1 apr. 2012

Acceptarea celuilalt într-o relaţie în doi [1]

Acceptarea dintre parteneri este un element esential pentru orice relatie, iar neacceptarea de către unul sau de către amândoi a celuilalt aşa cum este în realitate ar putea afecta longevitatea şi stabilitatea relaţiei. Se pot accepta defectele, neajunsurile şi greşelile partenerului fără a simţi  dorinţa de a-l schimba, de a-i modela comportamentul? Mai mult decât atât, partenerul acceptă defectele, neajunsurile, tabieturile tale? Sunt întrebări pe care trebuie să şi le pună fiecare dintre cei din parteneri.
Trebuie reţinut, ca fiind de la sine înţeles, că nimeni nu este perfect. Este necesară cunoaşterea limitelor toleranţei proprii, dar şi pe ale partenerului. Nu spune nimeni că ar trebui preţuite defectele detestate la partener sau prefăcătoria cum că totul ar fi în regulă, când de fapt altceva se simte... Însă şi a pretinde că doar propria scală de valri trebuie să fie respectată, fără a încerca o înţelegere a scalei de valori a celuilalt poate fi mult mai nocivă.
De aceea este foarte importantă alegerea partenerul în funcţie şi de defectele sale şi nu numai în funcţie de calităţi, altfel spus în funcţie de defectele pe care se pot tolera.
În realitate nu putem schimba pe nimeni împotriva voinţei lui sau numai pentru că aşa vrem noi.  Ne putem schimba noi în ideea de a angrena modificări şi în comportamentul celuilalt.
De altfel este important de reţinut ca schimbarea se produce mult mai repede într-o atmosferă de dragoste şi acceptare, nu criticându-l şi reproşându-i celuilalt că ar trebui să-şi schimbe comportamentul. Lipsa de acceptare a defectelor celuilalt şi critica constantă, precum şi ironiile, sunt întotdeauna distructive pentru o relaţie.
Pe de altă parte, se poate ca reproşurile,  în loc să conducă la schimbarea partenerului, conduc  la instalarea unei stime de sine scăzută, la o imagine negativă, nerealistă despre sine, la pierderea încrederii în sine şi la sentimente de anxietate şi depresie. În mod cert nu acesta este modul în care se poartă doi oameni care se iubesc.
Până la urmă, doi oameni nu pot fi foarte compatibili, mai ales la început.  Cu trecerea timpului însă, schimbarea apare într-un mod natural ca urmare a experienţelor trăite, separat şi împreună, în relaţia interpersonală. Este însă important ca reclamaţiile, chiar şi cele minore, să fie prezentate celuilalt într-un mod rezonabil. De asemenea ar fi de dorit să se observe dacă ceea ce pare intolerabil la celălalt sunt trăsăturile de caracter. De exemplu, felul în care fiecare se relaxeaza. Unuia îi poate plăcea să iasă cu prietenii şi să socializeze, în timp ce celălalt se simte bine acasă, în faţa televizorului sau citind o carte. Aceste diferenţe nu sunt uşor de modificat şi deşi sunt acceptate la început, în timp conduc la frustrare. 
Dacă partenerul este în permanenţă judecat, atitudinea lui va fi defensivă sau va începe să se retragă şi să evite orice forma de contact emoţional şi intim, pentru că se ajunge la subminarea încrederii în propria persoană, la nesiguranţă şi stima de sine redusă. Comunicarea va dispărea. Acceptarea de sine şi sentimentul personal de siguranţă reprezintă componente importante ale echilibrului propriu.
O relaţie reuşită este alcătuita din doi: un „el” şi o „ea”, fiecare cu un simţ al identităţii bine definit. Fără înţelegerea de sine, a ceea ce este fiecare şi a fi unic, este dificilă implicarea într-o relaţie care să funcţioneze, care să „curgă”ca de la sine.
Este nevoie de simţul identităţii pentru a putea comunica partenerului nevoile şi dorinţele. Doar dispunând de un simţ puternic al identităţii se poate aprecia şi iubi la partener acele calităţi care-l fac să fie unic.
Când se întâlnesc două persoane, fiecare cu o reprezentare clară a propriei individualităţi, potenţialul de intimitate şi de angajament poate fi uluitor. Asemănările dintre doi oameni îi pot aduce alături, dar diferenţele dintre ei sunt cele care contribuie la dezvoltarea şi misterul relaţiei lor.
Una din trăsăturile unui simţ sănătos al identităţii se regăseşte în felul în care se înţelege şi se „jonglează”cu aceste graniţe în cadrul unei relaţii. Granitele personale reprezintă acele limite ce sunt trasate în interiorul unei relaţii astfel încât sa existe protecţia propriei persoane.
Acestea se bazează pe o stimă crescută de sine, fac posibilă delimitarea propriilor gânduri de ale celuilalt şi ajută la asumarea responsabilităţii faţă ceea ce se gândeşte, se simte sau se face. Graniţele personale permit savurarea propeiei unicităţi. Atunci când se dispune de graniţe sănătoase, acestea sunt flexibile şi permit apropierea de ceilalţi atunci când este propice şi totodată ajuta la a menţine distanţa atunci când există riscul rănilor provocate de apropiere prea mare.
Graniţele nesănătoase decurg adesea din relaţii familiale disfuncţionale. Nevoile părinţilor sau ale altor adulţi dintr-o familie sunt uneori atât de copleşitoare încât sarcina de a creşte copii trece în planul secund. Astfel rezultă disfuncţionalităţi. De pildă, dacă un tată care strigă la copii sau care-i abuzează fizic, este de înţeles că aceasta este o modalitate de a se raporta la propria furie. Pe primul loc se situează nevoile lui, pe când nevoile copilului – de securitate, respect, confort, trec pe planul al doilea. Ceea ce învaţă copiii în această situaţie este faptul că graniţele nu contează! Pe măsură ce cresc, duc lipsa de suportul de care au nevoie pentru a-şi dezvolta un simţ sănătos al identităţii. Ei pot înţelege că dacă vor să-şi impună propriul mod de a acţiona în raport cu alte persoane, pot efectiv să „năvălească” peste graniţele celorlalţi, la fel cum a procedat tatăl lor.
Probabil că vor creşte având graniţe oscilante… fapt ce va duce la relaţii disfuncţionale în viaţa adultă. Nu vor avea o reprezentare clară a propriilor graniţe. Dimpotrivă, ei ar putea înţelege că graniţele rigide şi inflexibile pot fi modalitatea prin care să facă faţă în relaţiile cu ceilalţi. Îşi formează un fel de zid de protecţie, în cadrul relaţiei, şi, prin urmare, li s-ar putea părea greu să creeze legături interpersonale apropiate.
Câteva faţete ale graniţelor nesănătoase ce pot aparea în cadrul relatiilor, alături şi de câteva „remedii” sunt următoarele:

Lipsa simţului identităţii
Atunci când lipseşte simţul propriei identităţi precum şi granitele care protejeaza, se tinde a se prelua identitatea partenerului. Nu îşi poate imagina, cel cu lipsa acestui simţ, cine ar fi în afara relaţiei, fiind dispus să facă orice pentru ca relaţia să funcţioneze, chiar dacă asta ar însemna renunţarea la propria securitate emoţională, prieteni, integritate, respect de sine, independenţă sau serviciu. Se pot chiar suporta abuzuri fizice, emoţionale şi sexuale doar pentru a salva relaţia.
Este nevoie să se realizeze că valoarea proprie, ca individ, nu depinde de a avea sau nu pe cineva alături, ca putem funcţiona foarte bine în mod independent. Atunci când fiecare se acceptă pe sine înşine, relaţia va avea şansa de a creşte, de a înflori.
Călătoria spre auto-descoperire poate fi provocatoare, dar răsplata este pe măsură!

A te mulţumi cu mai puţin…
Este posibilă agăţarea de ideea că lucrurile merg destul de bine în cadrul relaţiei, ca există siguranţă, stabilitate, iar acestea sunt bunuri suficient. În cadrul acestui proces, se renunţă la şansa de a explora împlinirea personală. Se renunţă la propriile vise pentru a menţine securitatea relaţiei. Se poate să apară sentimentul că dacă unul dintre parteneri „creşte” şi-şi găseste împlinirea în viaţă, relaţia ar putea avea de suferit.
O relaţie sănătoasa este aceea în care granitele sunt suficient de puternice, flexibile, pentru a permite unicitatea. Între cei doi parteneri există respectul care le permite fiecăruia să-şi trăiască viaţa din plin şi să exploreze propriul potenţial. Nu trebuie a renunţa cineva la sine însăşi, de dragul unei relaţii! Într-o relaţie cu graniţe sănătoase există încredere şi siguranţă.

Supra-responsabilizare şi vină
În cazul în care s-a crescut într-un climat familial disfuncţional, este posibil să se fi învăţat a se asuma o vina, doar pentru a asigura succesul şi fericirea altor membri ai familiei. Astfel, în viaţa adultă se poate ajunge la simţirea unei vinovăţii pentru greşelile partenerului. Vina ce se simte atunci când partenerul greşeşte poate conduce către demolarea graniţelor într-atât încât să existe mereu disponibilitatea pentru cealaltă persoană. Atunci când unul dintre parteneri se simte mult prea responsabil faţă de experienţele de viaţa ale celuilalt, de fapt acesta va fi privat de una din cele mai importante caracteristici ale vieţii mature, independente şi sănătoase – abilitatea de a-si asuma propriile decizii şi de a accepta consecinţele.
O atitudine mai sănătoasă ar fi respectarea partenerului, permiţându-i să aibă succese sau să greşească. Este o certitudine faptul că cei doi nu pot fi permanent  împreună pentru a se sprijini în momentele dificile sau de a savura împreună succesele. Când graniţele sunt sănătoase, oricare dintre parteneri este capabil să spună: ”Am încredere şi te respect pentru ca tu să iei propriile tale decizii. Ca partener al meu nu voi încerca să te controlez privându-te de propriile tale alegeri.

Diferenţa dintre „a iubi” şi „a salva”
Este posibil ca persoanele care cresc în familii disfuncţionale să nu poată face diferenţa între dragoste şi simpatie. Copiii care cresc în astfel de condiţii este posibil să înveţe să nutrească simpatie faţă de rupturile emoţionale care apar în viaţa părinţilor şi să simtă că singurele momente în care li se acordă atenţie sunt acelea când îşi manifestă compasiunea faţă de părinte. Simt că atunci când iartă, îşi arată dragostea.
De fapt, ei îşi salvează parintele şi încurajează comportamentul abuziv să continue. Învaţă astfel să renunţe la propriile graniţe de protecţie pentru a avea grijă de părintele abuziv. Ulterior, ca adulţi , aduc cu ei acest tip de comportament în cadrul relaţiilor. Simt că îşi pot arăta dragostea doar salvându-şi partenerul – iar asta ei numesc iubire. Acest lucru îl încurajează pe partener să devină dependent şi neajutorat. Astfel poate să apară un dezechilibru în relaţie – unul dintre parteneri se va transforma în salvator, în timp ce celălalt va juca rolul victimei neajutorate. În acest caz, graniţele care ar permite ambilor parteneri să trăiască vieţi împlinite, lipsesc cu desăvârşire.
Iubirea matură are nevoie de graniţe flexibile şi sănătoase. Simpatia şi compasiunea sunt calităţi valoroase, a nu se confunda însă cu iubirea. Într-o relaţie, graniţele sănătoase se bazează pe respect reciproc, pe egalitate şi apreciere faţă de calităţile celuilalt, acestea ghidând fluxul de sentimente între parteneri. Acestea sunt faţete ale iubirii mature, când însa unul dintre parteneri deţine controlul şi celălalt este dependent şi neajutorat, nu exista loc pentru „a da şi a primi…”

Fantezie versus Realitate
Copiii provenind din familii disfuncţionale îşi închipuie adesea că viaţa lor se va îmbunătăţi într-o zi. Într-adevăr, în unele zile lucrurile se pot desfăşura în mod normal, apoi însă perioadele nefaste revin. Zilele obişnuite încurajează fantezia că lucrurile se vor rezolva la un moment dat. Atunci când devin adulţi, aceşti copii aduc cu ei acelaşi tip de comportament şi în cadrul unei relaţii. Este posibil să zugrăvească în fata altora portretul unei relaţii perfecte şi pot crede chiar că într-o zi problemele din relaţia lor vor dispărea de la sine. Ignoră abuzul, manipularea, dezechilibrul şi controlul din cadrul relaţiei, iar ignorând problemele nu sunt capabili să se confrunte cu acestea. Fantezia unui viitor fericit persistă. Graniţele nesănătoase, fac dificilă confruntarea cu problemele din relaţie.
Graniţele sanatoase permit testarea realităţii, mai degrabă decat sa fie imaginată. Atunci când apar probleme, graniţele sănătoase permit identificarea acestora şi comunicarea cu partenerul pentru a găsi soluţii. Sunt încurajate imaginea de sine sănătoasă, încrederea, stabilitatea şi comunicarea.
A se învaţa că fiecare are graniţe sănătoase este o aventură interesantă, un exerciţiu de libertate personală. Înseamnă să se înceapă autocunoaşterea şi autodezvoltarea, conştientizarea a ceea ce se vrea cu adevărat. Înseamna totodată şi acceptarea de sine şi faptul că totul este în regulă, aşa cum fiecare este şi că merită lucruri frumoase de la viaţă.
Când doi oameni cu graniţe sănătoase intră într-o relaţie, este încurajată independenţa, integritatea, precum şi atracţia între parteneri. Ştiu că pot avea încredere unul în celălalt şi că dificultăţile care apar în mod firesc într-o relaţie, pot fi depăşite în mod constructiv. Pot crea intimitatea, fiecare fiind o persoană integră şi completă. Călătoria spre o identitate sănătoasa nu este întotdeauna uşoară, dar nici nu trebuie să fie foarte dificilă. Adesea înseamnă a se renunţă la concepţii nesănătoase, a exista respectul de sine şi apreciem pentru ceea ce este fiecare, cu adevărat. Atunci când se face asta pentru sine, se poate adopta aceeaşi abordare şi faţă de partener, iar adevărata fericire şi iubire pe care relaţia o merită pot deveni realitate!
Ideile de mai sus trebuiesc privite în oglindă. Ceea ce este aici spus că ar face unul dintre parteneri poate fi rezultatul a ceea ce a făcut celălalt partener. Altfel spus cauza şi efectul se inversează, cauzalitatea devenind efect!

Un comentariu:

Lavinia iosif spunea...

Foarte interesant.

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...