? Bulversat, a încercat să refacă drumul înapoi, zburând, căutând să regăsească locul prin care intrase în acea lume misterioasă. Mintea i se focalizează pe o singură idee: să se întoarcă la el acasă... în “adevărata realitate”.
În fine, a recunoscut o mică colină din apropierea locului prin care pătrunsese prima oară în acea realitate. Făcându-şi curaj, a plonjat cu capul înainte. După o secundă de negru complet, el a deschis ochii... şi se afla deja în patul său. Devereux consideră că astfel a trecut cu succes de la o realitate la alta. Acest vis povestit de el este un exemplu tipic de ceea ce numim “vis lucid”: în starea de somn, visătorul îşi păstrează aceeaşi priză de conştiinţă pe care o are în starea de veghe.

Ce înseamnă un vis lucid?
 Cu toate că termenul de “halucinaţie” se aplică modalităţii în care se trăiesc visele în general, există o situaţie de excepţie care pune în discuţie mai multe ipoteze asupra naturii somnului şi a capacităţilor creierului. Această excepţie semnificativă constă în faptul că se petrece uneori în vis să se conştientizeze faptul că este un vis. Această stare mentală remarcabilă a fost denumită “vis lucid” de către psihologul olandez Frederik Willems Van Eeden, în 1913.
Visătorii lucizi sunt în deplina posesiune a facultăţilor lor cognitive: ei pot raţiona, îşi amintesc de existenţa lor în starea de veghe şi pot acţiona la voinţă, conform unei decizii spontane sau unor planuri de acţiune stabilite înainte de a adormi. Ei rămân profund adormiţi, trăind la modul intens într-o lume onirică ce le pare uluitor de reală.
Deoarece sunt perfect conştienţi că lumea onirică este produsul minţii, visătorii lucizi îşi controlează într-un mod remarcabil conţinutul viselor: ei le pot transforma (făcând să apară sau să dispară la voinţă personaje sau obiecte onirice, de exemplu) şi pot încălca legile fizice (pot zbura sau traversa materia, de exemplu), capacităţi care sunt considerate paranormale, dacă nu imposibile, în lumea materială.
Fie că se află în starea de veghe, fie în cea de somn, una din sarcinile importante ale conştiinţei este de a construi un model al lumii înconjurătoare pe care o experimentăm. În starea de veghe acest model este bazat pe datele senzoriale, cea mai bună sursă de informaţii asupra mediului. În măsura în care acest model ne ajută la supravieţuire, procesul de construcţie a lumii pesupune luarea în considerare a nevoilor actuale, a emoţiilor şi a scopurilor. În timpul somnului, din cauză că nu există acces decât la foarte puţine informaţii senzoriale asupra mediului, reprezentarea asupra lumii este construită pornind de la motivaţiile şi aşteptările asupra a ceea ce este “susceptibil” să se producă, informaţii acumulate în urma experienţelor trecute.
În consecinţă, ceea ce survine în vis, fie el lucid sau nu, este în mare măsură determinat de aşteptări. În visele obişnuite există limitarea făcută de presupuneri asupra lucrurilor posibile provenind din experienţa trecută în lumea materială. În schimb, visătorii lucizi ştiu că legea gravitaţiei nu e valabilă în vis, de aceea nimic nu-i împiedică să zboare; şi ei chiar zboară cu mare plăcere.

Cercetări ştiinţifice asupra viselor lucide
 Majoritatea oamenilor experimentează visarea lucidă la modul ocazional. În scenariul cel mai des întâlnit, la sfârşitul unui coşmar, visătorul realizează că “nu este decât un vis” şi se trezeşte uşurat câteva secunde mai târziu. Dar visătorul care se trezeşte pentru a scăpa de un coşmar nu este decât parţial lucid. Visătorul complet lucid îşi priveşte coşmarul ca pe un oarecare film de groază la care asistă în calitate de martor detaşat şi poate continua să viseze, înfruntând frica şi ajungând să o depăşească. Drept consecinţă, el se trezeşte cu o mai mare încredere în sine şi cu o temere în minus. Acest demers pare promiţător şi ar putea fi folosit ca metodă de a scăpa de coşmare. Ea a fost pentru prima dată descrisă de marchizul d’Hervey de Saint-Denys în cartea sa Les Rêves et les moyens de les diriger (Visele şi modalităţi de a le controla), publicată în 1867.
Cel mai adesea visătorii devin lucizi atunci când se întreabă asupra ciudăţeniilor conţinutului oniric şi ajung la concluzia explicativă că este un vis. Deşi pentru majoritatea oamenilor visarea lucidă rămâne o experienţă de excepţie, aşa cum afirma Léon d'Hervey în urmă cu mai bine de un secol, ea este o capacitate ce poate fi dobândită prin exersare.
În pofida mărturiilor unor personalităţi recunoscute, precum Aristotel, Descartes, Van Eeden şi d'Hervey de Saint-Denys, subiectul viselor lucide a fost multă vreme privit cu scepticism. La sfârşitul anilor ’70, studiul viselor lucide a luat un nou avânt, datorită descoperirii unei noi tehnici, bazate pe semnalele transmise prin mişcări oculare, ce permitea comunicarea cu persoane aflate în starea de vis conştient. Această metodă a fost descoperită în mod independent de cercetători din Statele Unite, de la Stanford (Stephen LaBerge) şi din Anglia (Keith Hearne). S-a pornit de la cercetările anterioare realizate de William Dement şi H. P. Roffwarg, care demonstraseră că direcţiile mişcărilor oculare înregistrate în timpul somnului paradoxal coincideau uneori cu orientările privirii în vis, descrise ulterior de subiecţi.
Pornind de la experienţele sale personale în materie de visare lucidă, Stephen LaBerge a presupus că visătorii lucizi sunt capabili să acţioneze la voinţă şi că ar putea dovedi aceasta trimiţând un semnal sub formă de mişcare oculară dinainte stabilit, pentru a indica momentul exact de acces la starea de luciditate în vis. Folosind această metodă, LaBerge şi colegii săi au raportat că visele presupuse lucide ale celor cinci subiecţi fuseseră efectiv anunţate de mişcările oculare dinainte stabilite. Toate semnalele, şi deci toate visele lucide, s-au produs în timpul unei perioade neîntrerupte de somn paradoxal.
O tehnică aproape identică de semnalizare prin mişcări oculare a fost dezvoltată, în mod independent, de Keith Hearne şi Alan Worsley în Anglia. Alte cercetări desfăşurate în multe alte laboratoare au condus la aceleaşi rezultate, arătând clar că dacă visul lucid este aparent paradoxal, existenţa sa este demonstrată. 
În timpul unei serii de cercetări ulterioare, cercetătorii de la Stanford au pus în evidenţă faptul că, în general, visătorii devin lucizi fie imediat după reintrarea în somnul paradoxal după o scurtă trezire, fie în timpul perioadelor de activare suficient de intensă din timpul somnului paradoxal “fazic”. De asemeni, au mai constatat că visele lucide se produceau mai frecvent în timpul ultimelor perioade ale somnului paradoxal. Rezultă că visul lucid derivă din conjugarea factorilor psihologici cu cei fiziologici: o activitate cerebrală suficient de intensă şi o atitudine mentală corespunzătoare. Nivelul cerut de activare cerebrală nu poate fi atins în mod normal decât în timpul somnului paradoxal fazic, ceea ce explică de ce visul lucid este rareori înregistrat în alte stadii ale somnului. Faptul că visătorii lucizi sunt capabili să-şi amintească să facă anumite acţiuni prestabilite şi să le semnaleze în laborator a stat la originea unei noi forme de cercetare onirică: visătorii lucizi pot executa în vis diverse experimente, semnalând momentul exact de începere al evenimentelor onirice specifice, ceea ce permite să se stabilească corelaţii psiho-fiziologice precise şi să se verifice ipotezele. Grupul de la Stanford a folosit această strategie şi a dovedit un grad uluitor de paralelism psiho-fiziologic în timpul visului lucid paradoxal. De exempu, un studiu al “timpului oniric” a arătat că perioadele de timp estimate în visul lucid sunt foarte apropiate de timpul real.
Într-un alt studiu, li s-a cerut subiecţilor să respire rapid sau să-şi reţină suflul (în timpul viselor lor lucide), şi să semnaleze prin mişcări oculare perioadele de timp corespunzând modificărilor respiratorii. Înregistrările poligrafice au arătat o corespondenţă exactă cu schemele indicate de visători. Alte studii au permis să se observe că mişcările visate de traduc prin contracţii musculare corespondente şi că activitatea sexuală în vis implică reacţii fiziologice foarte asemănătoare cu cele ale activităţii sexuale din starea de veghe.
Rezultatele acestor cercetări şi alte studii similare se pot rezuma astfel: în timpul somnului paradoxal, evenimentele experimentate în vis provin din scheme de activitate cerebrală care produc efecte asupra corpului şi asupra sistemului nervos periferic.
Aceste efecte modificate într-o anumită măsură de condiţiile specifice ale somnului paradoxal rămân totuşi apropiate de cele care s-ar produce dacă s-ar trăi evenimentele corespondente în starea de veghe. Dacă nu ar fi paralizia musculară din timpul somnului paradoxal, s-ar face în realitate ceea ce se visează că se face. Probabil din acest motiv se confundă adeseori visele cu realitatea: pentru procesele cerebrale care construiesc modelul experimental asupra lumii, a visa ca se percepe sau că se face un lucru este echivalent cu a-l percepe sau a-l face într-adevăr. Însăşi existenţa visului lucid pune în dificultate conceptuală credinţele tradiţionale în ceea ce priveşte subiectul “somnului”, care presupun existenţa unor limite ale activităţii mentale onirice. Într-un sens, natura neaşteptată a visului lucid se regăseşte în acea stare specifică numită “somn paradoxal”.
Dacă descoperirea somnului paradoxal a dus la extinderea concepţiei asupra somnului, dovezile – trecute în revistă mai sus – asupra legăturilor dintre somnul paradoxal şi visele lucide necesită o extindere similară a concepţiei asupra visului precum şi o clarificare a concepţiei asupra somnului. Visul lucid ar putea fi fenomenul cel mai paradoxal al somnului paradoxal.

Experienţa Hearne – Worsley
 Acest interes pentru visele lucide s-a manifestat mai întâi printr-o serie de experimente realizate de cercetători specialişti în studiul viselor şi al stării de somn. La acea vreme, proiectul a fost privit de mulţi cu neîncredere. În 1975, cercetătorul britanic Keith Hearne, care lucra în colaborare cu un pacient numit Worsley – care susţinea că are vise lucide în mod constant –, a încercat să demonstreze ştiinţific că visele lucide sunt complet diferite de cele obişnuite. El a folosit în acest scop compararea semnalelor emise de subiecţi în timpul somnului.
Experienţa sa se baza pe fapte ştiinţifice demonstrate: în timpul somnului, un subiect visează la anumite intervale, perioadele de vis prelungindu-se către sfârşitul unui ciclu de somn. Devine posibil să precizăm cu exactitate în ce moment visează subiectul, observând dacă ochii lui realizează mişcări de rotaţie sacadate, vizibile chiar şi sub pleoapele închise. Aceste mişcări ale ochilor, cunoscute sub denumirea de REM (prescurtare de la englezescul “Rapid Eye Movement”), exprimă reacţiile visătorului la evenimentele care se derulează în cadrul visului său. La aceste semnale se adaugă unele modificări fiziologice, cum ar fi paralizia parţială şi momentană, în timpul căreia numai muşchii respiratori şi oculari mai funcţionează normal.
În cadrul acestor experienţe, Hearne a reuşit să-l determine pe Worsley să producă în timpul visului lucid o succesiune (secvenţă) de mişcări oculare, dinainte stabilite. Astfel, Worsley era conectat în timp ce visa la un aparat electronic de control. El emitea semnalele oculare stabilite, care erau totodată captate şi înregistrate de un detector de minciuni. Ele se traduceau ca o succesiune de linii coerente, numite “urme”, pe care experimentatorii le puteau decoda. Alte măsurători au permis să se stabilească faptul că Worsley era adormit din punct de vedere fiziologic, atunci când emitea acele semnale. Acestă experienţă a constituit proba faptulu că este posibil să se comunice cu exteriorul în timpul unui vis lucid.

Experienţa lui LaBerge
La scurt timp după experienţa lui Hearne, Stephen LaBerge, director al Institutului Lucidităţii din California, a realizat acelaşi gen de test, bazat pe semnale oculare. LaBerge nu a folosit deloc rezultatele predecesorilor săi. Teoria sa se baza pe ideea că visul lucid poate oferi o gamă variată de experienţe intense, de la simpla aventură sexuală şi până la înalte viziuni spirituale.
Visele lucide cu conotaţie sexuală sunt în mod special realiste, căci s-au remarcat în cazul visătorilor semne fiziologice de reală excitaţie sexuală, ca de exemplu accelerarea ritmului respirator şi o creştere a fluxului sanguin.
Într-un cu totul alt registru, descrierea stărilor transcendente trăite în timpul viselor lucide este tulburătoare. Ca exemplu, LaBerge citează una din experienţele sale onirice: el se delpasa pe o şosea cu maşina sa sport, traversând diverse peisaje. Conştient că se afla în plin vis lucid, el a decis să continue experienţa căutând să meargă “şi mai sus”. Instantaneu maşina sa a decolat în direcţia norilor. El a zărit atunci o cruce în vârful unei clopotniţe, o stea a lui David şi alte simboluri religioase. Continuându-şi ascensiunea, a pătruns într-un “vast regat mistic: un imens spaţiu vid, dar plin cu iubire”, după cum îl descrie el. Copleşit de experienţă, a început să cânte, animat parcă de un fel de inspiraţie extatică.

Despre vise [1] *


Dintotdeauna oamenii au căutat să înţeleagă semnificaţia profundă a viselor. Anticii le interpretau drept mesaje de la zei. Cercetarea ştiinţifică modernă reînnoieşte acest demers de cunoaştere a lumii onirice, considerând că visele oferă date importante despre personalitatea fiecărui om.

Paradoxul viselor
Ce este, în fond, un vis? Şi, mai ales, prin ce se diferenţiază de realitate?
Visele se formează în special în timpul unei faze a somnului numită “somn paradoxal”. Această fază apare ciclic din 90 în 90 de minute (aproximativ) începând din momentul adormirii. Acest somn paradoxal nu este specific doar fiinţei umane, ci este prezent şi în cazul altor mamifere. În cazul oamenilor, visele au un imens potenţial semantic. În ele se pot găsi mesaje provenind de la o parte subterană a ego-ului, numită de psihanalişti “inconştient”.

Dialog cu zeii
 Oamenii din antichitate atribuiau viselor virtuţi magice şi divinatorii şi chiar aveau metode de “incubare” a viselor. După anumite abluţiuni rituale, “visătorul” urma să adoarmă într-un templu, loc propice pentru comunicarea cu zeii. Visele acestuia erau apoi interpretate de experţi. Grecii şi romanii sesizaseră cu exactitate dimensiunea semnatică a viselor. Ei ştiau să le descifreze semnificaţia, inclusiv simbolismul sexual.
În Evul Mediu mentalitatea s-a schimbat, studiul viselor fiind catalogat drept vrăjitorie. Abia în secolul XX mai mulţi autori au început să se intereseze din nou de vise şi să elaboreze noi teorii de interpretare a lor. Dintre aceştia, Sigmund Freud poate fi considerat părintele psihanalizei. El a explicat stanietatea lumii oniricii folosind noţiunea de inconştient. Astfel, această impresie provine din faptul că visul este locul în care inconştientul îşi exprimă, sub forma unor semne decalate, fantasmele sale nemărturisite. Aceasta este funcţia viselor, esenţială pentru echilibrul psihic al individului. Fiecare dintre noi îşi eliberează acolo dorinţele refulate, pentru ca viaţa reală să fie suportabilă...

Vise sub control       
Pentru a studia mai bine acest fenomen, au fost puse la punct metode de laborator. Astăzi este posibil să supraveghem ştiinţific diferitele faze ale somnului.
Subiectul este branşat la nişte electrozi, fixaţi cu bandă adezivă pe pielea acoperită cu păr, pe faţă şi pe restul corpului. Măsurătorile vizează undele cerebrale, mişcările oculare şi activitatea musculară. Sunt înregistrate de asemenea ritmurile cardiace şi respiratorii. Rezultatele sunt afişate simultan pe un grafic sau pe un monitor. Fiecare pagină de înregistrare este transcrisă pe un grafic, pe care sunt reprezentate suita (secvenţa) şi durata fiecărei faze a somnului.
Aceste experimente au permis eliminarea unor idei preconcepute despre somn. Se credea până atunci că somnul paradoxal este vital pentru sănătatea psihică. De fapt, subiecţii privaţi de somnul paradoxal acuzau stări de dezechilibru mental. Or, s-a descoperit că anumite medicamente, în special antidepresivele, suprimă complet somnul paradoxal fără a produce efecte nefaste pe termen lung. În plus, o dată cu apariţia calculatoarelor, unii cercetători au căutat să evidenţieze o analogie între vis şi modul în care creieurl prelucrează informaţia. După părerea lor, visele trebuiau să efectueze o triere a datelor. Însă faptul că somnul paradoxal nu este absolut indispensabil contrazice aceste teorii “utilitariste”, care urmăreau să atribuie visului o funcţie utilitară.

 Visele telepatice
 Încă din antichitate se povesteşte că unele vise conţineau informaţii telepatice şi premonitorii. Dacă psihologia nu admite nici o noţiune de acest gen, oamenii de ştiinţă se arată astăzi mai deschişi. Unii cercetători mai îndrăzneţi au făcut experienţe de laborator asupra visului telepatic şi precogniţiei. Seria de experimente realizate de americanul Montague Ullman în anii ’60 a furnizat elemente în spirjinul ideii că în vis pot fi primite informaţii despre prezent şi viitor, fără a fi tranzitate prin nici o cale senzorială cunoscută.
În prezent, cea mai mare parte a cercetărilor sunt axate pe studiul viselor lucide. Este vorba despre cazurile – destul de rare – în care visătorul este conştient de faptul că visează. Întrebarea este dacă subiectul poate interveni activ în vis, pentru a modifica cursul evenimentelor la care ia parte atunci.

Topograful (măsurătorul) de vise
Încă de la sfârşitul anilor ’70 psihologul britanic Keith Hearne a pus la punct o metodă ce permite celor care dorm să trimită semnale cu ajutorul unui cod al mişcărilor oculare. El declară: “Am descoperit că visele lucide sunt adevărate vise ce intervin în timpul somnului paradoxal. Am dovedit că visele funcţionează în timp real şi nu într-o clipă.”
Visătorul lucid deţine un imens potenţial creativ. Este cunoascut faptul că visele ne-au furnizat multe opere de artă şi descoperiri ştiinţifice. Cea mai mare parte a compozitorilor au transcris muzică auzită în vis şi tot în această stare mulţi scriitori au conceput subiectele cărţilor lor. Câteva din cele mai celebre astfel de cazuri:
Scriitorului Robert Louis Stevenson (1850-1894) i-a venit în vis ideea romanului său Dr. Jekyll şi Mr. Hyde (1885). Chimistul german Friedrich Kekulé von Stradonitz (1829-1896) a înţeles brusc structura inelară a moleculei de benzen în urma unui vis... în care el a văzut atomii dansând şi formând imaginea arhetipală a şarpelui Uroboros, cel care îşi muşcă coada (simbol al ciclurilor timpului). Tot într-un vis pe care l-a avut în anul 1869, un alt chimist, rusul Dmitri Mendeleev (1834-1907) a văzut pentru prima dată tabelul periodic al elementelor. Farmacologul german Otto Loewi (1873-1961), care a primit premiul Nobel pentru medicină, a descoperit natura chimică a transmisiei influxului nervos în urma unei experienţe care i-a fost sugerată în vis. Şi exemplele ar putea continua...
Anticii cunoşteau deja visele “prodromice” – care conţineau semnul prevestitor al unei boli. Aceste vise sunt probabil bazate pe detectarea inconştientă a unor simptome fizice ale bolii. Pe viitor, maladiile diagnosticate în avans ar putea fi tratate în starea de vis lucid, dacă am şti să utilizăm interacţiunea inconştientă dintre minte şi corp.
Peste 15 de ani cel mult va fi cu siguranţă posibil controlul conţinutului vizual al viselor în timp real. Aceste informaţii vor putea fi transcrise într-o formă virtuală, astfel încât subiectul să regăsească în starea de veghe personajele şi situaţiile din propriul vis. De aici şi până la transmiterea viselor prin Internet nu mai e decât un pas...

 Aparatul de vise al lui Keith Hearne
 Psihologul Keith Hearne şi-a început studiile asupra viselor lucide în 1978, în cadrul doctoratului la Universitatea din Liverpool. El a fost primul care a dezvoltat un sistem de comunicaţie specific stării de vis – bazat pe mişcările ochilor – şi a determinat caracteristicile fiziologice şi psihologice ale viselor.
Pornind de la transmisia unui stimul identificabil şi întotdeauna acelaşi, el a testat mai multe tehnici, până când a constatat că impulsurile electrice transmise la încheietura mâinii erau adesea încorporate în visul aflat în desfăşurare.
Hearne a testat diferite tehnici de detectare a somnului paradoxal. Concluzia finală a fost că indicatorul cel mai fiabil este schimbarea ritmului respirator. Toate acestea l-au condus pe Hearne la inventarea aparatului de vise, un dispozitiv destinat să inducă vise lucide. În plus, acesta facilitează utilizatorilor accesul la visele lor, trezindu-i în timpul somnului paradoxal. Astfel, aparatul poate întrerupe un coşmar în stadiu precoce detectând stresul emoţional care îl însoţeşte, ceea ce permite diminuarea angoasei în timpul somnului.

Fazele somnului
Somnul se compune din două stări distincte: somnul cu unde lente şi somnul paradoxal, asociat viselor. Fiecare om visează aproximativ 2 ore în fiecare noapte. Cele două stări se succed în timpul unui ciclu care durează 90 de minute. Această alternanţă se datorează fluxului şi refluxului unor substanţe chimice din creier.
Somnul cu unde lente a fost arbitrar împărţit în 4 etape, fiecare asociată unui număr crescând de unde lente. Sforăitul, somnambulismul şi vorbitul în somnaparţin acestui tip de somn. În timpul somnului paradoxal, respiraţia este mai puţin profundă, mai rapidă şi mai variabilă decât în somnul cu unde lente. Acest tip de somn poate fi detectat după mişcările ochilor sub pleoape. De fapt, la om, întreaga musculatură – cu excepţia ochilor – este profund paralizată în timpul somnului paradoxal, chiar dacă respiraţia decurge normal. Somnului paradoxal îi sunt asociate paralizia în somn, coşmarurile şi falsele treziri din somn.
Pe parcursul nopţii, durata fiecărei perioade de somn paradoxal creşte, în timp ce durata somnului cu unde lente scade direct proporţional. Aceasta arată că în prima jumătate a nopţii predomină somnul cu unde lente, iar în cea de a doua – somnul paradoxal.
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...