Programarea parentala - negarea sufletului [4] *

continuare din Programarea parentala - negarea sufletului [3]

Educaţia românească

Învaţă (ce şi cât vreau eu) altfel vei ajunge boschetar - spune mama băiatului ei (dorinţa secretă, inconştientă a afectului mamei e ca băiatul ei să ajungă boschetar "să ajungi boschetar dacă nu faci cum spun eu" - un fel de blestem care poate deveni principiu de script). Dacă copilul s-ar opune în mod consecvent, îndemnul "învaţă ca să nu ajungi boschetar" poate devini în gura părintelui "să ajungi boschetar atunci dacă nu vrei să înveţi", moment pe îl şi aştepta Micul Avocat din copil pentru a-şi confirma suspiciunea privitoare la condiţionarea negativă din îndemnul care de fapt ascunde un ordin, o poruncă condiţionată de neîmplinirea unui blestem. 

Învaţă (ce şi cât vreau eu) altfel vei ajunge târfă la colţul străzii - spune tatăl fiicei sale (dorinta secretă, inconţtientă a afectului tatalui e ca fiica lui să ajungă prostituată, "să ajungi prostituată dacă nu faci cum spun eu"). 

Unii copii nu pot să înveţe cât şi ce vrea părintele iar decizia lor internă, inconştientă, va fi de a ajunge boschetari sau prostituate ascultându-şi cu dragoste părinţii, profesorii, tutorii:

* Logica nevroticului: O femeie nevrotică aflată în impas financiar declară că nu are de gând să se prostitueaze pentru că nu e târfă, mai bine fură dintr-un magazin sau excrochează nişte bătrâni cu economiile de o viaţă. 

* Copiii iubiţi nu pot fi minţiţi. Copiii amăgiţi şi seduşi de părinte în scopuri care ţin de dorinţele şi frustrările părintelui sunt victimele de mai târziu din societate (victimele excrocilor, politicienilor meschini, etc). 

* Unii au atâta încredere în sine încât o distrug pe a celorlalti. (încrederea în sine menţinuta prin parazitarea identităţii celorlalţi, prin jocuri în triunghiul dramei de pe poziţie dominantă, agresivă) 

* Agresorul e pervers cu victima şi victima devine perversă cu ea însăşi.

Învăţarea pozitivă a copiilor (valabil şi pentru adulţii care... nu au crescut mari)

1. Ignoraţi manifestarea unor sentimente inadecvate

2. Recompensaţi manifestările emoţionale adecvate

3. Învăţaţi-i să-şi modifice pretenţiile în preferinţe

4. Ajutaţi-i să vadă situaţiile la dimensiunile reale, nu catastrofice

5. Ignoraţi-l când se văicăreşte

6. Nu îl criticaţi excesiv, dar arătaţi-i comportamentul greşit

7. Încurajaţi-l să ia singur decizii şi să-şi asume consecinţele

8. Învăţaţi-i să-şi exprime sentimentele şi dorinţele (nu le anticipaţi)

9. Nu-l învinovăţiţi pentru modul în care vă simţiţi

10. Nu le daţi sfaturi şi nu rezolvaţi problemele în locul lor, dar daţi-le sugestii pentru modul în care şi-ar putea rezolva problemele de viaţă

11. Puneţi în evidenţă avantajele amânării plăcerii imediate în beneficiul câştigurilor de lungă durată.

12. Lăsaţi copiii să-şi rezolve singuri certurile dintre fraţi sau prieteni

13. Învaţaţi-i să-şi identifice succesele parţiale zilnic

14. Încurajaţi-i să-şi asume uneori riscuri acceptabile: „a face ceva e mai important decât a încerca să faci lucrurile perfect”( Ellis)

15. Preveniţi-i în legătură cu pericolul de a căuta mereu aprobarea şi iubirea celorlalţi

16. Ajutaţi-i să reziste la tachinări („jignirile nu au nici o putere asupra mea”)

17. Învăţaţi-l să găsească plăcere în cele mai mici lucruri

18. Confruntaţi-l cu propriile temeri

19. Ajutaţi-l să gândescă în termeni de opţiuni şi alternative, mai degrabă decât să depindă de o singură variantă pentru a obţine ce vrea.

20. Ajutaţi-l să găsească un aspect pozitiv în orice lucru şi să accepte în mod realist şi partea negativă.

Ce nu trebuie spus copilului

1. Dacă nu te opreşti, plec şi te las aici!

Cea mai mare temere a unui copil mic este că s-ar pierde sau că ar fi lăsat singur şi lipsit de apărare.

Ameninţând un copil folosindu-te de teama sa de abandon în dorinţa de a-l manipula către un anumit comportament este un semn clar că ai nevoie de o pauză.

O soluţie este aceea de a oferi copilului o altenativă. În loc să îl sperii, spune-i: "Dacă alegi să te comporţi aşa în continuare vom merge acasă. Dacă alegi să vorbeşti cu voce normală vom sta şi vom face cumpărături. Tu alegi!"

O altă soluţie este să te opreşti şi să iei o pauză. Este foarte posibil să ai nevoie ori de odihnă ori de un somn ori de amândouă.

2. Ar trebui să îţi fie ruşine!

Acest mod de a te adresa copilului este o încercare de a da un sentiment de vinovăţie. Se crede că dacă un copil poate fi determinat să se simtă vinovat, de ruşine îşi va schimba comportamentul şi va face ceea ce dorim noi.

Sunt situaţii în care ruşinea funcţioneaza şi determină comportamentul pe care îl asteptăm de la copilul nostru. Dar cu ce preţ? Împreună cu ruşinea şi vinovaţia apare şi sământa credinţei "Mă înşel", "Nu fac suficient", "Nu fac niciodată, nimic bine". Când copiii acţionează în afara acestei credinţe se simt şi mai ruşinaţi, lucru care le întăreşte credinţa şi perpetuează ciclul comportamental ce produce şi mai multe răspunsuri de care le este ruşine.

3. Nu ne-am dorit niciodată să te avem!

"Îmi doresc să nu te fi avut!", "Dacă ar trebui să o iau de la capăt nu aş mai face niciodată copii" şi "Nu ne-am dorit niciodată să te avem" sunt afirmaţii de neiertat în discuţiile părinte-copil. Indiferent de ce a făcut copilul şi indiferent care este tonul vocii sale aceste răspunsuri părinteşti sunt total nepotrivite. Acest limbaj ar trebui să fie un semnal că ceva lipseşte în relaţia părinte-copil. Folosiţi acest semnal ca un imbold pentru a solicita ajutor, de la un psiholog, preot sau consilier scolar. Fă-o acum! Tu şi copilul tău meritaţi!

4. Tu eşti cauza divorţului nostru!

Nici un copil nu este cauza divorţului dintre părinţi, şi nu este de aşteptat ca un copil să ducă o asemenea povară emoţionala. Chiar şi când explicăm cu atenţie şi cu dragoste unui copil că nu este în nici un fel responsabil de decizia voastră de a vă separa sau de a divorţa acesta păstrează impresia că este într-un fel responsabil şi poate gândi: "Dacă aş fi fost diferit, părinţii mei ar fi fost încă împreună", iar "Dacă aş fi fost mai bun, nu s-ar fi certat atât de mult" este un lucru pe care, chiar dacă nemărturisit, copiii îl cred.

5. De ce nu poţi fi şi tu ca fratele/sora ta?

Când părinţii compară verbal fraţii între ei, unul dintre ei va ieşi în dezavantaj. Ei trimit mesajul către copil că nu este destul de deştept, destul de bun, destul de rapid sau destul de meticulos. Mesajele gen "Nu eşti suficient de bun" se infiltrează adânc în conştiinta sa şi vor contribui la comportamentul indezirabil de mai târziu.

Comparatiile fac să crească rivalităţile frăţeşti intensificând rivalitatea naturală care deja există şi fac să crească tensiunile din casă. Comparaţiile dăunează relaţiilor dintre fraţi, făcând să crească sentimentul separării.

Acceptă fiecare copil din familia ta pentru persoana unică ce este el. Fiecare are propriile sale forţe, capacităţi şi nevoi. Ajută-ţi copiii să descopere frumuseţea unicităţii sale, focalizându-te pe fiecare individ, fără a folosi comparaţii.

6. Lasă-mă să fac eu asta pentru tine

Dacă "Lasă-mă pe mine să fac asta", "Lasă-mă pe mine să mă ocup de asta" şi "O fac eu de data asta" sunt prezente curent în modul de a te adresa copiilor este contribuţia ta la învăţarea neputinţei de către ei. Preluând intiaţiva şi făcând lucruri pentru un copil, lucruri pe care le poate face singur, îi creezi sentimentul neputinţei. Aceasta îl încurajează să se vadă pe sine incapabil.

Preluând iniţiativa şi făcând acum, poţi economisi nişte timp, dar vei avea mai mult de lucru în perspectivă. Dacă faci un lucru în locul copilului tău o dată, nu e nici o problemă. Dacă o faci de două ori, ai creat un tipar. Dacă o faci şi a treia oară, Felicitări! Ai o nouă slujbă!

7. Pentru că am zis eu, de aia!

Cuvintele sunt "Pentru că am zis eu, de aia!", dar mesajul tăcut este: "Eu sunt mare, tu eşti mic, eu sunt deştept, tu eşti prost, eu am puterea şi tu nu. Treaba mea este să spun a ta este să te supui".
Acest mod de a te adresa copilului dă naştere resentimentelor şi crează lupte pentru putere. Încearcă să te adresezi copilului tău astfel încât să îi comunici respect în acelaşi timp cu sentimentele şi dorinţele tale: "Este frustrant pentru mine, în timp ce tu continui să mă întrebi -De ce?'. Ca parinte eu iau o parte din decizii. Asta este una dintre dăţile când decizia este a mea. Nu îmi schimb părerea de data asta..."

Limbajul este modul primar de manifestare al abuzului emoţional asupra copiilor. Elimină modul de comunicare abuziv fiind foarte atent la maniera de adresare. Dacă devii conştient de una sau mai multe dintre cele şapte cele mai rele lucruri pe care le poţi spune copilului tău sau altă formulă de adresare abuzivă, opreşte-te! Inspiră adânc. Mergi la o plimbare. Fă o baie fierbinte. Dă-ţi ţie şi copilului tău timp să vă calmaţi şi să recăpătaţi imaginea de ansamblu. Apoi ia-o de la început amintindu-ţi că vorbele pot da putere sau că vorbele pot răni.

Abandonul

Merg pe stradă. Trece pe lângă mine o bunică corpolentă, înaltă, trufaşă (aşa am văzut-o eu), care strigă dupa nepoţica ce o luase înainte: "te las singură, dacă nu m-asculţi" - acesta fiind oare un îndemn menit să o ajute pe fetiţă în a avea încredere în mediul exterior familiei? Nicidecum.

Mă aflu în mall, urc pe scara rulantă, când ajung sus, pe cealalta scară, care cobora, era o fetiţă de 3-4 ani care plângea spasmodic pentru că nu avea curaj să-şi urmeze părinţii (pe acea scară) care deja erau la vreo 5 metri distanţă şi nu le păsa de copilul lor. M-am uitat la faţa acelei fetiţe şi am văzut un chip îmbătrânit, cu o frică imensa, autentică şi cronică, dar ce m-a izbit era teama profundă în care trăia acel copil, şi care părea permanentă. Practic am avut senzaţia că o vad peste ani de zile, un om cu traume emoţionale severe sau în orice caz cu mari probleme de încredere în sine. S-ar putea ca ceea ce am văzut să fie doar proiecţia propriilor temeri, dar mă îndoiesc. Ce am văzut, e un copil temător, cu părinţi cărora nu le pasă de el. Şi cum toate bolile psihice încep atunci, în mica copilărie, atenţie cei care aveţi copii.

Ameninţarea bunicii e vechea ameninţare a Europei medievale: dacă nu eşti cuminte te lăsăm în urma noastra în pădure (teama de singurătate, de mediul necunoscut, de animale) sau vine şi te papă lupul (azi nu mai sunt lupi în orase, deci e bau-bau, popataielimba sau omu’ negru). Pe baza acestor spaime ancestrale băgate în imaginarul copiilor s-au creat poveţtile sângeroase ale fraţilor Grimm (care nu erau decât preluări din folclor). Ceea ce ştiti voi că poveştile Grimm sunt îndulciri remixate, dar originalele abundă în căpcăuni, canibali, vârcolaci, strigoi, etc. Simpaticul ogre Shrek era la origine sperietoarea copiilor medievali: căpcaunul mâncător de copii din pădure. Prin urmare, ameninţarea bunicii (te las în urmă dacă) este pur şi simplu un abandon emoţional. Copilul dependent total de adult înţelege că ori se supune (renunţă la Eu pentru a se conforma dorinţelor Eului părintelui/rudei), ori moare (te las în urmă singur într-un oraş mare plin de figuri mari şi ameninţătoare). Să ne mai mirăm de atâţia oameni ce au atacuri de panică, agorafobie, fobie socială, tulburare de personalitate evitantă, tulburare de personalitate dependenţă, anxietate generalizată?

Astfel de cazuri de copii părăsiţi în pădure pentru că nu corespundeau cerinţelor adulţilor au existat şi în trecut, există şi azi. Julien din cartea "Iubirea de aproapele" (Pascal Bruckner) e calchiat după istoria reală a lui Tim Guenard, abandonat în pădure la trei ani de către tată, plus bătut până la fracturi şi băgat în spital alteori. Astfel de poveşti reale serveau în trecut pentru înfricoşarea copiilor, să fie făcuţi cuminţi prin spaime, nu prin educaţie pozitivă şi exemplu personal (vezi şi povestea cu evreii care veneau să cumpere copii, în satele de mai demult). Pare o joacă pentru adult, care e format şi stabil, dar pentru un copil, sugestionabil, neformat, anxios, cu imaginar bogat, astfel de ameninţări pot lăsa urme şi traume de neşters (cu atât mai rele cu cât sunt uitate peste ani, neconştientizate - dar anxietatea rămâne în adânc, şi se miră psihologii că de ce e pacientul anxios).

Psiholoaga Alice Miller povesteşte într-una din cărţile sale de un episod văzut de ea: într-un parc un cuplu mânca îngheţată, dar nu-i dădea copilului mic, pe motiv că se răceşte usor. Însă ei lingeau cu poftă. Copilaşul plângea de mama focului, cu mucii pe bărbie. Alice Miller zice că şi aici e un abuz, adică abuzul de putere al adultului care se vede stăpân pe eu-l copilului, total dependent, neformat, livrat în totalitate capriciilor adultului, şi începe să joace o scenetă cu roluri de putere şi control, un fel de psihodramă pe invers, în care îşi proiectează la nesfârşit asupra copilului propriile traume nerezolvate din copilărie.

Din categoria asta face parte şi "musafirul parsiv". E nesimţitul care vine în vizită la părinţi (poate fi şi o rudă manipulatoare), a cărui plăcere bolnavă e să întrebe copilul de câţiva ani cu glas mieros: pe cine iubeşti mai mult, pe mama sau pe tata? Dacă zici că pe unul, se supără celalalt parinte, mai ales în cazul unor părinţi ei înşişi imaturi emoţionali, slab închegaţi psihic. Un părinte poate căpăta ură pe copil, dacă acesta în naivitatea sa, răspunde de mai multe ori că îl preferă pe celalalt. Eu m-am prins de fază, şi m-am învăţat să zic că îi iubesc la fel pe amandoi. Musafirul idiot insistă cu perversitate să afle ce-l interesa: nu, nu, sigur preferi pe cineva, până te săturai şi îţi venea acru.

Acum, mai este şi cazul copiilor răsfăţati care au prins slăbiciunea părinţilor şi se tăvălesc pe jos prin magazine ca să li se cumpere ultima stupizenie de monstru rabatabil japonez. Acolo e altă mâncare de peşte...

Ciţiţi şi autobiografia scriitoarei Marie Cardinal, "Cuvinte care eliberează", ca să vedeţi procesul prin care un copil poate fi sistematic frecat la cap zeci de ani, până ce se internează singur la ospiciu, ori se taie cu lama ca să piară. Aşa poţi înnebuni un copil, fără ca măcar o dată să foloseşti forţa fizică, fără să aplici violelenţa corporală, doar prin frecuşul mental al cerinţelor, expectanţelor, dezamăgirilor, ameninţărilor, condiţionărilor, reproşurilor, întăririlor negative, discrepanţelor cognitive, incongruenţei expresie-comportament, ipocriziei, mesajelor contradictorii, suprascenarizarea prin educaţie, perfecţionism, creştinism sadic, adică educaţia tradiţionala, pe stil vechi.

Iertarea părinţilor

Înţelegerea este cheia către calea cea bună. Schnapp (terapeutul) îmi spunea aşa odată: "În educaţie trebuie să educi cu dragoste în realitatea copilului, adică să îl înţelegi." Întrebându-l odată ce este dragostea, mi-a răspuns:" Dragostea reprezintă totalitatea eforturilor făcute pentru a-l înţelege pe cel de lângă tine în realitatea lui".

Şi revenind la ideea iertării...  ei care nu nutresc resentimente sunt cei care: odată şi-au terminat munca de doliu (au exprimat tristeţea pentru pierderea  sau neplăcerea suferită) şi, doi... au făcut efortul să înţeleagă acea persoană în realitatea ei... deci... i-au oferit dragoste.

A ierta nu este echivalent cu a-i pupa pe frunte şi a-i felicita, ci cu a nu îţi mai păsa de ei.

* - material documentat