Părinţi toxici [1] *

Sursa: Susan Forward – Parents toxiques,

ed. Marabout, France.

Am vrut să scriu de mai multe ori despre acest subiect, amplu, al manipulării copiilor de către părinţi. Am spus-o, o mai spun aici o dată. În zilele de azi constatăm că mulţi copii sunt pseudo-doriţi. N-aş spune că sunt complet nedoriţi, ci aş spune că sunt doriţi pentru a fi “de ajutor” părinţilor la vremea bătrâneţii, nicidecum pentru a se naşte şi exista pentru ei, pentru că acesta este rostul omului pe Pământ, de a duce viaţa mai departe prin urmaşi. Părinţii lor nu s-au îngrijit pentru ca ei, copii, să ducă mai departe menirea şi adevărul ci, dacă va fi să aibă şi ei copii, să se comporte la fel.

Cu riscul generalizării fără credibilitate, afirm că mulţi din aceşti părinţi fac parte din generaţia născuţilor în anii ’44-’50. Nu vreau din această concluzie să se spună că toţi cei născuţi în această perioadă se încadrează în categoria “Părinţi toxici” sau că cei din alte generaţii nu ar fi încadrabili în aceeaşi categorie.

Am vrut să scriu. Chiar poate am să scriu. Dar am găsit subiectul bine tratat în cartea menţionată mai sus. Ampreferat, pentru început să public fragmente din această carte.

Părinţii dominatori

Autoritatea nu este neapărat un rău. Când o mamă îşi reţine copilul mic să nu meargă să vagabondeze pe stradă, nu considerăm că este o mamă dominatoare, ci spunem că este prudentă. Ea exercită un control care este adaptat realităţii, justificat de faptul că copilul ei are nevoie se fie îndrumat şi protejat.

Controlul adecvat devine abuziv atunci când mama îşi reţine copilul zece ani mai târziu, mult după ce el este perfect capabil să traverseze singur strada.

Copiii care nu sunt încurajaţi să acţioneze, să încerce, să exploreze, să stăpânească un comportament şi să rişte eşecul se simt în general slabi şi incapabili. Abuziv controlaţi de părinţii lor temători şi anxioşi, aceşti copii devin adesea ei înşişi temători şi anxioşi. Din cauza aceasta au dificultăţi în a se maturiza. În cursul adolescenţei şi la vârsta adultă, dezvoltarea lor, pentru mulţi dintre ei, nu le permite niciodată să se lipsească de sfaturile şi de controlul părinţilor lor. Rezultatul este acela că părinţii lor continuă să le invadeze viaţa, să-i manipuleze şi adesea să-i domine.

Teama de a nu mai fi necesar îi motivează pe mulţi părinţi dominatori să perpetueze la copiii lor această neputinţă. Aceşti părinţi au o teamă nesănătoasă de „sindromul cuibului gol”, acel sentiment de pierdere pe care în mod inevitabil îl resimte orice părinte atunci când copiii lor le părăsesc casa. Părintele dominator are o atât de mare parte din identitatea lui legată de rolul lui parental încât se simte trădat şi abandonat atunci când copilul devine independent.

Ceea ce îl face pe un părinte dominator atât de insidios, este faptul că controlul lui se exercită sub masca grijii (îngrijirii, preocupării). Fraze ca: „Nu fac asta decât pentru tine” şi „Numai pentru că te iubesc atât”, semnifică toate acelaşi lucru: „Fac aceasta pentru că mi-este atât de frică să nu te pierd încât sunt gata să te fac nefericit”.

S-ar putea chiar argumenta: „Este pentru binele tău.”

Să ne imaginăm o conversaţie între un fiu – sau o fiică – adult şi unul din părinţii lui dominatori care, dacă aceste două persoane ar fi capabile să exprime sincer sentimentele lor cele mai secrete, s-ar derula astfel:

Copilul devenit adult: Pentru ce acţionezi în felul acesta? Pentru ce tot ce fac este rău? De ce nu mă poţi trata ca pe un adult? Ce poate să-i facă aceasta lui tata dacă nu sunt doctor? Ce poate să-ţi facă ţie dacă mă căsătoresc cu o persoană sau alta? Când mă vei lăsa liber? De ce acţionezi ca şi cum fiecare din deciziile pe care le iau singur ar fi ca o agresiune faţă de tine?

Părintele dominator: Nu pot să descriu durerea pe care o simt când te îndepărtezi de mine. Am nevoie ca tu să ai nevoie de mine. Nu pot suporta ideea de a te pierde. Tu eşti toată viaţa mea. Mi-e îngrozitor de frică să nu faci erori teribile. Aş suferi îngrozitor să te văd rănit. Aş prefera să mor mai degrabă decât să simt că am eşuat ca mamă sau ca tată.

Autoritatea manifestă

Nici o ambiguitate în autoritatea directă. Este un comportament manifest, evident, întrutotul deschis. „Fă ceea ce îţi spun sau nu îţi voi mai vorbi niciodată”; „Fă ceea ce îţi spun sau nu-ţi voi mai da bani”; „Dacă nu faci ceea ce îţi spun, nu vei mai aparţine familiei”; „Dacă mă vei supăra, voi face un atac”. Nu este nimic subtil aici.

Controlul direct se însoţeşte de obicei cu intimidarea şi este de multe ori umilitor. Sentimentele şi nevoile voastre trebuie să fie subordonate celor ale părinţilor voştri. Sunteţi antrenat într-un abis fără fund de ultimatumuri. Opinia voastră nu are nici o valoare; nevoile voastre, dorinţele voastre nu au nici cea mai mică importanţă. Dezechilibrul de forţe este considerabil, aşa cum vedem la Michel, Clara şi Martin.

Michel, un fermecător agent publicitar de 36 de ani, cu trăsături ce poartă o amprentă de blândeţe, ne oferă un exemplu din această situaţie. Soţia lui, pe care o iubea profund şi împreună cu care trăia de şase ani, întreţinea relaţii foarte conflictuale cu părinţii lui, ceea ce a sfârşit prin a compromite serios înţelegerea lor şi chiar şi mariajul lor. Este motivul pentru care el a venit să mă consulte.

„Necazurile mele au început efectiv odată cu plecarea mea în California. Cred că mama mea credea că este ceva temporar. Dar când am anunţat-o că mă îndrăgostisem şi intenţionam să mă căsătoresc, ea şi-a dat seama că eu voiam să mă instalez definitiv acolo. În acel moment a început să facă presiuni asupra mea ca să rămân acasă.”

I-am cerut lui Michel să spună mai mult despre „presiune”.

„Incidentul cel mai grav a izbucnit cam la un an de la căsătorie. Noi prevăzuserăm să mergem la Boston să sărbătorim aniversarea căsătoriei părinţilor mei când soţia mea a făcut o gripă puternică. Ea era într-adevăr bolnavă. Eu nu voiam să o las, am sunat-o deci pe mama pentru a ne contramanda. Iniţial a izbucnit în hohote. Apoi mi-a declarat: „Dacă nu vii pentru aniversarea căsătoriei noastre eu voi muri din cauza aceasta.” Atunci am cedat şi am plecat la Boston. Am ajuns în dimineaţa sărbătorii, dar abia am pus piciorul afară din avion că ei au început să-mi spună că trebuia să rămân toată săptămâna. Eu nu am răspuns nici da, nici nu, dar am plecat a doua zi dimineaţa. La o zi după aceea am primit un telefon de la tatăl meu: „Tu eşti pe cale să-ţi omori mama. Ea a plâns toată noaptea. Mă tem să nu aibă un atac.” Ce dracu vor de la mine? Să divorţez, să revin la Boston şi să mă instalez din nou în camera mea?”

Părinţii lui Michel, deşi departe la 5000 de km, reuşeau să tragă sforile. L-am întrebat pe Michel dacă familia lui a acceptat-o pe soţia lui. El a roşit de mânie.

„Absolut deloc. Când telefonează, ei nu întreabă nimic despre ea. De fapt, ei nu-i menţionează niciodată numele. Ca şi cum s-ar face că ea nu există.”

L-am întrebat pe Michel dacă el a abordat subiectul acesta cu părinţii lui şi el a părut încurcat răspunzându-mi:

„Nu, îmi pare rău. De fiecare dată când părinţii mei îi făceau reproşuri, eu estimam că ea trebuia să le accepte. Când ea se plângea, eu îi ceream să-i înţeleagă. Înţelegere, ce stupid am fost! Părinţii mei se înverşunau contra soţiei mele şi eu, tot ceea ce găseam de făcut, era să-i las să-i facă rău.”

Crima lui Michel era aceea de a fi devenit independent, ceea ce i-a redus pe părinţii lui la disperare; aceştia au reacţionat cu tacticile pe care ei le ştiau cel mai bine: retragerea afecţiunii lor şi predicţia de catastrofe.

Ca mulţi părinţi dominatori, tatăl şi mama lui Michel erau incredibil de egocentrici. Ei se simţeau ameninţaţi de fericirea lui Michel, în loc să vadă acolo reuşita educaţiei lor. Ei nu acordau nici cea mai mică importanţă intereselor lui Michel. După ei, el nu a plecat în California din raţiuni profesionale, el a plecat ca să-i pedepsească. El nu s-a căsătorit din dragoste, el s-a căsătorit pentru a-i contraria. Soţia lui nu a căzut bolnavă din cauza unui virus, ea a căzut bolnavă pentru a-i priva de fiul lor.

Părinţii lui Michel îl obligau mereu să aleagă între ei şi soţia lui. Şi fiecare alegere era transformată de ei într-o decizie de totul sau nimic. Cu părinţi explicit dominatori, nu există cale de mijloc. Dacă copilul încearcă să regăsească fie şi cât de puţin controlul propriei lui vieţi, el plăteşte preţul pentru aceasta: culpabilitate, mânie, frustrare şi sentimentul profund de a fi trădat.

La prima lui consultaţie, Michel avea impresia că problema majoră era o problemă de cuplu. Nu i-a trebuit mult timp pentru a-şi da seama că cuplul lui nu era decât victima războiului pe care părinţii lui l-au întreprins pentru a-şi păstra influenţa asupra lui, începând cu momentul în care a plecat de la ei.

Mariajul unui copil poate fi resimţit ca o foarte gravă ameninţare pentru părinţii dominatori. Ei văd în partenerul conjugal un rival care îl va împiedica pe copilul lor să li se consacre lor. Acest fapt provoacă conflicte groaznice între părinţi şi partenerul conjugal, conflicte care îl plasează pe copil în mijlocul focurilor încrucişate, între două sentimente de loialitate care se opun.

Unii părinţi atacă cuplul cu critici, sarcasme, predicţii de eşec. Alţii, ca în cazul lui Michel, refuză să accepte pe noua venită sau merg chiar până acolo încât să ignore existenţa ei. Iar alţii persecută deschis pe noul partener conjugal. Nu rareori asemenea acţiuni produc bulversări care pot ameninţa supravieţuirea mariajului, cum se vede, prin probleme financiare, cazul lui Clara atunci când declară: „Pentru ce mă las cumpărată de părinţii mei?”

Banii, se ştie, au fost dintotdeauna limbajul primar al puterii, ceea ce face din el un instrument în slujba părinţilor dominatori. Mulţi părinţi dominatori utilizează banii pentru a-i menţine pe copiii lor într-o stare de dependenţă.

Clara a venit să mă consulte pentru diverse motive. Ea avea 41 de ani, era prea grasă, nu-i plăcea serviciul pe care-l avea, tocmai divorţase, cu doi copii adolescenţi. Era ca şi cum nu reuşea să iasă din rutină; căci ea voia să piardă din greutate, voia să-şi asume riscuri pe plan profesional şi să găsească un scop în viaţă. Dar ea era convinsă că nu exista decât un singur mod pentru a veni de hac tuturor problemelor ei şi anume: să întâlnească bărbatul ideal.

Pe parcursul şedinţei noastre, am descoperit că Clara credea hotărât că ea nu este nimic fără un bărbat care să se ocupe de ea. Am întrebat-o de unde îi vine această idee.

„Ei, bine! Sigur nu de la soţul meu. Mai mult eu mă ocupam de el. L-am întâlnit tocmai la plecarea din universitate. El avea 27 de ani, locuia tot la părinţii lui şi era foarte indecis cu privire la felul în care îşi va câştiga existenţa. Dar era sensibil şi romantic şi eu m-am îndrăgostit de el. Tatăl meu era exact opusul lui, dar cred că în secret eram încântată că am ales pe cineva incapabil să se descurce. Când i-am declarat că eram hotărâtă să mă căsătoresc cu el, tatăl meu mi-a spus că el nu ne dă din ce să trăim pentru un anumit timp şi că, dacă lucrurile nu se vor rezolva, el îi va oferi soţului meu un post în societatea lui. Bineînţeles, auzind aceasta, tatăl meu pare un om extraordinar; de fapt, aceasta i-a dat asupra noastră o putere incredibilă. Deşi căsătorită, eu rămâneam mica fetiţă a lui tata. Tatăl meu ne întreţinea pe planul financiar, dar în schimb el ne spunea cum să ne trăim viaţa. Eu ţineam o casă, creşteam copii, şi totuşi…”

Clara s-a oprit în mijlocul frazei. „Şi totuşi ce?” am întrebat eu. Ea a plecat ochii în pământ terminând:

„Şi totuşi… eu aveam mereu nevoie de tata ca să se ocupe de mine.”

Am întrebat-o pe Clara dacă ea vedea legătura dintre relaţia ei cu tatăl ei şi dependenţa ei de bărbaţi pentru a-i aduce fericirea.

„Nu pot nega că tatăl meu a fost persoana care a contat cel mai mult în viaţa mea. El mă adora efectiv când eram mică, dar el nu a suportat ca eu să am ideile mele proprii. El începea să urle de îndată ce îl contraziceam. El mă făcea în tot felul. Era efectiv violent, înspăimântător. Când am devenit adolescentă, el a început să utilizeze banii pentru a mă obliga să rămân în rând. Adesea el putea să fie incredibil de generos şi aceasta îmi dădea impresia că sunt iubită şi protejată. Dar, în alte momente, el mă umilea obligându-mă să plâng, să cerşesc totul, de la biletul de cinema la cărţile pentru şcoală. Eu nu ştiam efectiv ce greşeală comisesem. Ceea ce este sigur este că eu petreceam enorm de mult timp încercând să aflu cum să-i plac. El nu era niciodată acelaşi două zile la rând. El nu înceta să facă lucrurile tot mai dificile.”

Pentru Clara, a încerca să-i placă tatălui ei, era ca şi cum ar alerga într-o cursă în care el nu înceta să deplaseze linia de sosire. Cu cât alerga ea mai repede, cu atât el deplasa mai repede linia de sosire. El utiliza banii în acelaşi timp ca recompensă şi ca pedeapsă, fără logică şi fără coerenţă. El era rând pe rând generos şi avar cu banii lui, aşa cum era şi cu afecţiunea lui. Ea primea mesaje contradictorii care o perturbau. Dependenţa ei a devenit în mod inextricabil legată de aprobarea tatălui ei. Această confuzie s-a continuat în viaţa de adult a Clarei.

„Mi-am încurajat soţul să meargă să lucreze pentru tatăl meu. Ce eroare! Din acel moment eram la discreţia lui. Toate trebuiau făcute în felul lui: de la alegerea apartamentului până la învăţarea curăţeniei pentru copiii noştri. El i-a făcut lui Joel o viaţă atât de infernală la birou încât Joel a sfârşit prin a-şi da demisia. Tatăl meu a luat acest fapt ca pe încă o dovadă de incapacitate a soţului meu, deşi acesta îşi găsise deja altă slujbă. Cu această ocazie, tatăl meu ne-a ameninţat că nu ne mai ajută, dar apoi şi-a schimbat complet poziţia şi de Crăciun mi-a cumpărat o maşină nouă. Dându-mi cheile, mi-a spus: „Nu ai vrea ca şi soţul tău să fie atât de bogat ca mine?”

Sub un aer de mărinimie, tatăl Clarei îşi utiliza puterea financiară într-un mod distructiv şi foarte crud. El se servea de bani pentru a se face tot mai indispensabil în ochii Clarei şi pentru a-l devaloriza fără răgaz pe soţul ei. În acest mod, el a continuat să-i controleze viaţa, mult timp după plecarea din cuibul familial. Dar, în multe cazuri, singură devalorizarea poate fi suficientă pentru a fi toxică, aşa cum vedem în cazul lui Martin, atunci când îl citează pe tatăl lui: „Tu nu te poţi împiedica să le faci pe toate strâmb?” Mulţi părinţi toxici îşi controlează copiii adulţi tratându-i ca şi cum ar fi slabi şi incapabili, chiar şi atunci când situaţia este clar opusă realităţii.

Martin, un bărbat de 43 de ani, slab, cu un început de chelie, era preşedintele unei mici societăţi de materiale de construcţie; el a venit să mă caute într-o adevărată stare de panică. El mi-a spus:

„Sunt terifiat. Ceva se petrece cu mine. Am accese de mânie. Nu pot să mă controlez. Am fost totdeauna un om foarte liniştit, dar de câteva luni mă înfurii pe soţie şi pe copiii mei, trântesc uşile şi, acum trei săptămâni, m-am enervat în asemenea hal încât am făcut o gaură în perete. Mi-e frică efectiv să nu ajung să rănesc pe cineva.”

L-am felicitat pentru că a avut curajul şi bunul simţ de a veni în terapie înainte ca problema să îl depăşească complet. L-am întrebat pe cine ar fi vrut să-l bată în momentul în care a demolat acel zid. El a început să râdă cu amărăciune.

„Este simplu – tatăl meu. Oricare ar fi eforturile mele el mă face mereu să simt că greşesc. M-aţi crede dacă v-aş spune că are tupeul de a mă denigra în prezenţa angajaţilor mei?”

Observând aerul meu deconcertat, el explică:

„Tatăl meu m-a făcut să intru în societate acum 18 ani, câţiva ani înainte de ieşirea lui la pensie. Conduc această afacere de 15 ani. Ei, bine! În fiecare săptămână dată de bunul Dumnezeu trebuie ca tatăl meu să vină la birou să-şi vâre nasul în socotelile mele. Şi apoi comentează despre cum ţin registrele. Mă urmează, afară din biroul meu, urlând că eu îi scufund societatea. În plen, în faţa angajaţilor. Ironia sorţii este că eu am transformata ceastă afacere. Am dublat beneficiile în cursul ultimilor 3 ani; dar el nu vrea să mă lase în pace. Ce îi trebuie acestui om pentru a fi mulţumit?”

Martin trebuia să sară neîncetat prin cercuri pentru a-şi dovedi valoarea. El avea o dovadă irefutabilă a reuşitei lui – beneficiile pe care le realizase - , dar această dovadă nu conta în faţa dezaprobării parentale. I-am sugerat lui Martin că poate tatăl său se simţea ameninţat de succesul lui. Egoul bătrânului părea indisociabil de crearea acestei întreprinderi, dar, în prezent, reuşita lui era eclipsată de cea a fiului său.

L-am întrebat pe Martin dacă, în cursul acestor incidente, simţea şi altceva decât mânia:

„Aceasta e sigur. Mi-este efectiv ruşine să v-o mărturisesc, dar de fiecare dată când pătrunde în biroul meu, am impresia că am din nou doi ani. Nu sunt nici măcar capabil să răspund întrebărilor. Încep să mă bâlbâi, mă scuz şi mă simt înfricoşat. El dă o impresie atât de plină de forţă încât, deşi sunt fizic la fel de mare ca el, am impresia că am abia jumătate din înălţimea lui. Are acea privire glacială, acel ton critic. Pentru ce nu mă tratează ca pe un adult?”

Tatăl lui Martin utiliza societatea pentru a-şi menţine fiul într-o stare subiectivă de incapacitate, ceea ce avea drept consecinţă să-i permită tatălui să se simtă el însuşi mai bine. Chiar şi când papa apăsa pe butonul cel bun, Martin redevenea un copil fără apărare în haine de adult.

A fost nevoie de ceva timp, dar Martin a ajuns să-şi dea seama că trebuia să abandoneze speranţa că tatăl său se va schimba într-o zi. În prezent, Martin lucrează serios pentru a-şi modifica maniera de a se comporta cu tatăl său.

Părinţii manipulatori şi capitularea copiilor

Există o altă putere de dominaţie care, deşi mult mai subtilă şi mai insidioasă decât controlul direct, este la fel de distructivă: manipulare. Părinţii manipulatori obţin ceea ce vor fără să o ceară vreodată, fără să rişte vreodată refuzul întrucât ei nu-şi exprimă deschis dorinţele lor.

Toţi, îi manipulăm pe ceilalţi, într-o anumită măsură. Puţini sunt cei dintre noi care au destulă siguranţă pentru ca pur şi simplu să ceară ceea ce doresc. În consecinţă, noi elaborăm moduri indirecte de a cere. Noi nu-i cerem soţiei un pahar cu vin, noi întrebăm dacă există o sticlă începută, noi nu cerem invitaţilor noştri să plece la sfârşitul seratei, noi căscăm; noi nu-i cerem unei frumoase necunoscute numărul ei de telefon, noi angajăm o conversaţie anodină. Copiii îşi manipulează părinţii tot aşa cum părinţii îşi manipulează copiii. Soţul şi soţia, prietenii, membrii unei familii, toţi se manipulează unii pe alţii… Comercianţii îşi câştigă existenţa prin manipulare. Nu există aici nimic care să fie intrinsec rău; este un mod de comunicare uman normal.

Dar, atunci când devine un instrument de control deliberat, manipularea poate fi extrem de distructivă, în special într-o relaţie părinte-copil. Părinţii manipulatori sunt atât de experţi în arta de a ascunde adevăratele lor motivaţii încât copiii lor trăiesc într-o lume de confuzie. Ei ştiu că sunt pe cale sà rateze ceva, şi aceasta va antrena, vom vedea, forme diverse de depresie, aşa cum o dovedeşte Laura, când ea strigă dintr-o dată: „Pentru ce trebuie ca mereu ea să mă ajute?”

De fapt, unul din tipurile cele mai curente de manipulare este „bunul samaritean”. În loc să lase lucrurile să se facă, bunul samaritean creează situaţii de aşa natură încât copilul lui adult să aibă nevoie de el – sau de ea. Această manipulare se prezintă adesea sub aspectul unei asistenţe pline de bune intenţii, dar care nu este dorită.

Laura, o tânără sociabilă de 32 de ani, era o fostă campioană de tenis amator devenit profesional şi care avea o carieră prosperă în clubul de tenis. În pofida unei vieţi sociale active, o reuşită profesională evidentă şi o slujbă bună, ea era cu regularitate predispusă unor crize profunde de depresie. Raporturile ei cu mama sa au devenit repede subiectul dominant al primei noastre şedinţe împreună:

„Eu am lucrat foarte din greu să ajung aici unde sunt, dar mama mea crede că eu sunt incapabilă să-mi leg şireturile singură. Ea nu trăieşte decât pentru mine, şi aceasta s-a înrăutăţit după moartea tatălui meu. Ea nu mă lasă niciodată în pace. Ea aduce mereu provizii în apartamentul meu, pentru că, după ea, eu nu mă alimentez destul de bine. Uneori, când mă întorc acasă, descopăr că ea avenit să facă menajul, aşa pur şi simplu din pură gentileţe, şi că ea a făcut chiar ordine între hainele mele şi a schimbat locul mobilei!”

Am vrut să ştiu dacă Laura i-a cerut simplu mamei ei să se oprească din aceasta:

”Eu îi cer tot timpul. Ea începe atunci să plângă spunând: „Pentru ce o mamă nu are dreptul să-şi ajute o fiică pe care o iubeşte?” Luna trecută, eram invitată la un turneu la San Francisco. Mama mea nu înceta să repete iar şi iar că era prea departe şi că eu nu puteam sigur să conduc singură până acolo. Ea îşi propunea să vină cu mine. Când i-am spus că nu era cu adevărat necesar, ea a reacţionat ca şi cum eu încercam să o privez de o vacanţă gratuită. Aşa că am spus da. M-aş fi bucurat într-adevăr să petrec un moment liniştit, dar ce puteam să fac altceva?”

În cursul şedinţelor noastre de terapie, Laura a înţeles încet încet că sentimentele ei de competenţă au fost în mare parte sufocate de mama sa. Dar, de fiecare dată când Laura încerca să-şi exprime frustrarea, ea era năpădită de culpabilitate pentru că mama sa părea atât de afectuoasă şi se preocupa de binele ei. Laura avea tot mai multereproşuri faţă de mama sa şi, cum nu putea să-şi exprime mânia, trebuia să o păstreze în ea. În cele din urmă, ea a găsit supapă: depresia.

Bine înţeles, depresia nu făcea decât să întărească acest proces. Mama ei nu rata niciodată ocazia de a-i spune: „Ascultă, ai o mutră lungă de post. Voi prepara o mică masă pentru a-ţi remonta moralul.”

În puţinele dăţi când Laura îşi aduna curajul pentru a-i spune mamei ce simţea, mama ei se transforma într-o martiră în lacrimi! Laura se simţea invariabil vinovată şi încerca să se scuze, dar mama ei o oprea ferm şi îi spunea: „Nu-ţi face griji pentru mine, voi supravieţui.”

Eu am sugerat că, dacă mama ei ar fi cerut deschis ceea ce voia, Laura nu ar fi fost atât de contrariată. Laura a încuviinţat.

„Aveţi dreptate. Dacă măcar mi-ar fi spus: „Mă simt singură, îmi lipseşti, mi-ar plăcea ca tu să petreci mai mult timp cu mine”, cel puţin aş şti cum stau lucrurile. Aş avea de ales. Aşa cum se petrec lucrurile, este ca şi cum ea mi-a luat viaţa în mâna ei.”

Când Laura se plângea că nu are de ales, ea nu face decât să repete ceea ce cred mulţi adulţi copii de părinţi manipulatori. Manipularea pune oamenii la zid: pentru a o combate, ei trebuie să producă durere cuiva a cărui singură greşeală este aceea de a vrea să fie „drăguţ”. Pentru majoritatea oamenilor, este mai uşor să cedeze. Frederic ne dă aici o altă lumină, cu ocazia sărbătorilor, despre care am putea spune că sunt un anotimp al melancoliei.

De fapt, sărbătorile le furnizează părinţilor manipulatori ocazia de a se întrece pe ei înşişi, de a răspândi culpabilitate copiilor ca şi cum a r fi vorba de urările de Crăciun. Sărbătorile au tendinţa să agraveze conflictele familiale deja existente. În loc să se bucure dinainte, mulţi oameni se tem de surplusul de tensiune care însoţeşte adesea sărbătorile.

Unul dintre pacienţii mei, Frederic, un slujbaş de băcănie de 27 de ani, cel mai tânăr dintr-o familie de patru copii, mi-a povestit istoria unei manipulări clasice:

„Mama mea a insistat mereu ca noi toţi să venim să petrecem Crăciunul la ea. În ultimul an, în cursul unui joc radiofonic, am câştigat un week-end gratuit la Apen. Eram realmente nebun de bucurie, căci nu aveam mijloace să-mi ofer o asemenea călătorie. Ador să schiez, şi a fost pentru mine o ocazie nesperată de a-mi duce logodnica într-un loc super. Amândoi lucraserăm din greu, vacanţa era paradisul. Dar, când am anunţat vestea mamei mele, ea a părut să fie punctul de a-şi da sufletul. Avea ochii în lacrimi, buzele tremurânde, ştiţi, ca cineva care începe să plângă. Şi ea a spus: „De acord, dragul meu. Distrează-te bine. Noi poate că vom sări peste cina de Crăciun de anul acesta”, ceea ce mi-a dat sentimentul de a fi un adevărat netrebnic.”

L-am întrebat pe Frederic dacă a reuşit să plece totuşi.

„Da, am plecat. Dar pentru a trăi momentul cel mai rău din viaţa mea. Aveam o dispoziţie atât de proastă încât nu încetam să mă cert cu logodnica mea. Am petrecut jumătate din sejur telefonând mamei, fraţilor, surorii… Nu încetam să mă scuz. Această deplasare într-adevăr nu a meritat pentru a  mă pune în această stare.”

Eram într-adevăr surprinsă că Frederic a plecat totuşi. Am vpzut oameni făcând concesii mult mai extravagante decât o călătorie pentru a evita să se simtă vinovaţi. Părinţii manipulatori sunt maeştri în arta de a culpabiliza şi mama lui Frederic nu făcea excepţie.

„Bineînţeles, ei au făcut cina de Crăciun fără mine. Dar mama era atât de nefericită încât a lăsat să se ardă curcanul pentru prima dată în patruzeci de ani. Am primit trei telefoane de la sora mea pentru a-mi spune că am omorât tradiţia familială.  Fratele meu mai mare mi-a spus că absenţa mea a stricat dispoziţia tuturor. Şi în sfârşit, un alt frate, mi-a dat lovitura de graţie. El a declarat: „Noi, copiii ei, suntem tot ceea ce are. Câte Crăciunuri crezi că mai are mama de trăit?” Ca şi cum aş fi abandonat-o pe patul de moarte, mai exact. Chiar aşa este? Ea nu are încă nici şaizeci de ani, ea este în perfectă stare de sănătate. Eu sunt convins că el nu făcea decât să repete cuvintele ei. Pot să vă spun că nu-mi este dor de un nou Crăciun.”

În loc să exprime direct lui Frederic ceea ce simţea, mama sa i-a angajat pe ceilalţi copii să o facă pentru ea. Aceasta este, pentru mulţi copii manipulatori, o tactică extrem de eficace. Amintiţi-vă că scopul primar era acela de a evita confruntarea directă. În loc să-l acuze ea însăşi pe Frederic, mama sa face pe martira în cursul cinei de Crăciun. Ea nu ar fi exprimat o condamnare mai puternică dacă ar fi pus un anunţ în ziar. i-am explicat lui Frederic că mama sa, fraţii săi şi sora sa au ales ei înşişi să petreacă un Crăciun prost. Frederic nu era răspunzător pentru acest fapt. Nu depindea decât de ei înşişi să bea în sănătatea lui Frederic, în absenţa lui şi să petreacă o seară plină de bucurie.

Atât timp cât frederic se credea rău, mama lui continua să-l controleze culpabilizându-l.

Frederic a sfârşit prin a înţelege aceasta şi este în prezent mult mai afirmat în relaţiile cu mama sa. Deşi ea consideră noua siguranţă a Frederic ca pe un fel de „pedeapsă”, Frederic a răsturnat echilibrul de forţe aşa încât fiecare concesie este făcută pentru că el a vrut-o şi nu pentru că el a capitulat.

Rivalitatea fraternă este o ocazie pentru părinţii dominatori să-şi exercite puterea manipulatoare. Mulţi părinţi toxici compară defavorabil pe unul dintre copii cu altul pentru a-i reproşa celui în cauză că nu face destule eforturi pentru a le câştiga afecţiunea. Ceea ce îl împinge pe copil să facă tot ceea ce doresc părinţii, în scopul de a recâştiga favorurile lor. Această tehnică care constă în a diviza pentru a stăpâni mai bine este adesea utilizată împotriva copiilor care iau un pic de independenţă şi ameninţă astfel echilibrul familial.

Conştient sau inconştient, aceşti părinţi manipulează o rivalitate fraternă, de altfel normală, până la a face din ea o competiţie fără milă care blochează dezvoltarea de legături fraterne sănătoase. Consecinţele merg departe. Imaginea pe care copilul o are despre sine este, în mod foarte evident, deteriorată, dar, în plus, comparaţiile negative provoacă gelozii şi ranchiune între fraţi şi surori şi pot marca relaţiile dintre ei pe viaţă. 

* - material documentat