Detaşarea, factor determinant al atracţiei *

Vrei ceva cu adevărat? Renunţă!

Am auzit aceste cuvinte, pentru prima dată, la o întâlnire din lumea mea de atunci, lumea afacerilor. Erau cuvinte spuse de cineva care reuşise cinstit şi tot cinstit a spus că aceste cuvinte şi el, la rândul lui le auzise. Mărturisesc că nu am înţeles atunci absolut deloc ce dorea să spună. De fapt, mi se parea că acest principiu se opune foarte puternic cu ideile de stabilire a obiectivelor pe care le cunoşteam ca strictă necesitate a succesului. Cum să renunţi la exact acel lucru pe care îl doreşti? Nu are sens.

* * * * * * *

Legea atracţiei spune că se atrag în viaţă acele lucruri pe care omul se focalizează, carora le acordă atenţie şi în care se investesc emoţii. Toate aceste principii la prima vedere se bat cap în cap cu „legea detaşării”.

Această lege sună simplu: pentru a dobândi ceva în universul material, este necesar să se renunţe la ataşamentul faţă de respectivul lucru. Aceasta nu înseamna renunţarea la intenţii sau dorinţe. Singurul element la care trebuie renunţat este ataşamentul faţă de rezultatul lor.

Securitate vs Incertitudine

Oamenii se pot împărţi în două categorii: cei care caută securitatea şi cei care acceptă incertitudinea, creativitatea şi libertatea.

Spre exemplu, ataşamentul faţă de bani este, de fapt, o dovadă de incertitudine şi de căutare cu disperare a securităţii. Sunt mulţi oameni care îşi spun „când voi avea, voi face”. Unii oameni spun: „când voi avea un milion de dolari, voi face X şi Y şi mă voi simţi în siguranţă. Voi fi îndependent financiar şi voi avea tot ce-mi doresc.” Acest tip de gândire însă nu duce nicăieri şi, mai mult, poate genera mai multă sărăcie.

Căutarea securităţii în sine este o iluzie. În această lume, în afaceri, în viaţă, în personalitatea umană, totul este într-o continuă schimbare. Singura certitudine este schimbarea. Soluţia ar fi „incertitudinea”, sursa creativităţii şi libertăţii reale.

Incertitudine nu înseamnă risc necontrolat. Incertitudinea presupune curajul şi inspiraţia de a pătrunde cu încredere într-o lume plină de oportunităţi, posibilităţi şi creaţie continuă. Legea atracţiei va aduce în viaţă exact acele lucruri pe care există focalizarea. Când se foloseşte legea atracţiei şi legea detaşării împreună, succesul este practic garantat.

Cel care acum află pentru prima dată de legea detaşării, probabil este cuprins de confuzie. Principiile stabilirii obiectivelor şi legea atracţiei sunt încă valabile şi nu interferează cu această noua lege. Un exemplu ar fi necesitatea de a se ajunge din A in B. Procesul atingerii unui obiectiv este dat de drumul de la A la B. Iar în acest drum se iau o multitudine de decizii. Legea detaşării se referă la felul cum se iau aceste decizii: se pune bază pe ataşamentul faţă de trecut şi se caută siguranţa… sau se intră cu mult curaj în universul practic infinit al creativităţii şi incertitudinii?

Securitate vs Diversitate

Pentru a se înţelege mai bine principiul detaşării şi diferenţa dintre securitate şi incertitudine, un exemplu din manifestări posibile la nivel de personalitate poate fi concludent:

Din Analiza Grafologică (analiza personalităţii prin studierea scrisului de mână) se ştie că există persoane care îmbrăţişează schimbarea, care îşi asumă riscuri, au încredere de sine foarte buna şi îşi ating obiectivele pe care şi le propun. În schimb, exisă şi persoane care sunt rezistente la schimbare, care nu acceptă riscul şi ies foarte greu din zona de confort. Nu au încredere de sine foarte bună, se tem de eşec şi de respingere şi, în consecinţă, au probleme cu atingerea obiectivelor.

Acum se vede mai clar diferenţa dintre securitate şi incertitudine? În Analiza Grafologică persoanele care acceptă calea incertitudinii sunt flexibile, au nevoie de diversitate, sunt persoane cu multă energie, cu bună imagine de sine şi care îşi asumă riscuri calculate în viaţă.

În schimb, persoanele care caută securitatea sunt mai sensibile la critică, puternic încăpăţânate şi inflexibile, de obicei au o imagine de sine medie sau scăzută şi au în general frici şi insecurităţi. Este o mare ironie: persoanele care caută securitatea sunt de fapt cele mai puţin sigure, cele mai temătoare, cele mai puţin încrezătoare în forţele proprii. Iluzia securităţii se traduce la nivel de personalitate în trăsături specifice, clare, care se pot identifica prin Analiza Grafologică.

Securitate vs Libertate

Un domeniu unde legea detaşării se aplică foarte clar şi unde se vede limpede diferenţa dintre securitate şi libertate este cel financiar. Ataşamentul faţă de bani nu aduce securitate, siguranţa financiară, ci dimpotrivă.

Însă lucrurile merg chiar mai departe. Legea atracţiei este folosită greşit de cele mai multe persoane. Cei mai mulţi oameni muncesc din greu pentru a scăpa de datorii. Mulţi uită să „se plătească pe ei înşişi mai întâi”, şi apoi să aibă grijă de facturi, datorii şi alte obligaţii financiare. Cei mai mulţi oameni se focalizează pe datorii şi cum să scape de ele. Şi nu reuşesc niciodată acest lucru pentru că legea atracţiei le aduce în viaţă lucrurile pe care se focalizează: datorii.

Expresi populară este foarte cunoscută „de ce ţi-e frică, de aia nu scapi”! Este cât se poate de reală această zicală. Legea atracţiei spune că se atrage în viaţă exact lucrurile pe care omul se focalizează, cărora li se dă atenţie şi în care se pune energie emoţională. Când există un dialog intern de genul: „iar trebuie să-mi plătesc facturile şi ratele la bancă, nu ştiu ce să mai fac să ies din atâtea datorii” nu se face decât să se atragă în viaţă mai multe facturi şi mai multe datorii.

Primul pas este focalizarea pe ceea ce se vrea: prosperitate. Iar legea detaşării spune că trebuie să se renunţe la ataşamentul faţă de trecut, faţă de securitatea efemeră pe care acesta o aduce. În plus, pentru a atinge prosperitatea, este  nevoie de a se accepta incertitudinea, schimbarea şi a se aştepta oportunităţile aduse de viaţă. Apoi totul devine muncă, soluţii de găsit, obstacole de trecut. Succesul este călătoria, nu destinaţia.

Acceptarea

Cum se poate aplica legea detaşării în viaţă? Una din forme, din cele multe ce pot fi, este a se experimenta câte o zi, fiecare din următoarele trei idei de aplicare a legii detaşării. Se va putea aşadar să se înţeleagă mai bine aceste principii şi se vor experimenta ce rezultate aduc aceste schimbări în viaţa personală şi profesională. Aşadar, primul pas în aplicarea legii detaşării este acceptarea.

Se va exersa în primul rând acceptarea propriei persoane aşa cum este, continuându-se cu acceptare celorlalţi din jur aşa cum sunt. Nu trebuie să se impună propriile idei, credinţe, valori şi emotii altora, ci se va participa la viaţa din jurul cu o implicare detaşată.

Aventura

Al doilea pas în aplicarea legii detaşării este deschiderea spre incertitudine. Înseamnă a se renunţa la ataşamentul emoţional faţă de trecut, faţă de ceea ce deja se ştie. Nu înseamnă a se renunţa la lecţiile învăţate, ci doar la ataşamentul faţă de trecut. Trebuie luat ceea ce se ştiei şi a se privi spre viitor cu încredere în creativitatea adusă de incertitudine.

Sugestia este sa se aştepte ca soluţiile să apară spontan pornind chiar de la problemele create. Ideile cele mai bune provin din detaşare, din haos, din incertitudine. Albert Einstein a descoperit ideea ce stă la baza teoriei relativităţii în timp ce stătea relaxat la umbra unui copac într-o zi însorită. Îşi imagina cum porneşte într-o călătorie prin Univers cu viteza luminii, stând pe o rază de soare.

Incertitudinea este sursa primordială a creativităţii umane şi este calea spre libertate şi soluţionarea tuturor problemelor. Este doar o chestiune de timp şi muncă în aplicarea acestor soluţii. Aşa cum spunea Einstein, nu se poate rezolva o problemă la acelaşi nivel de gândire ca acela prin care s-a creat problema respectivă. Gândirea out of the box (în afara cutiei) presupune incertiduine, renunţarea la ceea ce se ştie deja, la ceea ce limitează imaginaţia practic infinită.

Alegerea

Al treilea pas se refera la opţiunile luate în fiecare zi, în fiecare moment al vieţii. Pur şi simplu omul trebuie să-şi dea voie să aleagă, să experimenteze aventura, magia vieţii. Succesul este călătoria, nu destinaţia. La fel ca în training şi învăţare experientală, daca nu este nostim, distractiv, atunci se face greşit ceva.

Legea detaşării este aşadar extrem de puternică. Împreună cu legea atracţiei poate aduce tot ceea ce se doreşte şi poate crea viaţa visată dintotdeauna. Imaginaţia este mai importantă decât cunoaşterea, aşa cum a spus Einstein. Cunoaşterea este trecutul, iar imaginaţia este viitorul.

Orice relaţie implică actul de a dărui şi de a primi. Dăruirea atrage după sine primirea, la fel cum primirea atrage după sine dăruirea. Ceea ce merge în sus va trebui să coboare la un moment dat, la fel cum ceea ce pleacă de la un om va trebui să se întoarcă mai devreme sau mai târziu.

De fapt, primirea nu este diferită de dăruire, căci dăruirea şi primirea sunt cele doua feţe ale aceleiaşi monede: fluxul energiei universale. Dacă se va bloca acest flux (în orice direcţie), nu se va face altceva decât o opoziţie împotriva inteligenţei naturii.

Orice sămânţă conţine în ea promisiunea a o sută de păduri. Pentru aceasta trebuie ca ea sa nu fie însă depozitată într-un sac. Este necesar ca inteligenţa ei să fie dăruită solului fertil. Prin acest act de dăruire, energia ei invizibilă începe să curgă către manifestarea în planul material.

Cu cât omul va dărui mai mult, cu atât va primi mai mult, căci bogăţia universului va continua să circule astfel prin viaţă. De fapt, tot ceea ce este cu adevărat valoros în viaţă nu face altceva decât să se multiplice continuu atunci când este dăruit. Dacă ceva nu se multiplică prin dăruire, atunci nu merită să fie dăruit, nici primit.

Dacă se simte ca s-a pierdut ceva prin actul dăruirii, atunci darul nu a fost sincer, şi deci nu va provoca o creştere. Daca se dăruişte ceva împotriva dorinţei reale, actul va fi golit de energie.

Altfel spus, intenţia care se ascunde în spatele dăruirii şi primirii are o importanţă vitală. Intenţia ar trebui să fie întotdeauna aceea de a da naştere la fericire, deopotrivă pentru cel care dăruieşte şi pentru cel care primeşte, căci fericirea este sursa vieţii, şi de aceea ea generează creştere. Ceea ce se întoarce înapoi este direct proporţional cu intenţia necondiţionată de a dărui din inimă.

De aceea actul dăruirii trebuie să fie plin de bucurie, iar starea mentală ar trebui să fie una de continuă fericire odată cu fiecare act de dăruire.

În acest fel, energia care stă la baza dăruirii se va amplifica de un număr mare de ori.” (Deepak Chopra, Cele şapte legi spirituale ale succesului)

* - material documentat 

Bine sau rău

Binele şi răul... două noţiuni sau două realităţi?

Ca realitate înainte de a fi definit ca atare poate fi definit prin comparaţie. Răul este lipsa binelui aşa cum întunericul este lipsa luminii. Ca să fie poate şi mai clar ar merita pusă pe tapet şi o altă comparaţie: Răul este lipsa binelui aşa cum negrul este lipsa albului. Aceste două comparaţii ce aşează pe un taler al balanţei binele, lumina şi albul iar pe celălalt taler răul, întunericul şi negrul, sunt cele care nu lasă relativismul să-şi pună amprenta pe înţelegerea realităţii.

Şi mai există o altă posibilitate prin care răul nu este doar o noţiune, este trăire şi realitate: Răul nu poate fi înţeles printr-o observare din exterior; poate fi înţeles cu adevărat doar în măsura în care atinge propria persoană. În general, în ceea ce priveşte răul şi derivatul acestuia, suferinţa, problemele speculative apar de obicei în mintea celor care sunt spectatori, care privesc de pe margine scena agoniei umane, mai degrabă decât la cei care suferă. Răul nu este o problemă care trebuie rezolvată, cât un mister care trebuie înfruntat şi care trebuie trăit, adică prin care omului îi este dat să treacă.

Binele şi răul au condus dintotdeauna. Este trist să constaţi că aceste noţiuni ţin de latura umană şi nu de cea divină. Răul s-a născut din frică. Totul se întâmplă la nivelul capului. Dacă se consideri ceva ca fiind „rău”, acesta devine rău în mod automat. De aceea se spune „devii ceea ce gândeşti”. Dar altcineva poate interpreta acest rău ca fiind bine. Deci, acelasi lucru e bine sau rău în funcţie de felul în care îl percepe fiecare individ. În realitate, tot ce este considerat „rău” face parte din planul divin şi este permis pe Pământ pentru a ajuta omul să înveţe, să se recalibreze, să se repoziţioneze, să evolueze.

Răul este rezultat al născocirii fiinţei umane. Câte ore pe zi se stă spre dirijarea vieţii după bine sau rău? De câte ori nu se ezită să se facă ceea ce ar fi plăcut, ori dorit, din credinţa că e ceva rău sau fiindcă nelinişteşte ce vor spune, ce vor gândi sau cum vor reacţiona ceilalţi? Faptul că nu există curajul de a realiza ceea ce este dorit duce la revenirea la vechile obiceiuri. Procedând astfel se acceptă o noţiune de bine sau rău venită din exterior!

Toţi vor să trăiască în pace şi armonie, fără teamă de nimic. Singurele momente când omul trebuie sã plăteascã pentru ceva sunt cele în care încalcă legile naturii, legile care guvernează cosmosul. Efectul produs de gânduri ce pot fi numite păcat, sau rău. Este vorba, pur şi simplu, de legea cauzei şi efectului, marea lege care este dată omului spre a învăţă şi a-l ajuta să devină mai conştient. Nu există greşeli; există numai experienţe.

E timpul opririi, încercării de a privi prin propriul sistem de valori. Corespunde el ambiţiilor şi dorinţelor proprii? Există încredere cu adevărat în acest sistem? Creează sentimentul de fericire? Prezenţa unui asemenea sistem de valori, principii, metode şi obiceiuri indică faptul că noţiunile de bine şi rău au încă o mare putere asupra propriei persoane. Ele limitează dorinţele şi dau naştere la dese conflicte interioare. Prin acestea omul se împiedică să dorească ceva: „Nu trebuie, nu e bine”. Este un sindrom al personalităţilor care nu vor să ţină cont de dorinţele, de latura lor copilărească, a acelora care au o trăsăturã comună: se supraestimează. Între altele, sunt convinşi că ei sunt mai „buni” în comparaţie cu alţii, sunt foarte influenţaţi de propriile noţiuni de bine şi rău, voind tot timpul să schimbe pe ceilalţi sau să se schimbe ceilalţi. De aceea le e foarte greu să-i accepte pe ceilalţi aşa cum sunt.

Nu puţini sunt cei care şi-au abandonat credinţa într-un Dumnezeu bun, datorită existenţei răului şi a adâncimii imense a acestuia. Cei care interogheaza actuala stare de lucruri, nu ajung însă întotdeauna să-şi abandoneze credinţa în Dumnezeu, ci mai degraba să se revolte împotriva acestui Dumnezeu care, deşi poate să oprească desfăşurarea dezastrului, nu o face, totusi. Pentru astfel de oameni, necredinţa este mai degrabă reacţia faţă de un iubit infidel decât descoperirea că acesta pur şi simplu nu există, este strigătul inimii zdrobite, a conştiinţei rănite şi a aşteptărilor înşelate. Un fel de: “cum ai putut să-mi faci una ca asta?”

Şi toate acestea au un singur motiv: Dumnezeu este creat după principii false, ale altora sau proprii, în sensul în care ar fi creat un om, punându-i în puteri doar ceea ce îşi doreşte cel care îl crează şi îl consideră făcătorul binelui pe care el îl consideră bine. Iubirea de Dumnezeu este văzută asemenea iubirii de alt om iar cererea către Dumnezeu, în mod analog, ca o cerere către un semen. Faptul că cererile nu sunt îndeplinite induce ideea de întoarcere a spatelui către acel semen, în această ipostază, Dumnezeu.

Daca răul este un lucru distinct, atunci Dumnezeu care este creatorul tuturor lucrurilor este implicit şi creator al răului şi deci poate fi învinovăţit pentru existenţa acestuia. Biblia însă prezintă ca pe o concluzie generală, după ce întreaga creaţie a fost finalizată, afirmaţia că: “toate erau foarte bune”. În mijlocul acestui bine, răul pătrunde nu ca iniţiativă a lui Dumnezeu ci ca o consecinţă a unei alegeri  – liberă, dupa unii – şi de atunci întreaga ordine a lucrurilor este dată peste cap. Mai degrabă ar trebui spus “afectată”, dat fiind faptul că nu este atât rău cât ar putea fi, că întunericul alternează cu lumina şi fiecare toamnă îşi aşteaptă primăvara de după ea.

Există un incontestabil mister al răului. “De ce”-ul rostit în toate felurile posibile, de la cel gemut de bolnavii de cancer în agonie sau de muribunzi, până la cel scrîşnit printre dinţi, odată cu pumnii strânşi şi fluturaţi către un cer impasiv.

În concepţia firii umane adevărul e ceva foarte relativ. Adevărul e proporţional cu gradul de dezvoltare al fiecărui om. Fiecare este convins că deţine adevărul absolut. Fiecare om a atins un anumit nivel în evoluţia sa, deci adevărul lui nu este mai puţin bun decât al altuia. Adevărul urmăreşte dezvoltarea persoanei în cauză. În loc de a se încerca schimbarea celorlalţi, trebuie acceptaţi aşa cum sunt în adevărul lor. Fiecare nouă experienţă lasă să se înveţe ceva, deci ajută la propria schimbare, la evoluţie. Oricine trece prin mai multe schimbări pe măsură ce avansează în viaţă.

Oamenii au pervertit toate ideile ajungând să spună că dacă noţiunile de bine şi rău sunt prea pronunţate, se ajunge la rigiditate faţă de propria persoană şi faţă de ceilalţi, în felul acesta lăsând să treacă pe lângă el ocazii fantastice, care l-ar putea face să trăiască momente dintre cele mai fericite. Cel care ajunge la această pronunţată deosebire ajunge atât de ocupat să judece şi să-i critice pe ceilalţi, încât nu este atent la propria viaţă, la ceea ce poate face pentru el însuşi. Ce se întâmplă cu o persoană ajunsă într-o asemenea situaţie? Nu mai e în stare să se bucure de viaţă şi se simte tot timpul agitată.

Dar să fie oare aşa? Oare prin umanizarea lui Dumnezeu nu a făcut să se dea o definiţie sofisticată şi adevărului?

Omul a fost creat liber şi păstrează mereu în sine gustul acestei libertăţi, care se exprimă în particular în alegerile şi deciziile sale. Se poate spune chiar că o acţiune este umană, doar dacă este liberă.

Mulţi reţin faptul că, din moment ce sunt liberi, nimeni nu trebuie să le spună ce anume este bine şi ce este rău. Normal, sunt reguli pe care toţi le acceptă mai mult sau mai puţin - de exemplu, aceea de a nu comite omucideri sau de a nu scandaliza copiii - dar aceasta nu este valabil pentru toate domeniile vieţii.

Adesea judecata este influenţată de opinii şi comportamente foarte difuze. Faptul că multe persoane gândesc într-un anumit mod, nu înseamnă în mod necesar că acea opinie ar fi şi adevărată. Şi se simte. Însă uneori, chiar dacă contravine principiilor proprii, se merge pe căi pe care în fond cel făptuitor le dezaprobă. Această lume este reglementată de legi care dispun elementele naturii unul în relaţie cu celălalt, după un criteriu determinat. Se formează astfel un ansamblu armonios, frumos, numit de filosofi şi de teologi ordinea lumii.

Dumnezeu este Principiul suprem (prima cauză) al ordinii lumii şi creatorul oricărui lucru conţinut de aceasta. Şi tocmai pentru că este prima cauză, Dumnezeu este şi sfârşitul universului, deoarece toate creaturile vin de la El, şi mai ales sufletul uman, tinde să se reîntoarcă la El.

Omul, pentru a se reîntoarce la Dumnezeu, trebuie să observe acele legi morale stabilite de voinţa divină. Este ceea ce vrea să exprime Geneza atunci când vorbeşte despre unica poruncă dată de Dumnezeu în grădina Edenului: “...din pomul cunoaşterii binelui şi răului să nu mâncaţi”. Şi se poate spune că păcatul originar constă în tentativa omului de a se substitui lui Dumnezeu pentru a decide binele şi răul în locul Său.

Dacă nu omul este cel care a inventat binele şi răul, atunci cum îl poate recunoaşte? Fiecare om este dotat cu conştiinţă: aceasta este centrul cel mai secret al omului, sanctuarul unde el este doar cu Dumnezeu şi unde se face auzită vocea Sa. Este tocmai conştiinţa, cea care poate ajuta omul să se orienteze către bine. De aceea este necesar a o asculta. Şi este necesar şi a o lumina, a o forma, prin obişnuiţa omului cu realizarea unor acţiuni bune (prin exerciţiul virtuţilor), inspirându-se din Spiritul lui Dumnezeu în rugăciune (“Voi pune legea mea în sufletul lor, o voi scrie în inima lor”).

A face bine nu înseamnă a sta la nesfârşit şi a asculta pe cineva în plânsul său pentru întâmplări sau neputinţe, nu a trece peste realitate şi a-l împinge spre înălţimi deşi meritele-i sunt departe de culmile ce şi le vrea, de a se da cineva pe sine pentru dorinţele de orice tip ale oricui ar fi, sub orice motiv. A face bine înseamnă şi a fi dur, şi a tăia fără menajemente dorinţa de mărire deşartă şi a refuza cedarea...

Dumnezeu nu foloseşte o scală de valori în care între da şi nu există şi poate. Divinitatea îşi are forma sa de manifestare, oricând, prin da şi nu: e cald sau nu e cald, e frig sau nu e frig, e zi sau e noapte. Tranziţiile sunt tipice Pământului, inerţia este o caracteristică a planetelor, Pământul având forma lui specifică. Dumnezeu şi tot ceea ce înseamnă divinitatea nu stă să identifice elementele de incertitudine date de gândul oamenilor care au inventat chiar ideea că părăsind principiile divine trebuie “să lase loc de bună ziua”, să nu supere pe cineva care se opune doar de dragul propriei opinii, a propriului ego sau propriei nebunii, indiferent de urmări. Cel care va da bună ziua doar pentru că nu i s-a spus adevărul în faţă nu a învăţat nimic şi va continua tot aşa până la prăbişire. Opoziţia celui care n-a fost supărat nu-l va face să se îndrepte cumva, dar şi el, şi alţii nevinovaţi, vor suferi. Vinovat rămâne cel care a preferat să păstreze acea incertitudine până când incertitudinea va lovi din plin chiar pe vinovat, efectele fiind vizibile la momentul în care greu se mai poate face ceva în a se repara!

Se culege şi ceea ce se ascunde în spatele faptelor, şi ceea ce le motivează, nu numai urmările actului în sine. Chiar natura dă acest exemplu: dacă recolta e bună sau rea, motivul sau cauza este sămânţa. Cel mai bun mijloc de a învăţa păstrarea echilibrului este aceeptarea faptului că omul este atât de perfect pe cât poate fi îm fiecare moment al vieţii.

Pe măsură ce omul învaţă să fie propriul stăpân al vieţii, va fi tot mai puţin influenţat de persoane, evenimente sau vibraţii exterioare. Probabil mulţi au trecut prin anumite situaţii când şi-au spus: „Nu ştiu ce m-a apucat, era ceva mai tare decât mine”. Nu sunt puţini cei care au trăit acest gen de experienţe. Stăpânirea de sine le va face să dispară, încetul cu încetul.

Unii, dacă ei cred că ceva e bine şi aud pe cineva exprimându-şi dezaprobarea totală faţă de acest lucru, se simt dezamăgiţi, frustraţi, se înfurie, încearcă să schimbe persoana respectivă. Aşa cum procedează cu ceilalţi ar trebui să procedeze şi cu sine. Care este reacţia când îşi dau seama că au făcut ceva „rău”? Dacă sunt conştienţi nu pot accepta, se supără pe ei înşişi si nu încetează a se învinovăţi, ştiind că astfel acţionezi împotriva legii dragostei care îi învaţă că trebuie să se accepte şi să accepte propria schimbare.

Fiecare zi din viaţă oferă noi experienţe, dau ocazia să meargă mai departe către perfecţiune. Când se acceptă aceasta în ceea ce te priveşte propria persoană, se va accepta şi la ceilalţi. Aşa va înceta autocritica şi critica, autojudecata şi judecata, autocondamnarea şi condamnarea, supărarea pe propria persoană sau pe alcineva. Aşa se va înţelege că totul e conceput pentru ca viaţa să meargă doar spre mai bine!

* * * * * * *

Pe fondul ideii de mai sus, am găsit o informaţie pe care o căutam de mult, mult timp, semnificaţia numelui meu:  

Forma a numelor Darius - nume de origine persană, Darayava(h)us este precursorul acestui nume. El este alcătuit din verbul "darayamiy" - "a ţine, a avea" şi "vasuh" - "bun, bine", care alăturate se traduc prin "cel care posedă binele, cel care menţine binele".

Acceptarea celuilalt într-o relaţie în doi [1]

Acceptarea dintre parteneri este un element esential pentru orice relatie, iar neacceptarea de către unul sau de către amândoi a celuilalt aşa cum este în realitate ar putea afecta longevitatea şi stabilitatea relaţiei. Se pot accepta defectele, neajunsurile şi greşelile partenerului fără a simţi  dorinţa de a-l schimba, de a-i modela comportamentul? Mai mult decât atât, partenerul acceptă defectele, neajunsurile, tabieturile tale? Sunt întrebări pe care trebuie să şi le pună fiecare dintre cei din parteneri.

Trebuie reţinut, ca fiind de la sine înţeles, că nimeni nu este perfect. Este necesară cunoaşterea limitelor toleranţei proprii, dar şi pe ale partenerului. Nu spune nimeni că ar trebui preţuite defectele detestate la partener sau prefăcătoria cum că totul ar fi în regulă, când de fapt altceva se simte... Însă şi a pretinde că doar propria scală de valri trebuie să fie respectată, fără a încerca o înţelegere a scalei de valori a celuilalt poate fi mult mai nocivă.

De aceea este foarte importantă alegerea partenerul în funcţie şi de defectele sale şi nu numai în funcţie de calităţi, altfel spus în funcţie de defectele pe care se pot tolera.

În realitate nu putem schimba pe nimeni împotriva voinţei lui sau numai pentru că aşa vrem noi.  Ne putem schimba noi în ideea de a angrena modificări şi în comportamentul celuilalt.

De altfel este important de reţinut ca schimbarea se produce mult mai repede într-o atmosferă de dragoste şi acceptare, nu criticându-l şi reproşându-i celuilalt că ar trebui să-şi schimbe comportamentul. Lipsa de acceptare a defectelor celuilalt şi critica constantă, precum şi ironiile, sunt întotdeauna distructive pentru o relaţie.

Pe de altă parte, se poate ca reproşurile,  în loc să conducă la schimbarea partenerului, conduc  la instalarea unei stime de sine scăzută, la o imagine negativă, nerealistă despre sine, la pierderea încrederii în sine şi la sentimente de anxietate şi depresie. În mod cert nu acesta este modul în care se poartă doi oameni care se iubesc.

Până la urmă, doi oameni nu pot fi foarte compatibili, mai ales la început.  Cu trecerea timpului însă, schimbarea apare într-un mod natural ca urmare a experienţelor trăite, separat şi împreună, în relaţia interpersonală. Este însă important ca reclamaţiile, chiar şi cele minore, să fie prezentate celuilalt într-un mod rezonabil. De asemenea ar fi de dorit să se observe dacă ceea ce pare intolerabil la celălalt sunt trăsăturile de caracter. De exemplu, felul în care fiecare se relaxeaza. Unuia îi poate plăcea să iasă cu prietenii şi să socializeze, în timp ce celălalt se simte bine acasă, în faţa televizorului sau citind o carte. Aceste diferenţe nu sunt uşor de modificat şi deşi sunt acceptate la început, în timp conduc la frustrare. 

Dacă partenerul este în permanenţă judecat, atitudinea lui va fi defensivă sau va începe să se retragă şi să evite orice forma de contact emoţional şi intim, pentru că se ajunge la subminarea încrederii în propria persoană, la nesiguranţă şi stima de sine redusă. Comunicarea va dispărea. Acceptarea de sine şi sentimentul personal de siguranţă reprezintă componente importante ale echilibrului propriu.

O relaţie reuşită este alcătuita din doi: un „el” şi o „ea”, fiecare cu un simţ al identităţii bine definit. Fără înţelegerea de sine, a ceea ce este fiecare şi a fi unic, este dificilă implicarea într-o relaţie care să funcţioneze, care să „curgă”ca de la sine.

Este nevoie de simţul identităţii pentru a putea comunica partenerului nevoile şi dorinţele. Doar dispunând de un simţ puternic al identităţii se poate aprecia şi iubi la partener acele calităţi care-l fac să fie unic.

Când se întâlnesc două persoane, fiecare cu o reprezentare clară a propriei individualităţi, potenţialul de intimitate şi de angajament poate fi uluitor. Asemănările dintre doi oameni îi pot aduce alături, dar diferenţele dintre ei sunt cele care contribuie la dezvoltarea şi misterul relaţiei lor.

Una din trăsăturile unui simţ sănătos al identităţii se regăseşte în felul în care se înţelege şi se „jonglează”cu aceste graniţe în cadrul unei relaţii. Granitele personale reprezintă acele limite ce sunt trasate în interiorul unei relaţii astfel încât sa existe protecţia propriei persoane.

Acestea se bazează pe o stimă crescută de sine, fac posibilă delimitarea propriilor gânduri de ale celuilalt şi ajută la asumarea responsabilităţii faţă ceea ce se gândeşte, se simte sau se face. Graniţele personale permit savurarea propeiei unicităţi. Atunci când se dispune de graniţe sănătoase, acestea sunt flexibile şi permit apropierea de ceilalţi atunci când este propice şi totodată ajuta la a menţine distanţa atunci când există riscul rănilor provocate de apropiere prea mare.

Graniţele nesănătoase decurg adesea din relaţii familiale disfuncţionale. Nevoile părinţilor sau ale altor adulţi dintr-o familie sunt uneori atât de copleşitoare încât sarcina de a creşte copii trece în planul secund. Astfel rezultă disfuncţionalităţi. De pildă, dacă un tată care strigă la copii sau care-i abuzează fizic, este de înţeles că aceasta este o modalitate de a se raporta la propria furie. Pe primul loc se situează nevoile lui, pe când nevoile copilului – de securitate, respect, confort, trec pe planul al doilea. Ceea ce învaţă copiii în această situaţie este faptul că graniţele nu contează! Pe măsură ce cresc, duc lipsa de suportul de care au nevoie pentru a-şi dezvolta un simţ sănătos al identităţii. Ei pot înţelege că dacă vor să-şi impună propriul mod de a acţiona în raport cu alte persoane, pot efectiv să „năvălească” peste graniţele celorlalţi, la fel cum a procedat tatăl lor.

Probabil că vor creşte având graniţe oscilante… fapt ce va duce la relaţii disfuncţionale în viaţa adultă. Nu vor avea o reprezentare clară a propriilor graniţe. Dimpotrivă, ei ar putea înţelege că graniţele rigide şi inflexibile pot fi modalitatea prin care să facă faţă în relaţiile cu ceilalţi. Îşi formează un fel de zid de protecţie, în cadrul relaţiei, şi, prin urmare, li s-ar putea părea greu să creeze legături interpersonale apropiate.

Câteva faţete ale graniţelor nesănătoase ce pot aparea în cadrul relatiilor, alături şi de câteva „remedii” sunt următoarele:

Lipsa simţului identităţii

Atunci când lipseşte simţul propriei identităţi precum şi granitele care protejeaza, se tinde a se prelua identitatea partenerului. Nu îşi poate imagina, cel cu lipsa acestui simţ, cine ar fi în afara relaţiei, fiind dispus să facă orice pentru ca relaţia să funcţioneze, chiar dacă asta ar însemna renunţarea la propria securitate emoţională, prieteni, integritate, respect de sine, independenţă sau serviciu. Se pot chiar suporta abuzuri fizice, emoţionale şi sexuale doar pentru a salva relaţia.

Este nevoie să se realizeze că valoarea proprie, ca individ, nu depinde de a avea sau nu pe cineva alături, ca putem funcţiona foarte bine în mod independent. Atunci când fiecare se acceptă pe sine înşine, relaţia va avea şansa de a creşte, de a înflori.

Călătoria spre auto-descoperire poate fi provocatoare, dar răsplata este pe măsură!

A te mulţumi cu mai puţin…

Este posibilă agăţarea de ideea că lucrurile merg destul de bine în cadrul relaţiei, ca există siguranţă, stabilitate, iar acestea sunt bunuri suficient. În cadrul acestui proces, se renunţă la şansa de a explora împlinirea personală. Se renunţă la propriile vise pentru a menţine securitatea relaţiei. Se poate să apară sentimentul că dacă unul dintre parteneri „creşte” şi-şi găseste împlinirea în viaţă, relaţia ar putea avea de suferit.

O relaţie sănătoasa este aceea în care granitele sunt suficient de puternice, flexibile, pentru a permite unicitatea. Între cei doi parteneri există respectul care le permite fiecăruia să-şi trăiască viaţa din plin şi să exploreze propriul potenţial. Nu trebuie a renunţa cineva la sine însăşi, de dragul unei relaţii! Într-o relaţie cu graniţe sănătoase există încredere şi siguranţă.

Supra-responsabilizare şi vină

În cazul în care s-a crescut într-un climat familial disfuncţional, este posibil să se fi învăţat a se asuma o vina, doar pentru a asigura succesul şi fericirea altor membri ai familiei. Astfel, în viaţa adultă se poate ajunge la simţirea unei vinovăţii pentru greşelile partenerului. Vina ce se simte atunci când partenerul greşeşte poate conduce către demolarea graniţelor într-atât încât să existe mereu disponibilitatea pentru cealaltă persoană. Atunci când unul dintre parteneri se simte mult prea responsabil faţă de experienţele de viaţa ale celuilalt, de fapt acesta va fi privat de una din cele mai importante caracteristici ale vieţii mature, independente şi sănătoase – abilitatea de a-si asuma propriile decizii şi de a accepta consecinţele.

O atitudine mai sănătoasă ar fi respectarea partenerului, permiţându-i să aibă succese sau să greşească. Este o certitudine faptul că cei doi nu pot fi permanent  împreună pentru a se sprijini în momentele dificile sau de a savura împreună succesele. Când graniţele sunt sănătoase, oricare dintre parteneri este capabil să spună: ”Am încredere şi te respect pentru ca tu să iei propriile tale decizii. Ca partener al meu nu voi încerca să te controlez privându-te de propriile tale alegeri.”

Diferenţa dintre „a iubi” şi „a salva”

Este posibil ca persoanele care cresc în familii disfuncţionale să nu poată face diferenţa între dragoste şi simpatie. Copiii care cresc în astfel de condiţii este posibil să înveţe să nutrească simpatie faţă de rupturile emoţionale care apar în viaţa părinţilor şi să simtă că singurele momente în care li se acordă atenţie sunt acelea când îşi manifestă compasiunea faţă de părinte. Simt că atunci când iartă, îşi arată dragostea.

De fapt, ei îşi salvează parintele şi încurajează comportamentul abuziv să continue. Învaţă astfel să renunţe la propriile graniţe de protecţie pentru a avea grijă de părintele abuziv. Ulterior, ca adulţi , aduc cu ei acest tip de comportament în cadrul relaţiilor. Simt că îşi pot arăta dragostea doar salvându-şi partenerul – iar asta ei numesc iubire. Acest lucru îl încurajează pe partener să devină dependent şi neajutorat. Astfel poate să apară un dezechilibru în relaţie – unul dintre parteneri se va transforma în salvator, în timp ce celălalt va juca rolul victimei neajutorate. În acest caz, graniţele care ar permite ambilor parteneri să trăiască vieţi împlinite, lipsesc cu desăvârşire.

Iubirea matură are nevoie de graniţe flexibile şi sănătoase. Simpatia şi compasiunea sunt calităţi valoroase, a nu se confunda însă cu iubirea. Într-o relaţie, graniţele sănătoase se bazează pe respect reciproc, pe egalitate şi apreciere faţă de calităţile celuilalt, acestea ghidând fluxul de sentimente între parteneri. Acestea sunt faţete ale iubirii mature, când însa unul dintre parteneri deţine controlul şi celălalt este dependent şi neajutorat, nu exista loc pentru „a da şi a primi…”

Fantezie versus Realitate

Copiii provenind din familii disfuncţionale îşi închipuie adesea că viaţa lor se va îmbunătăţi într-o zi. Într-adevăr, în unele zile lucrurile se pot desfăşura în mod normal, apoi însă perioadele nefaste revin. Zilele obişnuite încurajează fantezia că lucrurile se vor rezolva la un moment dat. Atunci când devin adulţi, aceşti copii aduc cu ei acelaşi tip de comportament şi în cadrul unei relaţii. Este posibil să zugrăvească în fata altora portretul unei relaţii perfecte şi pot crede chiar că într-o zi problemele din relaţia lor vor dispărea de la sine. Ignoră abuzul, manipularea, dezechilibrul şi controlul din cadrul relaţiei, iar ignorând problemele nu sunt capabili să se confrunte cu acestea. Fantezia unui viitor fericit persistă. Graniţele nesănătoase, fac dificilă confruntarea cu problemele din relaţie.

Graniţele sanatoase permit testarea realităţii, mai degrabă decat sa fie imaginată. Atunci când apar probleme, graniţele sănătoase permit identificarea acestora şi comunicarea cu partenerul pentru a găsi soluţii. Sunt încurajate imaginea de sine sănătoasă, încrederea, stabilitatea şi comunicarea.

A se învaţa că fiecare are graniţe sănătoase este o aventură interesantă, un exerciţiu de libertate personală. Înseamnă să se înceapă autocunoaşterea şi autodezvoltarea, conştientizarea a ceea ce se vrea cu adevărat. Înseamna totodată şi acceptarea de sine şi faptul că totul este în regulă, aşa cum fiecare este şi că merită lucruri frumoase de la viaţă.

Când doi oameni cu graniţe sănătoase intră într-o relaţie, este încurajată independenţa, integritatea, precum şi atracţia între parteneri. Ştiu că pot avea încredere unul în celălalt şi că dificultăţile care apar în mod firesc într-o relaţie, pot fi depăşite în mod constructiv. Pot crea intimitatea, fiecare fiind o persoană integră şi completă. Călătoria spre o identitate sănătoasa nu este întotdeauna uşoară, dar nici nu trebuie să fie foarte dificilă. Adesea înseamnă a se renunţă la concepţii nesănătoase, a exista respectul de sine şi apreciem pentru ceea ce este fiecare, cu adevărat. Atunci când se face asta pentru sine, se poate adopta aceeaşi abordare şi faţă de partener, iar adevărata fericire şi iubire pe care relaţia o merită pot deveni realitate!

Ideile de mai sus trebuiesc privite în oglindă. Ceea ce este aici spus că ar face unul dintre parteneri poate fi rezultatul a ceea ce a făcut celălalt partener. Altfel spus cauza şi efectul se inversează, cauzalitatea devenind efect!

Programarea parentala - negarea sufletului [4] *

continuare din Programarea parentala - negarea sufletului [3]

Educaţia românească

Învaţă (ce şi cât vreau eu) altfel vei ajunge boschetar - spune mama băiatului ei (dorinţa secretă, inconştientă a afectului mamei e ca băiatul ei să ajungă boschetar "să ajungi boschetar dacă nu faci cum spun eu" - un fel de blestem care poate deveni principiu de script). Dacă copilul s-ar opune în mod consecvent, îndemnul "învaţă ca să nu ajungi boschetar" poate devini în gura părintelui "să ajungi boschetar atunci dacă nu vrei să înveţi", moment pe îl şi aştepta Micul Avocat din copil pentru a-şi confirma suspiciunea privitoare la condiţionarea negativă din îndemnul care de fapt ascunde un ordin, o poruncă condiţionată de neîmplinirea unui blestem. 

Învaţă (ce şi cât vreau eu) altfel vei ajunge târfă la colţul străzii - spune tatăl fiicei sale (dorinta secretă, inconţtientă a afectului tatalui e ca fiica lui să ajungă prostituată, "să ajungi prostituată dacă nu faci cum spun eu"). 

Unii copii nu pot să înveţe cât şi ce vrea părintele iar decizia lor internă, inconştientă, va fi de a ajunge boschetari sau prostituate ascultându-şi cu dragoste părinţii, profesorii, tutorii:

* Logica nevroticului: O femeie nevrotică aflată în impas financiar declară că nu are de gând să se prostitueaze pentru că nu e târfă, mai bine fură dintr-un magazin sau excrochează nişte bătrâni cu economiile de o viaţă. 

* Copiii iubiţi nu pot fi minţiţi. Copiii amăgiţi şi seduşi de părinte în scopuri care ţin de dorinţele şi frustrările părintelui sunt victimele de mai târziu din societate (victimele excrocilor, politicienilor meschini, etc). 

* Unii au atâta încredere în sine încât o distrug pe a celorlalti. (încrederea în sine menţinuta prin parazitarea identităţii celorlalţi, prin jocuri în triunghiul dramei de pe poziţie dominantă, agresivă) 

* Agresorul e pervers cu victima şi victima devine perversă cu ea însăşi.

Învăţarea pozitivă a copiilor (valabil şi pentru adulţii care... nu au crescut mari)

1. Ignoraţi manifestarea unor sentimente inadecvate

2. Recompensaţi manifestările emoţionale adecvate

3. Învăţaţi-i să-şi modifice pretenţiile în preferinţe

4. Ajutaţi-i să vadă situaţiile la dimensiunile reale, nu catastrofice

5. Ignoraţi-l când se văicăreşte

6. Nu îl criticaţi excesiv, dar arătaţi-i comportamentul greşit

7. Încurajaţi-l să ia singur decizii şi să-şi asume consecinţele

8. Învăţaţi-i să-şi exprime sentimentele şi dorinţele (nu le anticipaţi)

9. Nu-l învinovăţiţi pentru modul în care vă simţiţi

10. Nu le daţi sfaturi şi nu rezolvaţi problemele în locul lor, dar daţi-le sugestii pentru modul în care şi-ar putea rezolva problemele de viaţă

11. Puneţi în evidenţă avantajele amânării plăcerii imediate în beneficiul câştigurilor de lungă durată.

12. Lăsaţi copiii să-şi rezolve singuri certurile dintre fraţi sau prieteni

13. Învaţaţi-i să-şi identifice succesele parţiale zilnic

14. Încurajaţi-i să-şi asume uneori riscuri acceptabile: „a face ceva e mai important decât a încerca să faci lucrurile perfect”( Ellis)

15. Preveniţi-i în legătură cu pericolul de a căuta mereu aprobarea şi iubirea celorlalţi

16. Ajutaţi-i să reziste la tachinări („jignirile nu au nici o putere asupra mea”)

17. Învăţaţi-l să găsească plăcere în cele mai mici lucruri

18. Confruntaţi-l cu propriile temeri

19. Ajutaţi-l să gândescă în termeni de opţiuni şi alternative, mai degrabă decât să depindă de o singură variantă pentru a obţine ce vrea.

20. Ajutaţi-l să găsească un aspect pozitiv în orice lucru şi să accepte în mod realist şi partea negativă.

Ce nu trebuie spus copilului

1. Dacă nu te opreşti, plec şi te las aici!

Cea mai mare temere a unui copil mic este că s-ar pierde sau că ar fi lăsat singur şi lipsit de apărare.

Ameninţând un copil folosindu-te de teama sa de abandon în dorinţa de a-l manipula către un anumit comportament este un semn clar că ai nevoie de o pauză.

O soluţie este aceea de a oferi copilului o altenativă. În loc să îl sperii, spune-i: "Dacă alegi să te comporţi aşa în continuare vom merge acasă. Dacă alegi să vorbeşti cu voce normală vom sta şi vom face cumpărături. Tu alegi!"

O altă soluţie este să te opreşti şi să iei o pauză. Este foarte posibil să ai nevoie ori de odihnă ori de un somn ori de amândouă.

2. Ar trebui să îţi fie ruşine!

Acest mod de a te adresa copilului este o încercare de a da un sentiment de vinovăţie. Se crede că dacă un copil poate fi determinat să se simtă vinovat, de ruşine îşi va schimba comportamentul şi va face ceea ce dorim noi.

Sunt situaţii în care ruşinea funcţioneaza şi determină comportamentul pe care îl asteptăm de la copilul nostru. Dar cu ce preţ? Împreună cu ruşinea şi vinovaţia apare şi sământa credinţei "Mă înşel", "Nu fac suficient", "Nu fac niciodată, nimic bine". Când copiii acţionează în afara acestei credinţe se simt şi mai ruşinaţi, lucru care le întăreşte credinţa şi perpetuează ciclul comportamental ce produce şi mai multe răspunsuri de care le este ruşine.

3. Nu ne-am dorit niciodată să te avem!

"Îmi doresc să nu te fi avut!", "Dacă ar trebui să o iau de la capăt nu aş mai face niciodată copii" şi "Nu ne-am dorit niciodată să te avem" sunt afirmaţii de neiertat în discuţiile părinte-copil. Indiferent de ce a făcut copilul şi indiferent care este tonul vocii sale aceste răspunsuri părinteşti sunt total nepotrivite. Acest limbaj ar trebui să fie un semnal că ceva lipseşte în relaţia părinte-copil. Folosiţi acest semnal ca un imbold pentru a solicita ajutor, de la un psiholog, preot sau consilier scolar. Fă-o acum! Tu şi copilul tău meritaţi!

4. Tu eşti cauza divorţului nostru!

Nici un copil nu este cauza divorţului dintre părinţi, şi nu este de aşteptat ca un copil să ducă o asemenea povară emoţionala. Chiar şi când explicăm cu atenţie şi cu dragoste unui copil că nu este în nici un fel responsabil de decizia voastră de a vă separa sau de a divorţa acesta păstrează impresia că este într-un fel responsabil şi poate gândi: "Dacă aş fi fost diferit, părinţii mei ar fi fost încă împreună", iar "Dacă aş fi fost mai bun, nu s-ar fi certat atât de mult" este un lucru pe care, chiar dacă nemărturisit, copiii îl cred.

5. De ce nu poţi fi şi tu ca fratele/sora ta?

Când părinţii compară verbal fraţii între ei, unul dintre ei va ieşi în dezavantaj. Ei trimit mesajul către copil că nu este destul de deştept, destul de bun, destul de rapid sau destul de meticulos. Mesajele gen "Nu eşti suficient de bun" se infiltrează adânc în conştiinta sa şi vor contribui la comportamentul indezirabil de mai târziu.

Comparatiile fac să crească rivalităţile frăţeşti intensificând rivalitatea naturală care deja există şi fac să crească tensiunile din casă. Comparaţiile dăunează relaţiilor dintre fraţi, făcând să crească sentimentul separării.

Acceptă fiecare copil din familia ta pentru persoana unică ce este el. Fiecare are propriile sale forţe, capacităţi şi nevoi. Ajută-ţi copiii să descopere frumuseţea unicităţii sale, focalizându-te pe fiecare individ, fără a folosi comparaţii.

6. Lasă-mă să fac eu asta pentru tine

Dacă "Lasă-mă pe mine să fac asta", "Lasă-mă pe mine să mă ocup de asta" şi "O fac eu de data asta" sunt prezente curent în modul de a te adresa copiilor este contribuţia ta la învăţarea neputinţei de către ei. Preluând intiaţiva şi făcând lucruri pentru un copil, lucruri pe care le poate face singur, îi creezi sentimentul neputinţei. Aceasta îl încurajează să se vadă pe sine incapabil.

Preluând iniţiativa şi făcând acum, poţi economisi nişte timp, dar vei avea mai mult de lucru în perspectivă. Dacă faci un lucru în locul copilului tău o dată, nu e nici o problemă. Dacă o faci de două ori, ai creat un tipar. Dacă o faci şi a treia oară, Felicitări! Ai o nouă slujbă!

7. Pentru că am zis eu, de aia!

Cuvintele sunt "Pentru că am zis eu, de aia!", dar mesajul tăcut este: "Eu sunt mare, tu eşti mic, eu sunt deştept, tu eşti prost, eu am puterea şi tu nu. Treaba mea este să spun a ta este să te supui".
Acest mod de a te adresa copilului dă naştere resentimentelor şi crează lupte pentru putere. Încearcă să te adresezi copilului tău astfel încât să îi comunici respect în acelaşi timp cu sentimentele şi dorinţele tale: "Este frustrant pentru mine, în timp ce tu continui să mă întrebi -De ce?'. Ca parinte eu iau o parte din decizii. Asta este una dintre dăţile când decizia este a mea. Nu îmi schimb părerea de data asta..."

Limbajul este modul primar de manifestare al abuzului emoţional asupra copiilor. Elimină modul de comunicare abuziv fiind foarte atent la maniera de adresare. Dacă devii conştient de una sau mai multe dintre cele şapte cele mai rele lucruri pe care le poţi spune copilului tău sau altă formulă de adresare abuzivă, opreşte-te! Inspiră adânc. Mergi la o plimbare. Fă o baie fierbinte. Dă-ţi ţie şi copilului tău timp să vă calmaţi şi să recăpătaţi imaginea de ansamblu. Apoi ia-o de la început amintindu-ţi că vorbele pot da putere sau că vorbele pot răni.

Abandonul

Merg pe stradă. Trece pe lângă mine o bunică corpolentă, înaltă, trufaşă (aşa am văzut-o eu), care strigă dupa nepoţica ce o luase înainte: "te las singură, dacă nu m-asculţi" - acesta fiind oare un îndemn menit să o ajute pe fetiţă în a avea încredere în mediul exterior familiei? Nicidecum.

Mă aflu în mall, urc pe scara rulantă, când ajung sus, pe cealalta scară, care cobora, era o fetiţă de 3-4 ani care plângea spasmodic pentru că nu avea curaj să-şi urmeze părinţii (pe acea scară) care deja erau la vreo 5 metri distanţă şi nu le păsa de copilul lor. M-am uitat la faţa acelei fetiţe şi am văzut un chip îmbătrânit, cu o frică imensa, autentică şi cronică, dar ce m-a izbit era teama profundă în care trăia acel copil, şi care părea permanentă. Practic am avut senzaţia că o vad peste ani de zile, un om cu traume emoţionale severe sau în orice caz cu mari probleme de încredere în sine. S-ar putea ca ceea ce am văzut să fie doar proiecţia propriilor temeri, dar mă îndoiesc. Ce am văzut, e un copil temător, cu părinţi cărora nu le pasă de el. Şi cum toate bolile psihice încep atunci, în mica copilărie, atenţie cei care aveţi copii.

Ameninţarea bunicii e vechea ameninţare a Europei medievale: dacă nu eşti cuminte te lăsăm în urma noastra în pădure (teama de singurătate, de mediul necunoscut, de animale) sau vine şi te papă lupul (azi nu mai sunt lupi în orase, deci e bau-bau, popataielimba sau omu’ negru). Pe baza acestor spaime ancestrale băgate în imaginarul copiilor s-au creat poveţtile sângeroase ale fraţilor Grimm (care nu erau decât preluări din folclor). Ceea ce ştiti voi că poveştile Grimm sunt îndulciri remixate, dar originalele abundă în căpcăuni, canibali, vârcolaci, strigoi, etc. Simpaticul ogre Shrek era la origine sperietoarea copiilor medievali: căpcaunul mâncător de copii din pădure. Prin urmare, ameninţarea bunicii (te las în urmă dacă) este pur şi simplu un abandon emoţional. Copilul dependent total de adult înţelege că ori se supune (renunţă la Eu pentru a se conforma dorinţelor Eului părintelui/rudei), ori moare (te las în urmă singur într-un oraş mare plin de figuri mari şi ameninţătoare). Să ne mai mirăm de atâţia oameni ce au atacuri de panică, agorafobie, fobie socială, tulburare de personalitate evitantă, tulburare de personalitate dependenţă, anxietate generalizată?

Astfel de cazuri de copii părăsiţi în pădure pentru că nu corespundeau cerinţelor adulţilor au existat şi în trecut, există şi azi. Julien din cartea "Iubirea de aproapele" (Pascal Bruckner) e calchiat după istoria reală a lui Tim Guenard, abandonat în pădure la trei ani de către tată, plus bătut până la fracturi şi băgat în spital alteori. Astfel de poveşti reale serveau în trecut pentru înfricoşarea copiilor, să fie făcuţi cuminţi prin spaime, nu prin educaţie pozitivă şi exemplu personal (vezi şi povestea cu evreii care veneau să cumpere copii, în satele de mai demult). Pare o joacă pentru adult, care e format şi stabil, dar pentru un copil, sugestionabil, neformat, anxios, cu imaginar bogat, astfel de ameninţări pot lăsa urme şi traume de neşters (cu atât mai rele cu cât sunt uitate peste ani, neconştientizate - dar anxietatea rămâne în adânc, şi se miră psihologii că de ce e pacientul anxios).

Psiholoaga Alice Miller povesteşte într-una din cărţile sale de un episod văzut de ea: într-un parc un cuplu mânca îngheţată, dar nu-i dădea copilului mic, pe motiv că se răceşte usor. Însă ei lingeau cu poftă. Copilaşul plângea de mama focului, cu mucii pe bărbie. Alice Miller zice că şi aici e un abuz, adică abuzul de putere al adultului care se vede stăpân pe eu-l copilului, total dependent, neformat, livrat în totalitate capriciilor adultului, şi începe să joace o scenetă cu roluri de putere şi control, un fel de psihodramă pe invers, în care îşi proiectează la nesfârşit asupra copilului propriile traume nerezolvate din copilărie.

Din categoria asta face parte şi "musafirul parsiv". E nesimţitul care vine în vizită la părinţi (poate fi şi o rudă manipulatoare), a cărui plăcere bolnavă e să întrebe copilul de câţiva ani cu glas mieros: pe cine iubeşti mai mult, pe mama sau pe tata? Dacă zici că pe unul, se supără celalalt parinte, mai ales în cazul unor părinţi ei înşişi imaturi emoţionali, slab închegaţi psihic. Un părinte poate căpăta ură pe copil, dacă acesta în naivitatea sa, răspunde de mai multe ori că îl preferă pe celalalt. Eu m-am prins de fază, şi m-am învăţat să zic că îi iubesc la fel pe amandoi. Musafirul idiot insistă cu perversitate să afle ce-l interesa: nu, nu, sigur preferi pe cineva, până te săturai şi îţi venea acru.

Acum, mai este şi cazul copiilor răsfăţati care au prins slăbiciunea părinţilor şi se tăvălesc pe jos prin magazine ca să li se cumpere ultima stupizenie de monstru rabatabil japonez. Acolo e altă mâncare de peşte...

Ciţiţi şi autobiografia scriitoarei Marie Cardinal, "Cuvinte care eliberează", ca să vedeţi procesul prin care un copil poate fi sistematic frecat la cap zeci de ani, până ce se internează singur la ospiciu, ori se taie cu lama ca să piară. Aşa poţi înnebuni un copil, fără ca măcar o dată să foloseşti forţa fizică, fără să aplici violelenţa corporală, doar prin frecuşul mental al cerinţelor, expectanţelor, dezamăgirilor, ameninţărilor, condiţionărilor, reproşurilor, întăririlor negative, discrepanţelor cognitive, incongruenţei expresie-comportament, ipocriziei, mesajelor contradictorii, suprascenarizarea prin educaţie, perfecţionism, creştinism sadic, adică educaţia tradiţionala, pe stil vechi.

Iertarea părinţilor

Înţelegerea este cheia către calea cea bună. Schnapp (terapeutul) îmi spunea aşa odată: "În educaţie trebuie să educi cu dragoste în realitatea copilului, adică să îl înţelegi." Întrebându-l odată ce este dragostea, mi-a răspuns:" Dragostea reprezintă totalitatea eforturilor făcute pentru a-l înţelege pe cel de lângă tine în realitatea lui".

Şi revenind la ideea iertării...  ei care nu nutresc resentimente sunt cei care: odată şi-au terminat munca de doliu (au exprimat tristeţea pentru pierderea  sau neplăcerea suferită) şi, doi... au făcut efortul să înţeleagă acea persoană în realitatea ei... deci... i-au oferit dragoste.

A ierta nu este echivalent cu a-i pupa pe frunte şi a-i felicita, ci cu a nu îţi mai păsa de ei.

* - material documentat