Părinţi toxici [2] *

Părinţii manipulatori şi revolta copiilor

Când părinţii toxici ne controlează la modul intens, prin intimidare, culpabilizare sau mutilarea emoţiilor noastre, avem două reacţii posibile: să capitulăm sau să ne revoltăm. Aceste reacţii blochează amândouă separarea psihologică, deşi revolta pare să ducă la contrariu. Adevărul este că dacă revolta noastră este o reacţie contra părinţilor noştri, noi suntem tot la fel de sigur controlaţi ca şi atunci când ne supunem.

Jean-Francois, 55 de ani, era un celibatar seducător, cu alură sportivă, proprietar al unei mari societăţi de informatică. În cursul primei noastre şedinţe aproape că se scuza din cauza sentimentelor intense de panică şi de solitudine pe care le resimţea:

„Mai ales să nu mă compătimiţi. Am o casă magnifică. Colecţionez maşini. Posed tot felul de lucruri. Duc o existenţă cu totul agreabilă. Dar există momente în care mă simt foarte, foarte singur. Am atâtea lucruri şi nu pot să le împart cu nimeni. Uneori mă simt teribil de frustrat; regret mai ales afecţiunea pe care aş fi putut-o găsi într-o relaţie intimă. Sunt terifiat la ideea de a sfârşi absolut singur.”

L-am întrebat pe Jean-Francois dacă avea vreo idee despre motivul pentru care avea atâta dificultate în a lega prietenie cu cineva:

„De fiecare dată când m-am ataşat de o femeie, sau chiar m-am gândit să mă căsătoresc cu ea, am intrat în panică şi am fugit. Nu ştiu pentru ce… Aş vrea să ştiu. Mama mea este mereu aici să mă împingă.”

L-am întrebat pe Jean-Francois cum resimţea această presiune pe care i-o impunea mama sa:

”Ea este obsedată de mariajul meu. Are 41 de ani, are o sănătate bună şi are mulţi prieteni, dar îmi dă impresia că îşi consacră tot timpul pentru viaţa mea sentimentală. O iubesc cu adevărat, dar nu o pot suporta din cauza aceasta. Ea trăieşte pentru fericirea mea, mă sufocă cu bunele ei intenţii. Această femeie se ţine de mine şi nu pot să mă debarasez de ea. Ea este preocupată tot timpul să-mi spună cum să-mi trăiesc viaţa… dintotdeauna. Vreau să spun că dacă ar putea respira pentru mine, ar face-o.”

Ultima frază a lui Jean-Francois era o descriere perfectă a „fuziunii”. Mama lui era atât de intim legată de el încât uita limita dintre ei doi. Ea „fuziona” vieţile lor. Fiul ei devenise o prelungire a ei însăşi, ca şi cum viaţa lui ar fi fost viaţa ei. Jean-Francois avea nevoie să se elibereze de controlul ei sufocant, şi se revolta. El refuza tot ceea ce ea dorea pentru el, inclusiv ceea ce el ar fi putut să vrea pe de altă parte, ca mariajul.

I-am sugerat lui Jean-Francois că se poate ca el să fi pus atâta determinare în revolta lui contra controlului maternal încât îşi ignora şi propriile dorinţe. A devenit atât de important pentru el să nu cedeze dorinţelor mamei sale încât s-a privat să întreţină cu vreo femeie o relaţie pe care recunoştea că o căuta. Acţionând astfel, el îşi dădea lui însuşi iluzia că este „propriul lui stăpân”, dar în realitate, nevoia lui de revoltă domina libertatea lui de alegere.

Eu numesc acest comportament revoltă autodistructivă. Este reversul capitulării. O revoltă sănătoasă este o manifestare activă de liberă alegere. Ea dezvoltă personalitatea şi individualitatea. Revolta autodistructivă este o reacţie contra unui părinte dominator, un mod de a acţiona în care mijloacele încearcă să justifice un scop (final) decepţionant. Rareori spre mai binele intereselor noastre.

În care regăsim puterea părinţilor morţi

O participantă la o terapie de grup a declarat odată: „Părinţii mei sunt amândoi morţi, deci ei nu mai au nici o putere asupra mea.” Un alt participant a exclamat: „Poate că ei sunt morţi, draga mea prietenă, dar ei continuă să trăiască în capul vostru.” Revolta autodistructivă şi capitularea pot amândouă să subziste mult timp după moartea unui părinte care exercită un fel de control de dincolo de mormânt.

Mulţi oameni cred că odată părintele dominator mort, ei vor fi liberi, în realitate cordonul ombilical psihologic traversează nu numai continentele, ci şi piatra funerară. Am văzut sute de adulţi care manifestau o loialitate indefectibilă faţă de exigenţele şi criticile părinţilor lor mult timp după moartea acestora.

Eric, un om de afaceri foarte prosper de 60 de ani, dotat cu o inteligenţă aparte şi cu un umor aspru, şi-a definit situaţia cu multă fineţe: „Eu sunt o dublură în propria mea viaţă.”

Când am făcut cunoştinţă cu Eric, deşi multimilionar, trăia într-o garsonieră, conducea o maşină veche. Eric era extrem de generos cu cele două fiice adulte ale sale, dar rămânea un zgârcit obsedat În ce-l priveste pe el.

Îmi amintesc o zi în care a venit să mă vadă după terminarea serviciului său. L-am întrebat cum şi-a petrecut ziua şi, râzând, el mi-a povestit că era cât pe ce să rateze o afacere de 18 milioane de dolari din cauză ca a ajuns cu întârziere la întâlnire. Eric era de obicei punctual, dar el s-a învârtit în jurul grupului de clădiri mai bine de douăzeci de minute căutând un loc de parcare în stradă pentru a evita parcarea – plătită – în clădire. El a riscat să piardă 18 milioane pentru a economisi un  ticket  de parcare de 5 dolari!

Pe măsură ce descopeream câteva din rădăcinile obsesiei lui pentru economii, a reieşit că vocea tatălui său – totuşi mort de 12 ani – răsuna neîncetat în urechile lui Eric:

„Părinţii mei erau imigranţi săraci. Am crescut în cea mai mare mizerie. Părinţii mei, mai ales tatăl, m-au învăţat să-mi fie frică de toate. El avea obiceiul să spună: „Afară este o lume feroce, şi dacă nu eşti atent unde pui piciorul, vei fi mâncat crud”. El îmi dădea impresia că nu aveam nimic de sperat decât pericolul, şi el nu a încetat să se comporte aşa, nici după căsătoria mea, nici chiar după ce am câştigat bani mulţi. El mă chestiona tot timpul referitor la ceea ce cheltuiam şi la ceea ce cumpăram. Şi, când comiteam eroarea de a-i răspunde, reacţia lui era negreşit: „Idiotule! Tu îţi cheltuieşti banii în lux inutil. Ar trebui să economiseşti şi cea mai mică centimă. Timpurile grele vor veni, este inevitabil, şi atunci vei avea nevoie de aceşti bani.” Am ajuns să fiu îngrozit să cheltuiesc un ban. Tatăl meu nu a considerat niciodată că viaţa poate fi agreabilă, viaţa era pentru el o încercare.”

Tatăl lui Eric a proiectat în fiul său spaimele şi dificultăţile din propria sa viaţă. Când Eric a început să reuşească, tatăl său îi făcea morală de fiecare dată când încerca  să profite de rezultatele muncii lui. Predicţiile catastrofice ale tatălui său erau în capul lui Eric ca un disc care nu se oprea niciodată. Şi, chiar dacă Eric se decidea să cumpere ceva pentru a-şi face plăcere, vocea tatălui său îl împiedica să profite de acel lucru.

Neîncrederea globală pe care tatăl său o trăia vizavi de viitor se regăsea în opinia lui despre femei. Ca şi succesul, femeile se întorceau inevitabil într-o zi contra voastră. Bănuielile lui despre femei atingeau paranoia. Fiul lui asimilase şi acest punct de vedere:

„Nu am avut decât ghinion cu femeile. Nu am putut niciodată să am încredere în ele. Soţia mea a divorţat pentru că o acuzam că are mania grandorii. Eram ridicol. Era suficient să cumpere o poşetă sau orice altceva pentru ca să mă simt pe marginea falimentului.”

Pe parcursul şedinţelor noastre a reieşit că banii nu erau singura problemă care exista între Eric şi soţia lui. El avea dificultăţi în a-şi exprima sentimentele, mai ales afecţiunea, şi ea a trăit din această cauză o frustrare crescândă. Această problemă persista în viaţa sa de celibatar. După cum spunea el:

„De fiecare dată când ies cu o femeie, aud vocea tatălui meu care îmi spune: „Femeilor le place să-i prindă în cursă pe bărbaţi. Ele îţi vor lua tot ceea ce ai dacă eşti destul de stupid să le laşi s-o facă.” Presupun că acesta este motivul pentru care totdeauna am căutat femeile mediocre. Ştiu că ele sunt incapabile să mă întreacă. Eu le fac totdeauna o mulţime de promisiuni – că voi avea grijă de ele pe plan financiar, sau că le voi găsi un loc în afacerile mele, dar nu fac niciodată nimic. Cred că încerc să le păcălesc înainte ca ele să mă păcălească. Oare voi găsi vreodată o femeie în care să pot avea încredere?”

Acest om sclipitor şi perspicace se lăsa controlat de forţele puternice venite de dincolo de mormânt, în timp ce intelectual înţelegea ce se întâmplă. El era prizonier al fricii şi al neîncrederii tatălui său.

Eric a lucrat cu multă determinare în cursul terapiei noastre. El şi-a asumat riscuri şi s-a străduit să adopte noi comportamente. A început să privească în faţă multe din spaimele lui interioare. În final, şi-a cumpărat un apartament luxos – un mare pas înainte pentru el. a continuat să simtă culpabilitate, dar este un sentiment pe care a învăţat să-l suporte.

Vocea din interiorul capului său va fi mereu prezentă, dar el ştie acum cum să-i reducă volumul. Eric trăieşte încă sub influenţa neîncrederii lui faţă de femei, dar el ştie acum că aceasta este o moştenire de la tatăl său. El face mari eforturi pentru a avea încredere în femeia cu care iese în prezent şi se serveşte de această încredere ca de o armă pentru a-şi relua controlul asupra vieţii lui.

Nu voi uita niciodată ziua în care el a intrat şi mi-a declarat că a reuşit să surmonteze un acces de gelozie în seara precedentă şi că a rămas de acolo cu un viu sentiment deosebit de succes. M-a privit cu lacrimi în ochi şi mi-a spus: „Ştiţi, nu există nimic în viaţa mea care să justifice frica pe care o simţeam.” Nu acesta era cazul Barbarei care declara: „Am impresia că nu mai pot respira.”

Femeie înaltă şi subţire de 39 de ani, compozitor de muzică de fond pentru emisiunile televizate, Barbara era foarte grav depresivă, atunci când a venit să mă vadă:

„Mă trezesc noaptea, şi există în mine un vid, ca un fel de moarte. Am fost un copil minune, interpretam concertele lui Mozart la vârsta de 5 ani, la 12 ani am obţinut o bursă la Academia Julliard. Cariera mea merge foarte bine, dar în interiorul meu mă simt murind. Am fost spitalizată pentru depresie acum şase luni. Cred că sunt pe cale să mă pierd. Nu ştiu spre ce să mă întorc.”

Am întrebat-o pe Barbara dacă spitalizarea ei a fost precipitată de un eveniment aparte, şi ea mi-a spus că şi-a pierdut părinţii în decurs de trei luni. Mă simţeam dezolată pentru ea, dar ea s-a grăbit să mă convingă că nu este cazul de compasiune:

„Nu este ceea ce credeţi. Noi nu ne-am mai vorbit de câţiva ani buni, aveam impresia că îi pierdusem deja.”

Am întrebat-o care este cauza acestei separări.

„Când Jacques şi cu mine am decis să ne căsătorim, acum mai bine de 4 ani, părinţii mei au vrut neapărat să vină la noi să ne ajute cu pregătirile. Nu mai îmi lipsea decât aceasta… să-i am în spate ca atunci când eram copil. Vreau să spun că se amestecau absolut în toate. Era inchiziţia: ce urma să fac, cu cine aveam s-o fac, unde plecam… Pe scurt, le-am propus să se instaleze la hotel, căci Jacques şi cu mine eram destul de stresaţi cu această căsătorie, şi aceasta i-a înnebunit pur şi simplu. Mi-au zis că dacă nu se pot instala la mine, niciodată ei nu vor mai vorbi cu mine. Pentru prima dată în viaţă le-am ţinut piept. Ce eroare! Mai întâi nu au venit la căsătorie, apoi au povestit familiei tot comportamentul meu scandalos. Acum nimeni nu mai vorbeşte cu mine. Câţiva ani mai târziu, mama mea a aflat că are un cancer inoperabil. Ea i-a făcut pe toţi membri familiei să jure că nu mă vor anunţa de moartea ei. Eu aflat vestea cu cinci luni întârziere, şi aceasta numai pentru că am dat peste un prieten de familie care mi-a prezentat condoleanţele lui. Iată cum am aflat de moartea mamei! Am fugit repede acasă la mine pentru a-l suna pe tatăl meu. De ce, nu ştiu, îmi imaginam că am putea să ne reconciliem. Primul lucru pe care mi l-a spus a fost: „Trebuie să fii mulţumită acum, tu ai omorât-o pe mama ta!”. Eram copleşită. După trei luni el a murit de tristeţe. De fiecare dată când mă gândesc la ei, aud acuzaţiile tatălui meu şi am impresia că sunt o asasină. Ei continuă să mă tortureze cu acuzaţiile lor deşi sunt amândoi la doi metri sub pământ. Cum pot să-i fac să iasă din capul meu, din viaţa mea?”

Ca şi Eric, Barbara era sub influenţa controlului de dincolo de mormânt. Timp de mai mulţi ani, ea s-a simţit responsabilă de moartea părinţilor ei, ceea ce a alterat grav sănătatea ei mentală şi aproape că i-a distrus mariajul. Era gata de orice numai să scape de acest sentiment de culpabilitate.

„De când au murit, am tendinţe suicidare. Am impresia că este singurul mijloc de a face să tacă vocile care nu încetează să-mi repete: „Tu l-ai omorât pe tatăl tău. Tu ai omorât-o pe mama ta.” Eram pe punctul de a mă suprima şi ştiţi ce m-a împiedicat s-o fac?”

Am scuturat capul. Pentru prima dată într-o oră am văzut-o zâmbind şi mi-a răspuns:

”Îmi era frică să nu dau peste părinţii mei. A fost destul că mi-au ratat viaţa de pe pământ; nu voiam să le dau ocazia să-mi distrugă şi existenţa pe care urma s-o aflu dincolo”.

Ca majoritatea adulţilor crescuţi de părinţi toxici, Barbara putea să recunoască că părinţii ei i-au cauzat anumite prejudicii. Dar aceasta nu era suficient pentru a o ajuta să-şi transfere sentimentele de responsabilitate asupra lor. Aceasta ne-a luat ceva osteneală, dar în final am ajuns la capătul acestei probleme şi ea a ajuns să accepte ideea că părinţii erau în întregime responsabili de comportamentul lor crud. Părinţii ei erau morţi, dar a fost nevoie de încă un an pentru ca ei s-o lase pe Barbara în pace.

În toate aceste situaţii, ceea ce reiese este absenţa unei identităţi proprii de fapt. Părinţii care se simt bine în pielea lor nu simt nevoia să controleze viaţa copiilor lor adulţi. Dar părinţii toxici pe care i-a întâlnit în acest capitol au o conduită provocată de o profundă insatisfacţie şi de teama de a  fi abandonaţi. Independenţa copilului lor, este pentru ei ca o amputare. Pe măsură ce copilul creşte, este din ce în ce mai important pentru părinţi să tragă sforile care îi menţin sub dependenţa lor. Atât timp cât părinţii toxici reuşesc să-i dea fiului sau fiicei lor impresia că sunt un copil, ei pot să-şi păstreze controlul.

Rezultatul este că adulţii crescuţi de părinţi prea autoritari au adesea un simţ al identităţii lor foarte confuz. Le este greu să se vadă ca fiinţe separate de părinţii lor. Ei nu pot distinge nevoile lor de nevoile părinţilor lor. Ei au sentimentul că sunt neputincioşi.

Toţi părinţii îşi controlează copiii până când aceştia ajung să-şi controleze propria viaţă. În familiile normale, tranziţia se efectuează devreme, după adolescenţă. În familiile toxice, această sănătoasă separare este întârziată timp de ani întregi – sau pentru totdeauna. Ea nu poate avea loc decât atunci când veţi fi efectuat schimbările care să vă permită să vă recuperaţi stăpânirea propriei voastre vieţi.

* - material documentat