Bine sau rău

Binele şi răul... două noţiuni sau două realităţi?

Ca realitate înainte de a fi definit ca atare poate fi definit prin comparaţie. Răul este lipsa binelui aşa cum întunericul este lipsa luminii. Ca să fie poate şi mai clar ar merita pusă pe tapet şi o altă comparaţie: Răul este lipsa binelui aşa cum negrul este lipsa albului. Aceste două comparaţii ce aşează pe un taler al balanţei binele, lumina şi albul iar pe celălalt taler răul, întunericul şi negrul, sunt cele care nu lasă relativismul să-şi pună amprenta pe înţelegerea realităţii.

Şi mai există o altă posibilitate prin care răul nu este doar o noţiune, este trăire şi realitate: Răul nu poate fi înţeles printr-o observare din exterior; poate fi înţeles cu adevărat doar în măsura în care atinge propria persoană. În general, în ceea ce priveşte răul şi derivatul acestuia, suferinţa, problemele speculative apar de obicei în mintea celor care sunt spectatori, care privesc de pe margine scena agoniei umane, mai degrabă decât la cei care suferă. Răul nu este o problemă care trebuie rezolvată, cât un mister care trebuie înfruntat şi care trebuie trăit, adică prin care omului îi este dat să treacă.

Binele şi răul au condus dintotdeauna. Este trist să constaţi că aceste noţiuni ţin de latura umană şi nu de cea divină. Răul s-a născut din frică. Totul se întâmplă la nivelul capului. Dacă se consideri ceva ca fiind „rău”, acesta devine rău în mod automat. De aceea se spune „devii ceea ce gândeşti”. Dar altcineva poate interpreta acest rău ca fiind bine. Deci, acelasi lucru e bine sau rău în funcţie de felul în care îl percepe fiecare individ. În realitate, tot ce este considerat „rău” face parte din planul divin şi este permis pe Pământ pentru a ajuta omul să înveţe, să se recalibreze, să se repoziţioneze, să evolueze.

Răul este rezultat al născocirii fiinţei umane. Câte ore pe zi se stă spre dirijarea vieţii după bine sau rău? De câte ori nu se ezită să se facă ceea ce ar fi plăcut, ori dorit, din credinţa că e ceva rău sau fiindcă nelinişteşte ce vor spune, ce vor gândi sau cum vor reacţiona ceilalţi? Faptul că nu există curajul de a realiza ceea ce este dorit duce la revenirea la vechile obiceiuri. Procedând astfel se acceptă o noţiune de bine sau rău venită din exterior!

Toţi vor să trăiască în pace şi armonie, fără teamă de nimic. Singurele momente când omul trebuie sã plăteascã pentru ceva sunt cele în care încalcă legile naturii, legile care guvernează cosmosul. Efectul produs de gânduri ce pot fi numite păcat, sau rău. Este vorba, pur şi simplu, de legea cauzei şi efectului, marea lege care este dată omului spre a învăţă şi a-l ajuta să devină mai conştient. Nu există greşeli; există numai experienţe.

E timpul opririi, încercării de a privi prin propriul sistem de valori. Corespunde el ambiţiilor şi dorinţelor proprii? Există încredere cu adevărat în acest sistem? Creează sentimentul de fericire? Prezenţa unui asemenea sistem de valori, principii, metode şi obiceiuri indică faptul că noţiunile de bine şi rău au încă o mare putere asupra propriei persoane. Ele limitează dorinţele şi dau naştere la dese conflicte interioare. Prin acestea omul se împiedică să dorească ceva: „Nu trebuie, nu e bine”. Este un sindrom al personalităţilor care nu vor să ţină cont de dorinţele, de latura lor copilărească, a acelora care au o trăsăturã comună: se supraestimează. Între altele, sunt convinşi că ei sunt mai „buni” în comparaţie cu alţii, sunt foarte influenţaţi de propriile noţiuni de bine şi rău, voind tot timpul să schimbe pe ceilalţi sau să se schimbe ceilalţi. De aceea le e foarte greu să-i accepte pe ceilalţi aşa cum sunt.

Nu puţini sunt cei care şi-au abandonat credinţa într-un Dumnezeu bun, datorită existenţei răului şi a adâncimii imense a acestuia. Cei care interogheaza actuala stare de lucruri, nu ajung însă întotdeauna să-şi abandoneze credinţa în Dumnezeu, ci mai degraba să se revolte împotriva acestui Dumnezeu care, deşi poate să oprească desfăşurarea dezastrului, nu o face, totusi. Pentru astfel de oameni, necredinţa este mai degrabă reacţia faţă de un iubit infidel decât descoperirea că acesta pur şi simplu nu există, este strigătul inimii zdrobite, a conştiinţei rănite şi a aşteptărilor înşelate. Un fel de: “cum ai putut să-mi faci una ca asta?”

Şi toate acestea au un singur motiv: Dumnezeu este creat după principii false, ale altora sau proprii, în sensul în care ar fi creat un om, punându-i în puteri doar ceea ce îşi doreşte cel care îl crează şi îl consideră făcătorul binelui pe care el îl consideră bine. Iubirea de Dumnezeu este văzută asemenea iubirii de alt om iar cererea către Dumnezeu, în mod analog, ca o cerere către un semen. Faptul că cererile nu sunt îndeplinite induce ideea de întoarcere a spatelui către acel semen, în această ipostază, Dumnezeu.

Daca răul este un lucru distinct, atunci Dumnezeu care este creatorul tuturor lucrurilor este implicit şi creator al răului şi deci poate fi învinovăţit pentru existenţa acestuia. Biblia însă prezintă ca pe o concluzie generală, după ce întreaga creaţie a fost finalizată, afirmaţia că: “toate erau foarte bune”. În mijlocul acestui bine, răul pătrunde nu ca iniţiativă a lui Dumnezeu ci ca o consecinţă a unei alegeri  – liberă, dupa unii – şi de atunci întreaga ordine a lucrurilor este dată peste cap. Mai degrabă ar trebui spus “afectată”, dat fiind faptul că nu este atât rău cât ar putea fi, că întunericul alternează cu lumina şi fiecare toamnă îşi aşteaptă primăvara de după ea.

Există un incontestabil mister al răului. “De ce”-ul rostit în toate felurile posibile, de la cel gemut de bolnavii de cancer în agonie sau de muribunzi, până la cel scrîşnit printre dinţi, odată cu pumnii strânşi şi fluturaţi către un cer impasiv.

În concepţia firii umane adevărul e ceva foarte relativ. Adevărul e proporţional cu gradul de dezvoltare al fiecărui om. Fiecare este convins că deţine adevărul absolut. Fiecare om a atins un anumit nivel în evoluţia sa, deci adevărul lui nu este mai puţin bun decât al altuia. Adevărul urmăreşte dezvoltarea persoanei în cauză. În loc de a se încerca schimbarea celorlalţi, trebuie acceptaţi aşa cum sunt în adevărul lor. Fiecare nouă experienţă lasă să se înveţe ceva, deci ajută la propria schimbare, la evoluţie. Oricine trece prin mai multe schimbări pe măsură ce avansează în viaţă.

Oamenii au pervertit toate ideile ajungând să spună că dacă noţiunile de bine şi rău sunt prea pronunţate, se ajunge la rigiditate faţă de propria persoană şi faţă de ceilalţi, în felul acesta lăsând să treacă pe lângă el ocazii fantastice, care l-ar putea face să trăiască momente dintre cele mai fericite. Cel care ajunge la această pronunţată deosebire ajunge atât de ocupat să judece şi să-i critice pe ceilalţi, încât nu este atent la propria viaţă, la ceea ce poate face pentru el însuşi. Ce se întâmplă cu o persoană ajunsă într-o asemenea situaţie? Nu mai e în stare să se bucure de viaţă şi se simte tot timpul agitată.

Dar să fie oare aşa? Oare prin umanizarea lui Dumnezeu nu a făcut să se dea o definiţie sofisticată şi adevărului?

Omul a fost creat liber şi păstrează mereu în sine gustul acestei libertăţi, care se exprimă în particular în alegerile şi deciziile sale. Se poate spune chiar că o acţiune este umană, doar dacă este liberă.

Mulţi reţin faptul că, din moment ce sunt liberi, nimeni nu trebuie să le spună ce anume este bine şi ce este rău. Normal, sunt reguli pe care toţi le acceptă mai mult sau mai puţin - de exemplu, aceea de a nu comite omucideri sau de a nu scandaliza copiii - dar aceasta nu este valabil pentru toate domeniile vieţii.

Adesea judecata este influenţată de opinii şi comportamente foarte difuze. Faptul că multe persoane gândesc într-un anumit mod, nu înseamnă în mod necesar că acea opinie ar fi şi adevărată. Şi se simte. Însă uneori, chiar dacă contravine principiilor proprii, se merge pe căi pe care în fond cel făptuitor le dezaprobă. Această lume este reglementată de legi care dispun elementele naturii unul în relaţie cu celălalt, după un criteriu determinat. Se formează astfel un ansamblu armonios, frumos, numit de filosofi şi de teologi ordinea lumii.

Dumnezeu este Principiul suprem (prima cauză) al ordinii lumii şi creatorul oricărui lucru conţinut de aceasta. Şi tocmai pentru că este prima cauză, Dumnezeu este şi sfârşitul universului, deoarece toate creaturile vin de la El, şi mai ales sufletul uman, tinde să se reîntoarcă la El.

Omul, pentru a se reîntoarce la Dumnezeu, trebuie să observe acele legi morale stabilite de voinţa divină. Este ceea ce vrea să exprime Geneza atunci când vorbeşte despre unica poruncă dată de Dumnezeu în grădina Edenului: “...din pomul cunoaşterii binelui şi răului să nu mâncaţi”. Şi se poate spune că păcatul originar constă în tentativa omului de a se substitui lui Dumnezeu pentru a decide binele şi răul în locul Său.

Dacă nu omul este cel care a inventat binele şi răul, atunci cum îl poate recunoaşte? Fiecare om este dotat cu conştiinţă: aceasta este centrul cel mai secret al omului, sanctuarul unde el este doar cu Dumnezeu şi unde se face auzită vocea Sa. Este tocmai conştiinţa, cea care poate ajuta omul să se orienteze către bine. De aceea este necesar a o asculta. Şi este necesar şi a o lumina, a o forma, prin obişnuiţa omului cu realizarea unor acţiuni bune (prin exerciţiul virtuţilor), inspirându-se din Spiritul lui Dumnezeu în rugăciune (“Voi pune legea mea în sufletul lor, o voi scrie în inima lor”).

A face bine nu înseamnă a sta la nesfârşit şi a asculta pe cineva în plânsul său pentru întâmplări sau neputinţe, nu a trece peste realitate şi a-l împinge spre înălţimi deşi meritele-i sunt departe de culmile ce şi le vrea, de a se da cineva pe sine pentru dorinţele de orice tip ale oricui ar fi, sub orice motiv. A face bine înseamnă şi a fi dur, şi a tăia fără menajemente dorinţa de mărire deşartă şi a refuza cedarea...

Dumnezeu nu foloseşte o scală de valori în care între da şi nu există şi poate. Divinitatea îşi are forma sa de manifestare, oricând, prin da şi nu: e cald sau nu e cald, e frig sau nu e frig, e zi sau e noapte. Tranziţiile sunt tipice Pământului, inerţia este o caracteristică a planetelor, Pământul având forma lui specifică. Dumnezeu şi tot ceea ce înseamnă divinitatea nu stă să identifice elementele de incertitudine date de gândul oamenilor care au inventat chiar ideea că părăsind principiile divine trebuie “să lase loc de bună ziua”, să nu supere pe cineva care se opune doar de dragul propriei opinii, a propriului ego sau propriei nebunii, indiferent de urmări. Cel care va da bună ziua doar pentru că nu i s-a spus adevărul în faţă nu a învăţat nimic şi va continua tot aşa până la prăbişire. Opoziţia celui care n-a fost supărat nu-l va face să se îndrepte cumva, dar şi el, şi alţii nevinovaţi, vor suferi. Vinovat rămâne cel care a preferat să păstreze acea incertitudine până când incertitudinea va lovi din plin chiar pe vinovat, efectele fiind vizibile la momentul în care greu se mai poate face ceva în a se repara!

Se culege şi ceea ce se ascunde în spatele faptelor, şi ceea ce le motivează, nu numai urmările actului în sine. Chiar natura dă acest exemplu: dacă recolta e bună sau rea, motivul sau cauza este sămânţa. Cel mai bun mijloc de a învăţa păstrarea echilibrului este aceeptarea faptului că omul este atât de perfect pe cât poate fi îm fiecare moment al vieţii.

Pe măsură ce omul învaţă să fie propriul stăpân al vieţii, va fi tot mai puţin influenţat de persoane, evenimente sau vibraţii exterioare. Probabil mulţi au trecut prin anumite situaţii când şi-au spus: „Nu ştiu ce m-a apucat, era ceva mai tare decât mine”. Nu sunt puţini cei care au trăit acest gen de experienţe. Stăpânirea de sine le va face să dispară, încetul cu încetul.

Unii, dacă ei cred că ceva e bine şi aud pe cineva exprimându-şi dezaprobarea totală faţă de acest lucru, se simt dezamăgiţi, frustraţi, se înfurie, încearcă să schimbe persoana respectivă. Aşa cum procedează cu ceilalţi ar trebui să procedeze şi cu sine. Care este reacţia când îşi dau seama că au făcut ceva „rău”? Dacă sunt conştienţi nu pot accepta, se supără pe ei înşişi si nu încetează a se învinovăţi, ştiind că astfel acţionezi împotriva legii dragostei care îi învaţă că trebuie să se accepte şi să accepte propria schimbare.

Fiecare zi din viaţă oferă noi experienţe, dau ocazia să meargă mai departe către perfecţiune. Când se acceptă aceasta în ceea ce te priveşte propria persoană, se va accepta şi la ceilalţi. Aşa va înceta autocritica şi critica, autojudecata şi judecata, autocondamnarea şi condamnarea, supărarea pe propria persoană sau pe alcineva. Aşa se va înţelege că totul e conceput pentru ca viaţa să meargă doar spre mai bine!

* * * * * * *

Pe fondul ideii de mai sus, am găsit o informaţie pe care o căutam de mult, mult timp, semnificaţia numelui meu:  

Forma a numelor Darius - nume de origine persană, Darayava(h)us este precursorul acestui nume. El este alcătuit din verbul "darayamiy" - "a ţine, a avea" şi "vasuh" - "bun, bine", care alăturate se traduc prin "cel care posedă binele, cel care menţine binele".