Din
copilărie,
din fragedă pruncie, omul aude un cuvânt ce se înrădăcinează - Trebuie: trebuie să te îmbraci, să
mănânci, să te speli, să ştergi praful, să munceşti, să vorbeşti frumos, să
saluţi, să te comporţi într-un anume fel, să… să… să... şi lista poate continua
la infinit, pentru că societatea, părinţii, bunicii, şcoala, apropiaţii,
cunoscuţii şi necunoscuţii, îl învaţă că trebuie.
De ce? Pentru că şi ei la rândul lor au învăţat că trebuie şi, au mai învăţat că de cumva nu se face ceea ce trebuie, se
intră în mari probleme, se ajunge de
râs, nu răzbeştă în viaţă, nu este în rând
cu lumea şi tot aşa, astfel încât, acest trebuie devine deja o
premiză pentru supravieţuire şi împlinire.
Astfel,
ideea la care s-a ajuns este: trebuie a devenit una dintre premizele
importante pentru supravieţuire şi împlinire! Dar câte zăbrele construieşte
acest mod de a vedea lucrurile în jurul propriei vieţi, în jurul propriei
experienţe, în ce colivie închide omul şi dreptul său la a exista?
Tirania
lui trebuie plasează simţirile, vocea sufletului, care de multe ori contrastează cu obiectivele
acestui tiran, se inhibă doar pentru că... trebuie!
Altfel
spus, încă de mic, începe să se inhibe orice înseamnă intuiţie, orice dorinţă născută
din vârtejul sufletului, orice pornire naturală, orice simţire pentru a se
învăţa ceea ce apoi ajunge convingere că trebuie
să se facă fapte, să se accepte idei care, la nivel intuitiv nu se simt
conforme cu ceea ce este fiecare, dar care încep să fie inghiţite pornind
motoraşul unui conflict interior între ceea ce trebuie şi ceea ce se simte,
conflict launtric care va fi purtat întreaga viaţă, ducând spre tot felul de
dezamăgiri, frustrări, diminuare sau chiar absenţă a bucuriei, povară a
cotidianului, angoase şi pe listă se pot pune multe.
Doar
la atât duce tirania lui trebuie. La
asta duce lipsa de măsură şi echilibru între trebuie şi e bine sau îmi place sau simt că rezonez cu aceasta. Orice, în aceastăa lume, are un rol,
motiv pentru care, probabil că şi trebuie
are însemnătatea şi aplicabilitatea sa în anumite situaţii, dar, ca oricând se iese
din zona de echilibru şi cade în zona de tiranie, prin exces, devine
problematic şi extrem de limitator atunci când nu este folosit cu măsura
cuvenită.
Din
nefericire, excesivul trebuie nu
este un concept ce se poate elimina brusc. Convieţuirea acceptată cu el de
foarte multă vreme a dus la a fi inclus în toate, introdus în aproape orice
colţişor şi aspect al vieţii iar o renunţare bruscă, fără a-l rezrădăcina, ar
produce, în mod extrem de probabil, la dezordine. Multitudinea de alegeri în
viaţă (cariera, locuinţa, şcoala, relaţiile...) au fost bazate în general pe
ideea de trebuie, au generat foarte
multe aspecte ale experienţei personale pentru că trebuia, motiv pentru care o renuţare bruscă la această idee ar
presupune foarte mult curaj şi putere, deoarece s-ar produce o schimbare foarte
bruscă, cu implicaţii adeseori destul de mari şi chiar problematice cărora ar
trebui să se facă faţă în mod asumat. O renunţare la trebuie ar schimba viaţa la 180 de grade, iar această schimbare ar
afecta şi pe toţi cei din jur care, şi ei, şi-au bazat alegerile lor pe acelaşi
trebuie şi nu ar avea cum să
înţeleagă pasul şi decizia virajului brusc spre o nouă direcţie, definită de simt, e bine, intuiesc, mă împlineşte
sufleteşte, şi puţin, mult mai puţin trebuie.
Pe
lângă toate acestea, decizia de renunţare la trebuie este bine să fie făcută cu un minim antrenament iniţiat în
a lucra cu propria persoană, pentru ca să poată exista cu adevarat capabilitatea
de a se auzi vocea propriului suflet, fara a risca o cădere în capcana unor
porniri care nu vin din simţiri reale, care nu îşi au sursa în esenţa proprie,
ci care se nasc dintr-o simplă răzvrătire de moment, împortiva lui trebuie. O schimbare în altfel de
condiţii n-ar fi decât o cădere dintr-o extremă într-alta, un alt dezechilibru
generator de alte probleme şi experienţe deloc necesare.
În
consecinţă, pentru a reduce aceasta putere exagerată a lui trebuie care a hipnotizat până în
prezent mase întregi de oameni, colectivităţi, este necesar un exerciţiu de imaginaţie,
pentru câteva momente, a modului în care ar arăta viaţa fără să trebuiască a se face ceva sau a fi într-un
anume fel. Dacă se reuşeşte a se închipui acest scenariu, a se privi viaţa lipsită
de trebuie, atunci se poate spune că
este aceea calea spre echilibru. Dacă nu se reuşeşte nici macar a se imagina aşa
ceva, dacă lipsa lui trebuie din viaţă
ar duce la dezorientare şi debusolare, fără direcţie şi scop, atunci înseamnă că
este mult de lucru cu propria persoană, înseamnă ca nu s-a stat niciodată a se
asculta, nu se ştie cum sună vocea sufletului, că nu sunt cunoscute valorile
personale şi autentice (în afara celor impuse).
Eliminarea
sau utilizarea minima a lui trebuie
din viaţă, aduce cu sine şi un imens grad de libertate dar şi de
responsabilitate şi constientizare, şi nu toţi sunt gata să traiască şi să îşi
asume acest nou mod de viaţă. Tirania lui trebuie
anihilează sau umbreşte foarte mult autenticitatea şi esenţa, dar, dintr-un
anumit punct de vedere, este comodă deoarece toată responsabilitatea pentru
propria nefericire şi propriile nereuşite sunt aruncate asupra acestui cuvânt,
asupra acestui concept, în virtutea căruia omul este absolvit de orice
responsabilitate pentru că trebuie.
Atunci când se ia o decizie sub convingerea că trebuie şi aceasta este total neconformă cu ceea ce sufletul simte,
cu direcţia intuită la nivel de sine profund, iar această alegere făcută pentru
că trebuie, contrară simţirilor aduce
nefericire care, în unele cazuri, atinge cote maxime sau devine insuportabilă,
daca apare cineva care spune „ştii, de fapt nu trebuia, tu singur ai ales, dar
aveai încă alte zeci de opţiuni şi variante”, când apare o astfel de persoana
care plezneşte în plin arătând iluzia lui trebuie, prima reacţie este
aceea de a justifica şi mai asiduu prin ideea de trebuie, de apărare, refuzându-se acceptarea faptului că niciodată,
de fapt, nu a trebuit să se facă ceva, că tot ceea ce face un om,
absolut totul, reprezintă o alegere liberă şi această libertate este reală, deşi
este greu s fi îmbrăţişată pentru că implică conştientizarea a ceea ce se face şi
asumarea, la toate nivelurile, a consecinţelor şi a alegerii în sine.
Aşadar,
odată ce se învaţă conştientizarea iluziei lui trebuie, odată ce se începe procesul de autocunoaştere şi
deschidere, prin care se începe propria descoperire, a propriei autenticităţi, se
începe cunoasterea valorilor care ţin într-adevar de sinele profund, dincolo de
cele impuse artificial, odată ce se începe a se simţi, a se asculta vocea
sufletului şi i se dă voie a ghida, odata ce se înţelege a se începe şirul de alegeri
conştiente şi libere de impuneri, abia atunci se poate reintroduce, cu măsura
cuvenita, ideea de trebuie în viaţă,
în mod sănătos, abia atunci, poate să existe, ici colo, atunci când chiar este
cazul, câte un trebuie moderat, dar
sub o cu totul şi cu totul altă lumină…
Idealul
este eliminarea totală a ideii de trebuie,
dar această eliminare nu se poate produce decât treptat, prin conştientizarea
legilor universului, prin deschiderea sufletului, prin limpezirea minţii, prin
curăţirea societăţilor şi a comunităţilor, prin maturizarea tuturor la nivel de
conştiinţă. Va veni şi acel moment şi este spre binele tuturor să se înceapă a
se face paţi consecvenţi în acea direcţie şi, de ce nu, de a se începe să se folosirea
cu moderaţie a cuvântului trebuie faţă
de copii, pentru a evita ca şi aceştia să intre în jocul unei vieţi majoritar
impuse şi construite artificial, în afara lor!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu