25 mai 2013

Onoarea, caracteristică uitată

În trecut oamenilor le era ruşine să fie prinşi cu vreo minciună... Azi, se spun mereu minciuni şi replica este un ridicat din umeri. S-au învăţat toţi atât de mult a fi minţiţi, în toate domeniile existenţei, încât minciunile sunt privite ca o normalitate fără de care e greu să se descurce. Onoarea şi onestitatea sunt azi nişte aberaţii de care nu se mai ţine cont... Cândva conceptul de onoare avea o valoare cu mult mai mare decât banii şi averea şi era apărată de oricine, indiferent ce poziţie socială avea. Mincinosul este un om fără onoare... Asta era cândva marea ruşine...
Atunci, în trecut, omul era conştient că face o mare greşeală minţind. Cei care erau vânduţi propăvăduitorilor minciunii, şi atunci ca şi acum, cred în minciună ca într-o virtute, o realitate şi au în inconştient şi mint crezând în binele ei. Azi, în societatea noastră, Dumnezeu şi Credinţa sunt tot mai mult eliminate din viaţa de zi cu zi. Şi, pe zi ce trece, omul se îndepărtează tot mai mult de Creatorul său, pierzându-şi din demnitate şi nu se mai ruşinează pentru păcatul ce-l face. Greu însă nu-i să se vadă că cel fără demnitate, cel mincinos, este neruşinat în relaţia cu oricine, chiar şi cu Dumnezeu, fiind un om lipsit de conştiinţă.

Scopul scuză mijloacele: Oricând, oriunde, în toate domeniile vieţii se minte. Mint, în timpul campaniilor electorale, politicienii care, pentru a ajunge la putere, fac promisiuni pe care apoi nu le mai ţin; mint comercianţii care ademenesc pe clienţi pentru a face cât mai mult profit; mint cei care fac reclamă şi promit fericire şi împlinire pentru a reuşi să-şi plaseze produsele; mint bărbaţi şi mint femei, mint părinţi şi mint copii, copii şi profesori se mint  reciproc.
Face parte din viaţa de zi cu zi să existe înşelăciunea şi minciuna. În permanenţă azi e în preajma omului. Dar, cu toată această omni-prezenţă, dezamăgirea nu a fost eradicată, căci sufletul încă se vrea curat.

De ce minte omul? Nefiresc, omul se teme să-şi asume responsabilitatea pentru acţiunile sale şi să-şi recunoască propriile vinovăţii. Pentru a contracara această neputinţă, a inventat scuza, justificarea şi minciuna, căi prin care a încercat să nu-şi piardă reputaţi. Frica de a fi respins, dispreţuit, de a pierde afecţiunea celorlalţi, l-a împins pe om spre minciună.
Omul ce este fără de Dumnezeu şi-a pierdut identitatea, este lipsit de valoare. De aceea el se străduieşte cu disperare să şi-o recupereze, atribuindu-şi singur valoare şi importanţă. El face acest lucru înşelându-se pe sine şi înşelându-i şi pe ceilalţi, părând să fie ceva ceea ce în realitate nu este; îşi arată latura cea mai bună, fălindu-se cu motivaţii nobile, în timp ce resortul tuturor acţiunilor sale îl reprezintă purul egoism.
Un exemplu simplu: De ce copiază un elev în timpul unei lucrări? Teama de a fi considerat ca fiind mai puţin inteligent decât colegul său, în cazul în care va obţine o notă scăzută, îl împinge către minciună. În fond, în societatea noastră are valoare, declarativ, este adevărat, cel care este frumos şi inteligent. Aceasta este şi ea o minciună care influenţează întreaga existenţă.

Autoînşelarea:
În acest punct îţi vine să crezi că minciuna nu mai trebuie să aibă nici un loc în viaţa unui creştin. Este adevărat, însă realitatea se prezintă din păcate altfel. Unde este problema?
Când o persoană şi-a predat viaţa Adevărului, lui Dumnezeu în conceptul creştin, minciuna, negativul, sau, respectând conceptul, adversarul lui Dumnezeu, pierde din influenţă, însă nu se resemnează. Omul, conştientizând răul minciunii, face tot ce poate să nu mintă, fiindu-i însă greu să se dezveţe de acest obicei, acest nărav, altfel spuns omul, în acest fel, nu mai este proprietatea diavolului, însă acesta încercă să-l facă inutilizabil pentru obiectivele lui Dumnezeu, de aceea el încearcă în mod repetat să-l facă să cadă. Mulţi oameni, respectându-şi principiile, respectând legile divine, se chinuie cu complexele de inferioritate care-i copleşesc şi cu lipsa respectului de sine. Aceste trăiri negative sunt dificil de eliminat, fiindcă sunt adânc înrădăcinate, crescute şi hrănite de mulţi ani. Gânduri ca: “Sunt un nimeni”, “Nu sunt capabil de nimic” trebuiesc recunoscute ca fiind nişte minciuni şi respinse. Dacă n-o face, ele vor constitui un teren fertil pentru alte minciuni. Astfel se poate ajunge, de exemplu, la împrăştierea de zvonuri cu privire la alţii sau la defăimarea altora. Şi asta se face doar pentru ca, cel ce are astfel de idei, să se simtă el mai bun, superior celorlalţi. Problema este că omul ajunge el însuşi să creadă cu vremea nişte neadevăruri mereu repetate. Cel ce se surprinde spunând o minciună sau o jumătate de adevăr, nu e cazul să considere asta ca fiind o bagatelă, ci să recunoască minciuna şi să ceară iertare pentru ea. Omului îi este greu, se dovedeşte neputincios, propriul rău îl împiedică să o facă. Alfel spus, diavolul, partea din el ce e intrată în om prin faptele vechi, vrea să îl împiedice s-o facă. El îi şopteşte omului că va pierde în faţa celorlalţi şi va fi dispreţuit. Însă adevărat este tocmai contrariul. Dacă nu se ia în serios minciuna, conştiinţa va deveni tot mai insensibilă si odată cu trecerea timpului nu va mai reacţiona defel. Omul devine imun la vocea lăuntrică şi trăieşte în autoînşelare. Paralizează şi astfel se face, pentru sine, inutilizabil.

Educaţia spre adevăr
Un copil, mic, deja este deosebit de rafinat când e vorba să caute scuze, să descrie în mod eronat o situaţie, să arunce vina pe alţii, să muşamalizeze şi să ascundă. Părinţii, educatorii se află în pericolul de a nu lua foarte în serios acest lucru. Motivul poate fi că ei înşişi nu sunt nişte campioni ai onestităţii. Un copil îşi dă imediat seama de felul în care reacţionează adulţii în anumite situaţii şi procedează şi el întocmai. De aceea onestitatea începe de la cei maturi, înainte de toate. Maturii trebuie să fie dispuşi să accepte adevărul, să umble în lumină, să devină sensibili la minciunile cotidiene cu care s-au deprins. Nu i se poate impune unui copil să fie onest, dar i se poate sensibiliza conştiinţa. De aceea scuzele şi justificările false nu trebuie să fie minimalizate. Minciunile distrug încrederea, iar fără încredere nu este posibilă o comuniune reală. Este o componentă a educaţiei de a i se arăta în mod repetat, copilului, ce consecinţe grave poate avea minciuna: în locul încrederii apare neîncrederea; acolo unde domneşte neîncrederea, apare nesiguranţa, teama. Această lipsă a siguranţei şi frica, ce la tot pasul este întâlnita, sunt roadele minciunii. Mai nimeni nu este de încredere, mai nimeni nu cere şi nu acoră încredere, în mai nimic. Cuvântul dat, promisiunea făcută nu mai au valoare. Aşa însă este imposibil de trăit!
Rostirea adevărului este legată uneori, dacă nu de cele mai multe ori, de anumite dezavantaje. Cine nu profită de o situaţie creată prin minciună trece drept un prost. Şcolarul care are posibilitatea să copieze şi astfel să obţină a notă bună şi totuşi n-o face, este considerat drept nătâng de către colegi. Dar nu există în acest dispreţ, în neînţelegerea respectivă şi o doză de admiraţie? Admiraţie faţă de un om care de dragul adevărului este gata să accepte un aparent dezavantaj? Chiar din vechime, prin Biblie, omului i se spune că trebuie să fie lumină şi sare în această lume. Lumina descoperă rana iar sarea o arde! Comportamentul corect al unei persoane pune în mod automat în discuţie comportamentul celui de alături, fiind astfel oricând un stimulent pentru o corectare a vieţii, pentru o întoarcere.

Ca ziua şi noaptea
“Eu sunt Adevărul”, afirmă Isus despre Sine, şi-l numeşte pe diavol “tatăl minciunii”. După cum Dumnezeu stă pentru principiul adevărului, tot astfel şi Satana stă pentru cel al minciunii, al înşelătoriei şi al amăgirii. Necredinta nu este nimic altceva decât respingerea conştientă a adevărului şi încrederea în minciună.
Acesta este motivul pentru care minciuna controlează în definitiv fiecare aspect al vieţii şi descoperă ai cui fii suntem. O idee centrală al mişcării New Age îl constituie subordonarea lui Dumnezeu de către om şi faptul că Dumnezeu reprezintă atât binele cât şi răul, adevărul ca şi minciuna. Şi spun asta cei care flutură steagul credinţei, uitân că  “Dumnezeu este lumină şi în El nu este întuneric” (Ioan 1,5).
Minciuna şi adevărul se deosebesc ca ziua şi noaptea, ca lumina şi întunericul. Omul fără Dumnezeu este orbit, devenind un prizonier al minciunii. Şi e pasul de început în a se lipsi de libertate în faţa celorlalţi. Dar care om îşi mai aminteşte că s-a spus, de mult, oamenilor: “Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi” (Ioan 8,32)?

23 nov. 2012

Absurdul şi anormalul "Trebuie"


Din copilărie, din fragedă pruncie, omul aude un cuvânt ce se înrădăcinează - Trebuie: trebuie să te îmbraci, să mănânci, să te speli, să ştergi praful, să munceşti, să vorbeşti frumos, să saluţi, să te comporţi într-un anume fel, să… să… să... şi lista poate continua la infinit, pentru că societatea, părinţii, bunicii, şcoala, apropiaţii, cunoscuţii şi necunoscuţii, îl învaţă că trebuie. De ce? Pentru că şi ei la rândul lor au învăţat că trebuie şi, au mai învăţat că de cumva nu se face ceea ce trebuie, se intră în mari probleme, se ajunge de râs, nu răzbeştă în viaţă, nu este în rând cu lumea şi tot aşa, astfel încât, acest trebuie devine deja o premiză pentru supravieţuire şi împlinire.
Astfel, ideea la care s-a ajuns este: trebuie a devenit una dintre premizele importante pentru supravieţuire şi împlinire! Dar câte zăbrele construieşte acest mod de a vedea lucrurile în jurul propriei vieţi, în jurul propriei experienţe, în ce colivie închide omul şi dreptul său la a exista?
Tirania lui trebuie plasează simţirile, vocea sufletului, care de multe ori contrastează cu obiectivele acestui tiran, se inhibă doar pentru că... trebuie!
Altfel spus, încă de mic, începe să se inhibe orice înseamnă intuiţie, orice dorinţă născută din vârtejul sufletului, orice pornire naturală, orice simţire pentru a se învăţa ceea ce apoi ajunge convingere că trebuie să se facă fapte, să se accepte idei care, la nivel intuitiv nu se simt conforme cu ceea ce este fiecare, dar care încep să fie inghiţite pornind motoraşul unui conflict interior între ceea ce trebuie şi ceea ce se simte, conflict launtric care va fi purtat întreaga viaţă, ducând spre tot felul de dezamăgiri, frustrări, diminuare sau chiar absenţă a bucuriei, povară a cotidianului, angoase şi pe listă se pot pune multe.
Doar la atât duce tirania lui trebuie. La asta duce lipsa de măsură şi echilibru între trebuie şi e bine sau îmi place sau simt că rezonez cu aceasta. Orice, în aceastăa lume, are un rol, motiv pentru care, probabil că şi trebuie are însemnătatea şi aplicabilitatea sa în anumite situaţii, dar, ca oricând se iese din zona de echilibru şi cade în zona de tiranie, prin exces, devine problematic şi extrem de limitator atunci când nu este folosit cu măsura cuvenită.
Din nefericire, excesivul trebuie nu este un concept ce se poate elimina brusc. Convieţuirea acceptată cu el de foarte multă vreme a dus la a fi inclus în toate, introdus în aproape orice colţişor şi aspect al vieţii iar o renunţare bruscă, fără a-l rezrădăcina, ar produce, în mod extrem de probabil, la dezordine. Multitudinea de alegeri în viaţă (cariera, locuinţa, şcoala, relaţiile...) au fost bazate în general pe ideea de trebuie, au generat foarte multe aspecte ale experienţei personale pentru că trebuia, motiv pentru care o renuţare bruscă la această idee ar presupune foarte mult curaj şi putere, deoarece s-ar produce o schimbare foarte bruscă, cu implicaţii adeseori destul de mari şi chiar problematice cărora ar trebui să se facă faţă în mod asumat. O renunţare la trebuie ar schimba viaţa la 180 de grade, iar această schimbare ar afecta şi pe toţi cei din jur care, şi ei, şi-au bazat alegerile lor pe acelaşi trebuie şi nu ar avea cum să înţeleagă pasul şi decizia virajului brusc spre o nouă direcţie, definită de simt, e bine,  intuiesc, mă împlineşte sufleteşte, şi puţin, mult mai puţin trebuie.
Pe lângă toate acestea, decizia de renunţare la trebuie este bine să fie făcută cu un minim antrenament iniţiat în a lucra cu propria persoană, pentru ca să poată exista cu adevarat capabilitatea de a se auzi vocea propriului suflet, fara a risca o cădere în capcana unor porniri care nu vin din simţiri reale, care nu îşi au sursa în esenţa proprie, ci care se nasc dintr-o simplă răzvrătire de moment, împortiva lui trebuie. O schimbare în altfel de condiţii n-ar fi decât o cădere dintr-o extremă într-alta, un alt dezechilibru generator de alte probleme şi experienţe deloc necesare.
În consecinţă, pentru a reduce  aceasta putere exagerată a lui trebuie care a hipnotizat până în prezent mase întregi de oameni, colectivităţi, este necesar un exerciţiu de imaginaţie, pentru câteva momente, a modului în care ar arăta viaţa fără să trebuiască a se face ceva sau a fi într-un anume fel. Dacă se reuşeşte a se închipui acest scenariu, a se privi viaţa lipsită de trebuie, atunci se poate spune că este aceea calea spre echilibru. Dacă nu se reuşeşte nici macar a se imagina aşa ceva, dacă lipsa lui trebuie din viaţă ar duce la dezorientare şi debusolare, fără direcţie şi scop, atunci înseamnă că este mult de lucru cu propria persoană, înseamnă ca nu s-a stat niciodată a se asculta, nu se ştie cum sună vocea sufletului, că nu sunt cunoscute valorile personale şi autentice (în afara celor impuse).
Eliminarea sau utilizarea minima a lui trebuie din viaţă, aduce cu sine şi un imens grad de libertate dar şi de responsabilitate şi constientizare, şi nu toţi sunt gata să traiască şi să îşi asume acest nou mod de viaţă. Tirania lui trebuie anihilează sau umbreşte foarte mult autenticitatea şi esenţa, dar, dintr-un anumit punct de vedere, este comodă deoarece toată responsabilitatea pentru propria nefericire şi propriile nereuşite sunt aruncate asupra acestui cuvânt, asupra acestui concept, în virtutea căruia omul este absolvit de orice responsabilitate pentru că trebuie. Atunci când se ia o decizie sub convingerea că trebuie şi aceasta este total neconformă cu ceea ce sufletul simte, cu direcţia intuită la nivel de sine profund, iar această alegere făcută pentru că trebuie, contrară simţirilor aduce nefericire care, în unele cazuri, atinge cote maxime sau devine insuportabilă, daca apare cineva care spune „ştii, de fapt nu trebuia, tu singur ai ales, dar aveai încă alte zeci de opţiuni şi variante”, când apare o astfel de persoana care plezneşte în plin arătând iluzia lui trebuie, prima reacţie este aceea de a justifica şi mai asiduu prin ideea de trebuie, de apărare, refuzându-se acceptarea faptului că niciodată, de fapt, nu a trebuit să se facă ceva, că tot ceea ce face un om, absolut totul, reprezintă o alegere liberă şi această libertate este reală, deşi este greu s fi îmbrăţişată pentru că implică conştientizarea a ceea ce se face şi asumarea, la toate nivelurile, a consecinţelor şi a alegerii în sine.
Aşadar, odată ce se învaţă conştientizarea iluziei lui trebuie, odată ce se începe procesul de autocunoaştere şi deschidere, prin care se începe propria descoperire, a propriei autenticităţi, se începe cunoasterea valorilor care ţin într-adevar de sinele profund, dincolo de cele impuse artificial, odată ce se începe a se simţi, a se asculta vocea sufletului şi i se dă voie a ghida, odata ce se înţelege a se începe şirul de alegeri conştiente şi libere de impuneri, abia atunci se poate reintroduce, cu măsura cuvenita, ideea de trebuie în viaţă, în mod sănătos, abia atunci, poate să existe, ici colo, atunci când chiar este cazul, câte un trebuie moderat, dar sub o cu totul şi cu totul altă lumină…
Idealul este eliminarea totală a ideii de trebuie, dar această eliminare nu se poate produce decât treptat, prin conştientizarea legilor universului, prin deschiderea sufletului, prin limpezirea minţii, prin curăţirea societăţilor şi a comunităţilor, prin maturizarea tuturor la nivel de conştiinţă. Va veni şi acel moment şi este spre binele tuturor să se înceapă a se face paţi consecvenţi în acea direcţie şi, de ce nu, de a se începe să se folosirea cu moderaţie a cuvântului trebuie faţă de copii, pentru a evita ca şi aceştia să intre în jocul unei vieţi majoritar impuse şi construite artificial, în afara lor!

13 nov. 2012

Despărţirea este o eliberare?


Când intervine despărţirea pe termen nedefinit, persoanele implicate într-o relaţie au un răgaz în care fiecare să se gândească la ce a fost şi să decidă dacă vor să aprofundeze sau să părăsească, mai apoi relaţia. Relaţiile sunt, aproape totdeauna acceptate, privite, “gândite” în termen de succes şi continuitate. Când relaţia este abordată pe calea gândului, relaţia se înscrie, de la început, pe drumul în care destinaţia duce la un esec. Sunt destule cazuri în care succesul unuia distruge relaţia, dar, relaţia care se pierde în individualism, este una care nu prea se poate numi relaţie ci doar o alăturare cu scop.
Într-o relaţie se intră mai uşor sau mau greu. Dintr-o relaţie se iese la fel. Doi oameni care construiesc o legătura pe termen lung ajung să aibă, de obicei, multe în comun la nivel inconştient. Cu toate acestea, acest tip de legătură, nu este îndeajuns, pentru că dacă nu există şi un fundal, un câmp de interes manifestat reciproc şi o formă de comunicare, uneori poate complicată, legătura îşi pierde, mai repede sau mai puţin repede, din intensitate.
Forţa unei legături este dată de multipli factori, de natură raţională, mentală sau sufletească. Cea mai importantă este implicarea mutuală în relaţie, implicare care poate fi de orice natură ori de amestec a acestora. Astfel, o relaţie implică trei entităţi: pe de o parte sunt persoanele, pe de altă parte, legătura dintre ei. Legatura este un plan multiplu de interacţiune. Legătura pe plan sufletesc este greu de a fi pusă în discuţie şi cât de cât generalizantă; pe plan raţional această legătură poate fi considerată, pe ansamblu, slabă, rămânând undeva la mijloc, legătura pe plan mental, legătura psihică. Legătura este o zona de contact care rămâne “vie” – spunandu-i aşa printr-o analogie cu persoanele – şi în absenţa celuilalt. În ea se poate găsi ura, o furia împotriva celuilalt, sau, dimpotrivă, o iubire care pare să treacă dincolo de convenţii şi frontiere.
Orice ar conţine, oricum ar fi, lipsa celuilalt nu poate fi ignorată pentru nici unul dintre parteneri. În timpul despărţirii sunt zile lungi de aşteptare, resimţite sau nu într-un mod clar definit. În alte zile, pare că timpul trece mai repede şi fiecare îşi vede de propriile interese. Cea mai “normală” trăire ar fi cea raportată în mod adecvat la realitate, ştiindu-se că e o chestiune de timp ca celălalt să revină. Această lipsă, în ideea aceleiaşi “normalităţi raţionale”se pune problema dacă se poate vorbi, într-adevăr, de existenţa legăturii?
Aşteptarea celuilalt este un act pasiv, caracterizat prin faptul că nu se face ceva sau altceva. Analizând obiectiv, la rece, o relaţie ruptă, în funcţie de modul de rupere, afectează amândouă persoanele, diferenţa fiind doar gradul de conştientizare a ceea ce se întâmplă. O relaţie neconsumată, ori terminată brusc, va avea efecte pe termen lung şi foarte lung, o relaţie consumată sau finalizată amiabil se va resimţi un timp mai redus. În orice caz afectează pentru că celălalt aşteaptă. Aşteaptă revenirea în relaţie de acolo de unde este cel aşteptat. Este la fel ca atunci când există ipoteza unei dispariţii misterioase, când rudele îşi aşteaptă un membru al familiei ani întregi. Este foarte probabil că acestea sunt cele mai întâlnite ipostaze. Se poate observa că aşteptarea îmbracă alteori şi haina speranţei, speranţa că celălalt, cel aşteptat, va păstra în minte pe cel care aşteaptă, că există mereu în mintea sa.
Actul de încredere pe care îl reprezinta ceva atât de aparent inactiv, faptul de a aştepta, o non-acţiune, rămâne vital în funcţionarea unei legături. Actul de încredere cel mai evident este acela în care soţul, care este plecat luni întregi pe mare, şi care nu îşi poate vedea soţia, păstreza o reprezentare mentală şi afectiva a ei. Se poate spune că schimbul în legătură, atunci când ea are baza solidă, este ceva care pare de la sine înţeles în aşteptare.
Este foarte normal să se ivească o întrebare: cat poate fi aşteptat celalalt? Cât reuşeşte unul sau altul să menţină aprinsă flacăra sentimentului care până la separare a fost atât de mult alimentat. De-ar fi după o vorbă populară, ar fi uşor căci ochii care nu se văd se uită. Dar dacă e aşa sau nu e aşa, doar cei doi parteneri dintr-o relaţie, descoperă fiecare. Teama că cel ce aşteaptă nu va fi păstrat în câmpul psihic al celui aşteptat, că va căuta să se protejeze de invazia unui astfel de “corp străin” erodează relaţia.
Când aşteptarea este prea lungă, psihicul îşi exercită funcţia sa de reechilibrare, mergând pe calea cea mai puţin energofagă, cea de integrare a corpului străin, o integrare însă forţată. Despărţirea - nedorită - este trăită ca o nouă traumă, care aminteşte de altele din trecut. În asemenea momente, celălalt pare să fie de vină pentru întreaga desfăşurare care a dus la despărţire. E mai simplu să fie astfel. Însă nu şi eficace, caci rana este bandajată fără a fi desinfectată.
A simţi presiunea corpului străin, cu dorinţa apărării de ea este opoziţia la abandonarea sub această presiune. O contradicţie care dă naştere unor trăiri a unor stări diverse, în care celălalt pare să nu mai existe. Însă presiunea nu dispare. Ea se exprimă prin vise, prin dorinţe, prin fantasme. Nu se ştie niciodată pentru cât timp, însă, de multe ori ea distruge cu totul, chiar din faşă, o altă viitoare relaţie.

12 nov. 2012

Lecţia de acceptare


Sunt un om ce are mereu nevoie de a înţelege tot ceea ce mi se întâmplă, tot ceea ce văd, tot ceea ce citesc, tot ceea ce învăţ, experienţele mele…
Acei care mă cunosc, ştiu exact cum e cu nevoia mea de a înţelege, pentru că am o mare nevoie de claritate. Aşa funcţionez eu, nu îmi plac situaţiile neclare, ambigue, de genul: lasă că o să vedem pe parcurs, merge şi aşa. Acesta este motivul pentru care nu am copiat în viaţa mea, nicicând, nici măcar la şcoală, la examene.
Având eu nevoie de claritate,  la rândul meu fac totul ca să ofer claritate: în orice tip de relaţie, în orice tip de situaţie, uneori chiar copleşitor de această multă claritate. Şi, deşi am văzut de-a lungul timpului că există oameni care nu au nevoie de atât de multă claritate, eu am continuat să o ofer. Acum mă întreb de ce am forţat, în anumite situaţii, oamenii să vadă, să audă, să tranşeze lucruri pe care ei ar fi vrut să le lase aşa... neclare, nedecise...?
Dar am avut nevoie să înţeleg şi eu ceea ce se întâmplă. Nu, nu am nevoie să controlez, ci doar să pot da un sens lucrurilor. E nevoia mea, e necesitatea mea, e speranţa mea...
Pentru această necesară clarificare, care să îmi dea şi înţelegere, mi-am fost şi cobai. De atâtea ori am băut picături de otravă ştiind că beau otravă. Am băut-o ca să ştiu ce gust şi ce efect are, ca să nu pot fi otrăvit când fără să ştiu mi se va servi otravă pe post de cafea şi să beau acea cafea ca şi cum n-ar fi altceva.  
În timp a trebuit să învăţat să nu mă mai întreb de ce?. Aşa că am scos definitiv această întrebare din vocabularul meu extern, dar nu am scăpat la nivel intern de nevoile de a găsi o explicaţie care să pară logică pentru mine. Nu pentru că, în mod obligatoriu, explicaţia ar fi schimbat cu ceva lucrurile, ci pentru simplul motiv că atunci când nu puteam da un sens experienţelor mele, îmi era mult mai uşor să le accept.
Adeseori am ajuns însă în situaţii menite parcă să îmi arate că nevoia mea e una nefirească, absurdă... Observam că ceaţa în care erau învăluite circumstanţele aveau o densitate invers proporţională cu nevoia mea de claritate: cu cât îmi doream eu mai multă claritate, cu atât mai vagi erau informaţiile pe care le aveam sau le primeam. Aceasta era o lecţie pe care o avem de învăţat. Să renunţ la nevoia mea şi să accept pur şi simplu lucrurile aşa cum veneau, fără să le înteleg, fără să le mai dau un sens, ce putea fi contrar adevărului şi să îmi zic: Bine, asta e situaţia, astea sunt informaţiile pe care le am, nici nu am nevoie de mai mult, ceea ce se întâmplă este normal să se întâmple.
Oare chiar aşa să fie? Chiar şi de asta mă îndoiam, printr-un pervertit “de ce”?... Acesta să fie mesajul pe care refuz să îl primesc şi care datorită indisponibilităţii mele de receptor revine cu o regularitate obsedantă?
Am convingerea că experienţele de viaţă au venit să învăţ ceva, că reflectă ceva imperfect în mine. Nu am reuşit să descifrez de fiecare dată ce anume reflectau, uneori informaţia rămânea difuză pentru mine. Şi ştiu acum, ca atât timp cât nu am înţeles lecţia, am participat din nou la ea. Am jucat iar şi iar într-o aceeaşi scenă, fără să pot face altceva, până când, într-un târziu am reuşit să descifrez înţelesul, acceptând-o. Îmi este clar că dacă voi proceda precum atunci, voi face doar repetiţii la nesfârşit. 
Dar eu nu mai vreau asta. Am acum dorinţa de a întelege şi care e lecţia, e iată, tot o dovadă a nevoii mele de claritate. Am nevoie sa înţeleg lecţia acum, nu vreau să fiu mereu corigent la materia aceasta. Am fost deja de câteva ori, ajunge! E momentul să descopar, ca să pot merge mai departe. Să fiu gata pentru lecţii noi, pentru experienţe noi, pentru circumstanţe noi, pentru o viaţă nouă, care de fapt îmi este de fapt adevărata viaţa.
Există un lucru pe care l-am înţeles mai târziu: am avut nevoie să învăţ să accept. Să accept pur şi simplu că şi lucrurile care mă ranesc, şi oamenii care se comporta total diferit de cum aş face-o eu, fac parte din viaţa mea. Îi întâlnesc negreşit, iar refuzul meu de a accepta că ei sunt altfel decât mine, că funcţionează într-un alt sistem decat mine, că au valori diferite de ale mele, nu va face decât să mă rănească la nesfârşit.
Acceptarea a fost lecţia mea. Am învaţat în timp să mă accept pe mine, am învăţat să accept situaţiile în care sunt pus. Pe ceilalţi nu îi judec, nu sunt aspru cu ei, dar tot mă las mult prea uşor rănit de ei, de faptele lor, de neputinţele lor. Am înţeles acum că oamenii din jurul meu fac lucruri, iau decizii care nu au legătura cu mine, ci doar cu ei, şi am înţeles că eu am dreptul să nu cobor, de nu este nevoie, acolo unde sunt ei sau, dacă sunt mai sus decât mine, să urc eu unde sunt ei. Trebuia să accept şi am acceptat că nu pot sta alături decât cu cei care sunt poziţionaţi pe acelaşi plan cu mine, că planele nu pot fi definite de un singur criteriu, aşa cum nici o geometrie nu defineşte planul ca fiind definit de o singură linie.
Şi iată cum, scriind, am găsit claritatea de care aveam nevoie. Am înţeles lecţia. Ştiu că ceea ce am de făcut este să exersez acceptarea necondiţionata. Zi de zi, clipă de clipă, om cu om, situaţie cu situaţie... Lucrurile se întamplă şi vor continua să se întâmple fără ca eu să înţeleg sau alţii să înţelegă, fără ca ele să aibă un sens pentru mine, dacă nu accept. Acceptând voi înţelege totul. Şi este în regulă să fie aşa.
Voi cum staţi cu acceptarea? Aveţi nevoie să înţelegeti sau lăsaţi lucrurile să se întâmple pur şi simplu? Vă este mai uşor dacă experimentaţi masochismul minţii?
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...