23 nov. 2012

Absurdul şi anormalul "Trebuie"


Din copilărie, din fragedă pruncie, omul aude un cuvânt ce se înrădăcinează - Trebuie: trebuie să te îmbraci, să mănânci, să te speli, să ştergi praful, să munceşti, să vorbeşti frumos, să saluţi, să te comporţi într-un anume fel, să… să… să... şi lista poate continua la infinit, pentru că societatea, părinţii, bunicii, şcoala, apropiaţii, cunoscuţii şi necunoscuţii, îl învaţă că trebuie. De ce? Pentru că şi ei la rândul lor au învăţat că trebuie şi, au mai învăţat că de cumva nu se face ceea ce trebuie, se intră în mari probleme, se ajunge de râs, nu răzbeştă în viaţă, nu este în rând cu lumea şi tot aşa, astfel încât, acest trebuie devine deja o premiză pentru supravieţuire şi împlinire.
Astfel, ideea la care s-a ajuns este: trebuie a devenit una dintre premizele importante pentru supravieţuire şi împlinire! Dar câte zăbrele construieşte acest mod de a vedea lucrurile în jurul propriei vieţi, în jurul propriei experienţe, în ce colivie închide omul şi dreptul său la a exista?
Tirania lui trebuie plasează simţirile, vocea sufletului, care de multe ori contrastează cu obiectivele acestui tiran, se inhibă doar pentru că... trebuie!
Altfel spus, încă de mic, începe să se inhibe orice înseamnă intuiţie, orice dorinţă născută din vârtejul sufletului, orice pornire naturală, orice simţire pentru a se învăţa ceea ce apoi ajunge convingere că trebuie să se facă fapte, să se accepte idei care, la nivel intuitiv nu se simt conforme cu ceea ce este fiecare, dar care încep să fie inghiţite pornind motoraşul unui conflict interior între ceea ce trebuie şi ceea ce se simte, conflict launtric care va fi purtat întreaga viaţă, ducând spre tot felul de dezamăgiri, frustrări, diminuare sau chiar absenţă a bucuriei, povară a cotidianului, angoase şi pe listă se pot pune multe.
Doar la atât duce tirania lui trebuie. La asta duce lipsa de măsură şi echilibru între trebuie şi e bine sau îmi place sau simt că rezonez cu aceasta. Orice, în aceastăa lume, are un rol, motiv pentru care, probabil că şi trebuie are însemnătatea şi aplicabilitatea sa în anumite situaţii, dar, ca oricând se iese din zona de echilibru şi cade în zona de tiranie, prin exces, devine problematic şi extrem de limitator atunci când nu este folosit cu măsura cuvenită.
Din nefericire, excesivul trebuie nu este un concept ce se poate elimina brusc. Convieţuirea acceptată cu el de foarte multă vreme a dus la a fi inclus în toate, introdus în aproape orice colţişor şi aspect al vieţii iar o renunţare bruscă, fără a-l rezrădăcina, ar produce, în mod extrem de probabil, la dezordine. Multitudinea de alegeri în viaţă (cariera, locuinţa, şcoala, relaţiile...) au fost bazate în general pe ideea de trebuie, au generat foarte multe aspecte ale experienţei personale pentru că trebuia, motiv pentru care o renuţare bruscă la această idee ar presupune foarte mult curaj şi putere, deoarece s-ar produce o schimbare foarte bruscă, cu implicaţii adeseori destul de mari şi chiar problematice cărora ar trebui să se facă faţă în mod asumat. O renunţare la trebuie ar schimba viaţa la 180 de grade, iar această schimbare ar afecta şi pe toţi cei din jur care, şi ei, şi-au bazat alegerile lor pe acelaşi trebuie şi nu ar avea cum să înţeleagă pasul şi decizia virajului brusc spre o nouă direcţie, definită de simt, e bine,  intuiesc, mă împlineşte sufleteşte, şi puţin, mult mai puţin trebuie.
Pe lângă toate acestea, decizia de renunţare la trebuie este bine să fie făcută cu un minim antrenament iniţiat în a lucra cu propria persoană, pentru ca să poată exista cu adevarat capabilitatea de a se auzi vocea propriului suflet, fara a risca o cădere în capcana unor porniri care nu vin din simţiri reale, care nu îşi au sursa în esenţa proprie, ci care se nasc dintr-o simplă răzvrătire de moment, împortiva lui trebuie. O schimbare în altfel de condiţii n-ar fi decât o cădere dintr-o extremă într-alta, un alt dezechilibru generator de alte probleme şi experienţe deloc necesare.
În consecinţă, pentru a reduce  aceasta putere exagerată a lui trebuie care a hipnotizat până în prezent mase întregi de oameni, colectivităţi, este necesar un exerciţiu de imaginaţie, pentru câteva momente, a modului în care ar arăta viaţa fără să trebuiască a se face ceva sau a fi într-un anume fel. Dacă se reuşeşte a se închipui acest scenariu, a se privi viaţa lipsită de trebuie, atunci se poate spune că este aceea calea spre echilibru. Dacă nu se reuşeşte nici macar a se imagina aşa ceva, dacă lipsa lui trebuie din viaţă ar duce la dezorientare şi debusolare, fără direcţie şi scop, atunci înseamnă că este mult de lucru cu propria persoană, înseamnă ca nu s-a stat niciodată a se asculta, nu se ştie cum sună vocea sufletului, că nu sunt cunoscute valorile personale şi autentice (în afara celor impuse).
Eliminarea sau utilizarea minima a lui trebuie din viaţă, aduce cu sine şi un imens grad de libertate dar şi de responsabilitate şi constientizare, şi nu toţi sunt gata să traiască şi să îşi asume acest nou mod de viaţă. Tirania lui trebuie anihilează sau umbreşte foarte mult autenticitatea şi esenţa, dar, dintr-un anumit punct de vedere, este comodă deoarece toată responsabilitatea pentru propria nefericire şi propriile nereuşite sunt aruncate asupra acestui cuvânt, asupra acestui concept, în virtutea căruia omul este absolvit de orice responsabilitate pentru că trebuie. Atunci când se ia o decizie sub convingerea că trebuie şi aceasta este total neconformă cu ceea ce sufletul simte, cu direcţia intuită la nivel de sine profund, iar această alegere făcută pentru că trebuie, contrară simţirilor aduce nefericire care, în unele cazuri, atinge cote maxime sau devine insuportabilă, daca apare cineva care spune „ştii, de fapt nu trebuia, tu singur ai ales, dar aveai încă alte zeci de opţiuni şi variante”, când apare o astfel de persoana care plezneşte în plin arătând iluzia lui trebuie, prima reacţie este aceea de a justifica şi mai asiduu prin ideea de trebuie, de apărare, refuzându-se acceptarea faptului că niciodată, de fapt, nu a trebuit să se facă ceva, că tot ceea ce face un om, absolut totul, reprezintă o alegere liberă şi această libertate este reală, deşi este greu s fi îmbrăţişată pentru că implică conştientizarea a ceea ce se face şi asumarea, la toate nivelurile, a consecinţelor şi a alegerii în sine.
Aşadar, odată ce se învaţă conştientizarea iluziei lui trebuie, odată ce se începe procesul de autocunoaştere şi deschidere, prin care se începe propria descoperire, a propriei autenticităţi, se începe cunoasterea valorilor care ţin într-adevar de sinele profund, dincolo de cele impuse artificial, odată ce se începe a se simţi, a se asculta vocea sufletului şi i se dă voie a ghida, odata ce se înţelege a se începe şirul de alegeri conştiente şi libere de impuneri, abia atunci se poate reintroduce, cu măsura cuvenita, ideea de trebuie în viaţă, în mod sănătos, abia atunci, poate să existe, ici colo, atunci când chiar este cazul, câte un trebuie moderat, dar sub o cu totul şi cu totul altă lumină…
Idealul este eliminarea totală a ideii de trebuie, dar această eliminare nu se poate produce decât treptat, prin conştientizarea legilor universului, prin deschiderea sufletului, prin limpezirea minţii, prin curăţirea societăţilor şi a comunităţilor, prin maturizarea tuturor la nivel de conştiinţă. Va veni şi acel moment şi este spre binele tuturor să se înceapă a se face paţi consecvenţi în acea direcţie şi, de ce nu, de a se începe să se folosirea cu moderaţie a cuvântului trebuie faţă de copii, pentru a evita ca şi aceştia să intre în jocul unei vieţi majoritar impuse şi construite artificial, în afara lor!

13 nov. 2012

Despărţirea este o eliberare?


Când intervine despărţirea pe termen nedefinit, persoanele implicate într-o relaţie au un răgaz în care fiecare să se gândească la ce a fost şi să decidă dacă vor să aprofundeze sau să părăsească, mai apoi relaţia. Relaţiile sunt, aproape totdeauna acceptate, privite, “gândite” în termen de succes şi continuitate. Când relaţia este abordată pe calea gândului, relaţia se înscrie, de la început, pe drumul în care destinaţia duce la un esec. Sunt destule cazuri în care succesul unuia distruge relaţia, dar, relaţia care se pierde în individualism, este una care nu prea se poate numi relaţie ci doar o alăturare cu scop.
Într-o relaţie se intră mai uşor sau mau greu. Dintr-o relaţie se iese la fel. Doi oameni care construiesc o legătura pe termen lung ajung să aibă, de obicei, multe în comun la nivel inconştient. Cu toate acestea, acest tip de legătură, nu este îndeajuns, pentru că dacă nu există şi un fundal, un câmp de interes manifestat reciproc şi o formă de comunicare, uneori poate complicată, legătura îşi pierde, mai repede sau mai puţin repede, din intensitate.
Forţa unei legături este dată de multipli factori, de natură raţională, mentală sau sufletească. Cea mai importantă este implicarea mutuală în relaţie, implicare care poate fi de orice natură ori de amestec a acestora. Astfel, o relaţie implică trei entităţi: pe de o parte sunt persoanele, pe de altă parte, legătura dintre ei. Legatura este un plan multiplu de interacţiune. Legătura pe plan sufletesc este greu de a fi pusă în discuţie şi cât de cât generalizantă; pe plan raţional această legătură poate fi considerată, pe ansamblu, slabă, rămânând undeva la mijloc, legătura pe plan mental, legătura psihică. Legătura este o zona de contact care rămâne “vie” – spunandu-i aşa printr-o analogie cu persoanele – şi în absenţa celuilalt. În ea se poate găsi ura, o furia împotriva celuilalt, sau, dimpotrivă, o iubire care pare să treacă dincolo de convenţii şi frontiere.
Orice ar conţine, oricum ar fi, lipsa celuilalt nu poate fi ignorată pentru nici unul dintre parteneri. În timpul despărţirii sunt zile lungi de aşteptare, resimţite sau nu într-un mod clar definit. În alte zile, pare că timpul trece mai repede şi fiecare îşi vede de propriile interese. Cea mai “normală” trăire ar fi cea raportată în mod adecvat la realitate, ştiindu-se că e o chestiune de timp ca celălalt să revină. Această lipsă, în ideea aceleiaşi “normalităţi raţionale”se pune problema dacă se poate vorbi, într-adevăr, de existenţa legăturii?
Aşteptarea celuilalt este un act pasiv, caracterizat prin faptul că nu se face ceva sau altceva. Analizând obiectiv, la rece, o relaţie ruptă, în funcţie de modul de rupere, afectează amândouă persoanele, diferenţa fiind doar gradul de conştientizare a ceea ce se întâmplă. O relaţie neconsumată, ori terminată brusc, va avea efecte pe termen lung şi foarte lung, o relaţie consumată sau finalizată amiabil se va resimţi un timp mai redus. În orice caz afectează pentru că celălalt aşteaptă. Aşteaptă revenirea în relaţie de acolo de unde este cel aşteptat. Este la fel ca atunci când există ipoteza unei dispariţii misterioase, când rudele îşi aşteaptă un membru al familiei ani întregi. Este foarte probabil că acestea sunt cele mai întâlnite ipostaze. Se poate observa că aşteptarea îmbracă alteori şi haina speranţei, speranţa că celălalt, cel aşteptat, va păstra în minte pe cel care aşteaptă, că există mereu în mintea sa.
Actul de încredere pe care îl reprezinta ceva atât de aparent inactiv, faptul de a aştepta, o non-acţiune, rămâne vital în funcţionarea unei legături. Actul de încredere cel mai evident este acela în care soţul, care este plecat luni întregi pe mare, şi care nu îşi poate vedea soţia, păstreza o reprezentare mentală şi afectiva a ei. Se poate spune că schimbul în legătură, atunci când ea are baza solidă, este ceva care pare de la sine înţeles în aşteptare.
Este foarte normal să se ivească o întrebare: cat poate fi aşteptat celalalt? Cât reuşeşte unul sau altul să menţină aprinsă flacăra sentimentului care până la separare a fost atât de mult alimentat. De-ar fi după o vorbă populară, ar fi uşor căci ochii care nu se văd se uită. Dar dacă e aşa sau nu e aşa, doar cei doi parteneri dintr-o relaţie, descoperă fiecare. Teama că cel ce aşteaptă nu va fi păstrat în câmpul psihic al celui aşteptat, că va căuta să se protejeze de invazia unui astfel de “corp străin” erodează relaţia.
Când aşteptarea este prea lungă, psihicul îşi exercită funcţia sa de reechilibrare, mergând pe calea cea mai puţin energofagă, cea de integrare a corpului străin, o integrare însă forţată. Despărţirea - nedorită - este trăită ca o nouă traumă, care aminteşte de altele din trecut. În asemenea momente, celălalt pare să fie de vină pentru întreaga desfăşurare care a dus la despărţire. E mai simplu să fie astfel. Însă nu şi eficace, caci rana este bandajată fără a fi desinfectată.
A simţi presiunea corpului străin, cu dorinţa apărării de ea este opoziţia la abandonarea sub această presiune. O contradicţie care dă naştere unor trăiri a unor stări diverse, în care celălalt pare să nu mai existe. Însă presiunea nu dispare. Ea se exprimă prin vise, prin dorinţe, prin fantasme. Nu se ştie niciodată pentru cât timp, însă, de multe ori ea distruge cu totul, chiar din faşă, o altă viitoare relaţie.

12 nov. 2012

Lecţia de acceptare


Sunt un om ce are mereu nevoie de a înţelege tot ceea ce mi se întâmplă, tot ceea ce văd, tot ceea ce citesc, tot ceea ce învăţ, experienţele mele…
Acei care mă cunosc, ştiu exact cum e cu nevoia mea de a înţelege, pentru că am o mare nevoie de claritate. Aşa funcţionez eu, nu îmi plac situaţiile neclare, ambigue, de genul: lasă că o să vedem pe parcurs, merge şi aşa. Acesta este motivul pentru care nu am copiat în viaţa mea, nicicând, nici măcar la şcoală, la examene.
Având eu nevoie de claritate,  la rândul meu fac totul ca să ofer claritate: în orice tip de relaţie, în orice tip de situaţie, uneori chiar copleşitor de această multă claritate. Şi, deşi am văzut de-a lungul timpului că există oameni care nu au nevoie de atât de multă claritate, eu am continuat să o ofer. Acum mă întreb de ce am forţat, în anumite situaţii, oamenii să vadă, să audă, să tranşeze lucruri pe care ei ar fi vrut să le lase aşa... neclare, nedecise...?
Dar am avut nevoie să înţeleg şi eu ceea ce se întâmplă. Nu, nu am nevoie să controlez, ci doar să pot da un sens lucrurilor. E nevoia mea, e necesitatea mea, e speranţa mea...
Pentru această necesară clarificare, care să îmi dea şi înţelegere, mi-am fost şi cobai. De atâtea ori am băut picături de otravă ştiind că beau otravă. Am băut-o ca să ştiu ce gust şi ce efect are, ca să nu pot fi otrăvit când fără să ştiu mi se va servi otravă pe post de cafea şi să beau acea cafea ca şi cum n-ar fi altceva.  
În timp a trebuit să învăţat să nu mă mai întreb de ce?. Aşa că am scos definitiv această întrebare din vocabularul meu extern, dar nu am scăpat la nivel intern de nevoile de a găsi o explicaţie care să pară logică pentru mine. Nu pentru că, în mod obligatoriu, explicaţia ar fi schimbat cu ceva lucrurile, ci pentru simplul motiv că atunci când nu puteam da un sens experienţelor mele, îmi era mult mai uşor să le accept.
Adeseori am ajuns însă în situaţii menite parcă să îmi arate că nevoia mea e una nefirească, absurdă... Observam că ceaţa în care erau învăluite circumstanţele aveau o densitate invers proporţională cu nevoia mea de claritate: cu cât îmi doream eu mai multă claritate, cu atât mai vagi erau informaţiile pe care le aveam sau le primeam. Aceasta era o lecţie pe care o avem de învăţat. Să renunţ la nevoia mea şi să accept pur şi simplu lucrurile aşa cum veneau, fără să le înteleg, fără să le mai dau un sens, ce putea fi contrar adevărului şi să îmi zic: Bine, asta e situaţia, astea sunt informaţiile pe care le am, nici nu am nevoie de mai mult, ceea ce se întâmplă este normal să se întâmple.
Oare chiar aşa să fie? Chiar şi de asta mă îndoiam, printr-un pervertit “de ce”?... Acesta să fie mesajul pe care refuz să îl primesc şi care datorită indisponibilităţii mele de receptor revine cu o regularitate obsedantă?
Am convingerea că experienţele de viaţă au venit să învăţ ceva, că reflectă ceva imperfect în mine. Nu am reuşit să descifrez de fiecare dată ce anume reflectau, uneori informaţia rămânea difuză pentru mine. Şi ştiu acum, ca atât timp cât nu am înţeles lecţia, am participat din nou la ea. Am jucat iar şi iar într-o aceeaşi scenă, fără să pot face altceva, până când, într-un târziu am reuşit să descifrez înţelesul, acceptând-o. Îmi este clar că dacă voi proceda precum atunci, voi face doar repetiţii la nesfârşit. 
Dar eu nu mai vreau asta. Am acum dorinţa de a întelege şi care e lecţia, e iată, tot o dovadă a nevoii mele de claritate. Am nevoie sa înţeleg lecţia acum, nu vreau să fiu mereu corigent la materia aceasta. Am fost deja de câteva ori, ajunge! E momentul să descopar, ca să pot merge mai departe. Să fiu gata pentru lecţii noi, pentru experienţe noi, pentru circumstanţe noi, pentru o viaţă nouă, care de fapt îmi este de fapt adevărata viaţa.
Există un lucru pe care l-am înţeles mai târziu: am avut nevoie să învăţ să accept. Să accept pur şi simplu că şi lucrurile care mă ranesc, şi oamenii care se comporta total diferit de cum aş face-o eu, fac parte din viaţa mea. Îi întâlnesc negreşit, iar refuzul meu de a accepta că ei sunt altfel decât mine, că funcţionează într-un alt sistem decat mine, că au valori diferite de ale mele, nu va face decât să mă rănească la nesfârşit.
Acceptarea a fost lecţia mea. Am învaţat în timp să mă accept pe mine, am învăţat să accept situaţiile în care sunt pus. Pe ceilalţi nu îi judec, nu sunt aspru cu ei, dar tot mă las mult prea uşor rănit de ei, de faptele lor, de neputinţele lor. Am înţeles acum că oamenii din jurul meu fac lucruri, iau decizii care nu au legătura cu mine, ci doar cu ei, şi am înţeles că eu am dreptul să nu cobor, de nu este nevoie, acolo unde sunt ei sau, dacă sunt mai sus decât mine, să urc eu unde sunt ei. Trebuia să accept şi am acceptat că nu pot sta alături decât cu cei care sunt poziţionaţi pe acelaşi plan cu mine, că planele nu pot fi definite de un singur criteriu, aşa cum nici o geometrie nu defineşte planul ca fiind definit de o singură linie.
Şi iată cum, scriind, am găsit claritatea de care aveam nevoie. Am înţeles lecţia. Ştiu că ceea ce am de făcut este să exersez acceptarea necondiţionata. Zi de zi, clipă de clipă, om cu om, situaţie cu situaţie... Lucrurile se întamplă şi vor continua să se întâmple fără ca eu să înţeleg sau alţii să înţelegă, fără ca ele să aibă un sens pentru mine, dacă nu accept. Acceptând voi înţelege totul. Şi este în regulă să fie aşa.
Voi cum staţi cu acceptarea? Aveţi nevoie să înţelegeti sau lăsaţi lucrurile să se întâmple pur şi simplu? Vă este mai uşor dacă experimentaţi masochismul minţii?

Libertatea în relaţii


În zilele de azi, în societatea de acum, când bate şi toba şi bate şi toaca, acordate pe aceeaşi notă, libertate, idee nobilă ce deja merge spre demonetizare, a scrie despre libertare, mai ales în relaţii, pare un non-sens sau, după caz o sinucidere. Azi, când libertatea unei relaţii este văzută şi încurajată direct şi “în procedură de urgenţă” prin trimiterea către despărţire sau divorţ, căci în materialismul feroce sexualitatea este este un factor major sau determinant, alături de avuţii, să se vrea păstrarea noţiunii de cuplu concomitent cu fluturarea steagului libertăţii, a adevăratei libertăţi, pare a fi o mare aberaţie...
Nu prea există om, femeie sau bărbat, care să nu dorească să aibă libertate într-o relatie. Libertatea pe care o oferă unul altuia în mod implicit, care atunci când este susţinută de ambele părţi, reprezinta o fundaţie foarte sănătoasă pentru o relaţie.
Libertăţile necesare unei relaţii ar fi:
1. Libertatea de a fi diferit. Se poate ca cei doi să fie şi diferiţi unul faţă de celălalt şi să aibă anumite păreri, gusturi, înclinaţii etc, diferite. Faptul ca există o relaţie nu înseamna ca relaţia neagă această libertate a diferenţelor. Dimpotrivă o identitate maximă duce la o monotonie din care nu se fac paşi de înaintare ci se aseamănă cu somnolenţa, o asemenea relaţie seamănă bine cu “locul în care nu se întâmplă nimic”.
2. Libertatea de a fi o fiinţă individuală. Fiecare om este unic, are propria personalitate şi faptul că există o relaţie bazată pe sentimente nu înseamnă că trebuie ca cei doi să fie „siamezi” – trebuie să aibă în continuare libertatea de a avea propriile personalitati, credinăe, opinii, valori şi individualitate. Ceea ce îi aduce împreună este tocmai deosebirea dintre ei, complementaritatea unuia cu celălalt, tocmai pentru ca există acea diferenţă. Prin exemple s-ar putea spune că unul se poate să se bucure de liniştea casei chiar dacă celălalt preferă pădurea, se pot face, de către unul, lucrurile altfel decât le face celălalt, poate unuia să-i placă ordinea chiar dacă celălalt preferă spontaneitatea. Dragostea nu îngrădeşte libertatea celuilalt, se poate iubi cu adevărat doar atunci când este acceptat celălalt aşa cum este, fără încercări de a-l schimba. „NOI” nu trebuie să îngrădească pe „EU”.
3. Libertatea de a avea propria intimitate. Este greu de oferit partenerului. E vorba de jocul „dacă m-ai iubi cu adevărat, mi-ai spune tot ce gândeşti”. Iar la baza lui stă propria lipsă de securitate. Cel care are această lipsă de securitate trebuie să ştie tot ce face, pe cine cunoaşte, unde merge, cu cine vorbeşte şi chiar să-i cunoască toate gândurile – altfel nu poate controla şi, prin urmare, se poate ca cel controlat să găsească pe altcineva şi să părăsească relaţia. Tragic este că adesea, controlul asupra celuilalt produce chiar efectulele care se doreşc evitate: gelozia, nesiguranţa, indiscreţia, atitudinea interogatoare. Toate acestea îndepartează partenerul şi îl invită să găsească pe cineva care îl respectă şi care îi oferă libertatea de a avea intimitate. Acceptarea intimităţii celuilalt înseamnă respect, faţă de celălalt dar mai ales faţă se sine.
4. Libertatea de a fi imperfect. Se întâmplă adesea în relaţii, mai ales după ce trece vârtejul primelor zile, ca unul dintre parteneri să îşi aroge rolul de părinte sau profesor critic. În loc să fie doi oameni care interacţionează ca adulţi pe picior de egalitate, unul încearcă să corecteze imperfecţiunile celuilalt – imperfecţiuni după părerea sa. Apare o adevarată luptă: a unuia să îşi menţină dreptul de a face lucrurile în felul său şi a celuilalt să-şi modeleze partenerul după cum i se pare că ar trebui să fie. Aceasta luptă, deşi cei doi nu o văd este o oglindă despre sine: se încearcă schimbarea celuilalt, dar acele lucruri sunt în cel ce-şi doreşte schimbarea. „Schimbă-te pe tine şi lumea întreagă se va schimba.
5. Libertatea de a avea propria viaţă socială. Aceasta înseamnă că fiecare este de acord ca celălalt are dreptul la o viaţă independentă „în afara cuibului”. Cei doi pot să aibă fiecare prietenii lui (a nu se crede că ascunşi) şi să se bucure de activităţi şi interese separate şi, în acelasi timp să preţuiască şi să se bucure de relatie :„eşti liber să ai o viaţă şi interese personale, poţi să te bucuri de prietenii, locuri li activitpşi, care nu mp interesează pe mine şi nu văd lucrul ăsta ca pe o ameninţare la adresa relaţiei noastre. Este minunat că ne iubim şi ne înţelegem atât de bine. Iar aceasta este o relaţie şi nu o închisoare. Negarea acestei libertati transformă relaţiile în capcane. Cele mai frecvente motive pentru subminarea ei sunt: teama de a nu pierde partenerul şi teama de a nu pierde posibilitatea de a domina viaţa partenerului.
6. Libertatea de evoluţie si schimbare. Adesea apare un program interesant în relatii: pentru mine este în regulă să cresc, să mă dezvolt, să evoluez, să mă schimb etc. Dar partenerul meu trebuie să rămână exact aşa cum era când ne-am cunoscut. El nu trebuie să îmbătrânească, să slăbească, să se îngraşe, să meargă la sală, să îşi găsească interese noi, să-şi schimbe obiceiurile, înfăţişarea, stilul de viaţa etc. – sau cel puţin nu trebuie să faca aşa ceva fără permisiunea şi binecuvantarea mea.
A oferi această libertate celuilalt înseamnă respect pentru dreptul fiecăruia de a evolua şi a se schimba în mod continuu. Are dreptul, fiecare, să nu rămână acelaşi.
Deoarece te iubesc cu adevărat pentru cine eşti tu, îţi iubesc şi caleidoscopul de stări, înfăţişări, interese, credinţe, direcţii, care se pot schimba.
Asta înseamnă a alege nu transformarea partenerului in ceva ce nu este, ci a-l accepta asa cum este, poate să fie şi va fi.
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...