7 apr. 2012

Libertatea prin iubire

Oamenii s-au născut ştiind ce înseamnnă „a iubi”. Este un “dar” ce i-a fost dat omului încă de la inceput. Odată însă ce sufletele au îmbrăcat forma umană, a apărut condiţionarea care a limitat credinţa în iubirea. A fost ştearsă şi înlocuită cu alte credinţe despre lume şi viaţă. S-a învăţat că acţiunile declanşează anumite reacţii. S-a învăţat ca oamenii sunt buni sau răi. S-a învăţat ce este bine să se facă şi ce nu. Acesta a devenit punctul de referinta, omul îndepărtându-se astfel de ceea ce ne este înnăscut. Odată cu trecerea timpului şi cu acumularea de experienţe, se crede, de către unii, că nici nu se mai poate spera regăsirea acelui “dar”. Şi totuşi, în adâncul sufletului se ştie că o astfel de iubire există. Omului i s-a insuflat ideea că este o fantezie… că se tânjeşte după ceva inexistent, pe care, cu cât omul a fost mai slab cu atât mai mult a crezut-o. Însă nu este nimic adevărat! Sufletul tânjeşte după acel „ceva” pe care-l cunoaşte dintotdeauna!
Oamenii tind să ceară altora ceea ce lor înşişi le este greu să daruiască. Se aşteaptă şi se cere altcuiva ceea ce propriei persoane este greu să se dăruiască… Iubire, iubire fără condiţii! Dacă se aşteptă ca altcineva să facă în aşa fel încât cel care aşteaptă să se simtă iubit, dorit, să-l facă să se simtă în siguranţă, ar fi timpul să se înţeleagă ce se întâmplă de fapt. În primul rand, ar trebui să simtă toate aceste sentimente faţă de propria persoană, apoi să se ceară altcuiva să le ofere. “A iubi. Dacă omul însuşi nu-şi poate oferi o astfel de iubire, atunci care este punctul de referinţă la care raportează iubirea care i-ar împlini viaţa? Cum să ştie ce caută, ce aşteaptă de la celalalt?…
Pentru a sti că există o astfel de iubire, ar fi trebuit să se citească undeva despre ea, să se vadă un film, sau, undeva, cineva… să fi arătat faţete ale ei. Lucrurile nu stau însă aşa. Oricâte filme sau oricâte cărţi s-ar citi, ele intră în categoria a ceea ce s-a învăţat a fi numite, fantezii, şi aşa stând lucrurile despre iubire vorbeşte oricine, o clamează şi declară în mod automat, când de fapt n-are habar de ea, însă este ceea ce sufletul îi cere cu insistenţă. De aici riscul ca cei ce sunt adepţii umanizatei iubiri să înainteze cu paşi repezi spre a o oferi!
Oamenii au învăţat iubirea, o iubirea condiţionată, de la alţi oameni a căror iubire a fost compromisă de către propria lor vină şi frică. Ei au fost modele. Nimeni nu trebuie să se ruşineze de acest lucru, ci numai să fie conştient de el. Încă din fragedă pruncie, omul a fost condiţionat să preţuiască doar atunci când oamenii reacţionează pozitiv faţă de el. A învăţat că valoarea sa era stabilită în exterior. Aceasta a fost eroarea fundamentală ce s-a perpetuat de-a lungul vieţii sale. Nici experienţa părinţilor săi şi nici cea a copiilor săi nu a fost diferită de a sa. Toate abuzurile şi erorile trebuie conştientizate, iar emoţia ataşată lor trebuie eliberată.
Aceasta este calea prin care toate fiinţele rănite trec de la experienţa iubirii condiţionate la experienţa iubirii, a iubirii fără condiţii. În cadrul procesului vindecării se învaţă oferirea spre sine a iubirii care nu a fost primită niciodată de la părinţii biologici, în acest proces este „născut din nou” şi înfiat din nou, dar nu de alte figuri autoritare, ci de însăşi Sursa lubirii dinăuntrul propriei persoane.
Când se învăţă a se da iubire fiinţei lăuntrice rănite, se începe schimbarea completă a convingerii că valoarea de sine trebuie să se bazeze pe modul în care alţii reacţionează faţă de persoana proprie. Încetul cu încetul continuă antrenamentul prin care omul să se preţuiască aşa cum este – aici şi acum – fără condiţii. Nimeni altcineva nu poate face asta pentru de el
Oamenii îl pot susţine şi încuraja, dar nimeni nu îl poate învăţa cum să se iubească pe sine însăşi. Aceasta este lucrarea fiecărui suflet individual. Fiecare suflet vine în experienţa fizică, dornic să se confrunte cu aceste probleme ale valorii de sine. Însă, încă de la începutul sejurului sufletului aici, capacităţii sale naturale de a iubi şi de a-i include pe alţii în trăirea acestei iubiri i se impun anumite condiţii.
Este absolut esenţial ca aceste condiţii să fie modificate total. Dacă sufletul părăseşte lumea fizică, crezând că este victima experienţei sale de aici, el va fi tras din nou înapoi pentru a se dezvăţa de această convingere. Încercarea de a găsi iubire în afara propriei persoane eşuează mereu, pentru că nu se poate primi de la altcineva ceva ce omul nu şi-a dat şie însuşi. Când se privează de iubire, sunt atraşi în viaţă alţii care fac acelaşi lucru. Experienţa iubirii începe în propria inimă, propriul sulfet, nu în ale altcuiva!
Nu trebuie condiţionată capacitatea iubire a propriei persoane de capacitatea altcuiva de a o iubi. Şi nici nu se va  pune încrederea în condiţiile impuse iubirii sau în forma în care ea se prezintă, căci acestea sunt tranzitorii şi supuse vicisitudinilor vieţii de zi cu zi. Iubirea reală nu se schimbă. Ea există independent de forma prin care se exprimă. Sursa acestei Iubiri eterne, omniprezente, lipsite de formă, este înăuntrul propriei persoane. Acolo trebuie pusă încrederea, căci această Iubire este mai certă decât orice se va cunoaşte vreodată; atunci când Ea este ferm aşezată în inimă nu va mai fi nevoie a se căuta fericirea în afară.
În viaţa unui om, oamenii vor veni şi vor pleca. Unii se vor purta frumos, alţii se vor purta urât. Astfel se va accepta iubirea care se oferă şi va privi lipsa de iubire drept ceea ce este: un strigăt de ajutor al cuiva care suferă. Va încuraja pe alţii să găsească şi ei Sursa Iubirii înăuntru – aşa cum a făcut şi el – ştiind prea bine că nu li se pot rezolva micile probleme. Tragedia vieţii lor nu poate fi abordată decât prin bunăvoinţa lor de a privi în propriile lor inimi şi minţi.
Iar cel ce dăruieşte ştie întotdeauna când şi cui să dea darul. Nu e nimic complicat în actul iubirii. Totul devine complicat numai atunci când cineva începe să țină iubirea pentru el – iar atunci, ceea ce oferă nu se mai poate numi iubire. Cel ce se iubeşte pe sine însuşi nu se teme. Se simte el nevrednic, dacă cel iubit îl respinge? Se autocompătimeşte şi se retrage din lume, sau se adânceşte el în căutarea unui înlocuitor? Nu. El continuă, pur şi simplu, să respire şi să-şi extindă iubirea, la fiecare pas al experienţei sale. Cel care se iubeşte nu iubeşte pe fragmente şi cu intenţii ascunse. El nu caută pe cineva special pe care să-l iubească, ci iubeşte pe cel ce se află în faţa sa. O persoană nu este mai demnă sau mai nedemnă de iubirea. Când se trăieşte Iubirea reală, nu se mai sime separarea de alţii, starea de special, superior celuilalt. Se pierde orice aspect al identităţii care îl respinge pe celălalt. Se crează o deschidere spre o realitate mai vastă – care se crează împreună cu celălalt, prin încredere reciprocă. Judecata încetează şi acceptarea domneşte!
Cel ce iubeşte fără condiţii nu impune nici o limită libertăţii sale şi nici libertăţii altcuiva. El nu încearcă să păstreze iubirea – întrucât a încerca să o păstrezi, înseamnă a o pierde. Iubirea este un dar care trebuie oferit în mod constant, întrucât este cerut în fiecare clipă. Iubirea nu ia ostatici, nu se târguieşte şi nu poate fi compromisă de frică! Orice obstacol în calea iubirii sălăşluieşte în inimă – şi acolo trebuie el dizolvat. Nu trebuie aşteptat că va veni cerul că să răspândească iubirea. Omu trebuie să o facă! Asta pentru că cerul este în ochii săi, atunci când celălalt este privit cu acceptare şi compasiune. Este în mâinile celui ce îşi doreşte asta, atunci când le întinde ca să ajute. Este în mintea sa, atunci când vede “bine” în loc de “rău”.
A găsi iubirea înseamnă a te găsi pe tine însuţi.
Omul uită să se mai concentreze pe ceea ce este într-adevăr! Întrebat dacă este când a făcut-o ultima dată, răspunsul îi poate părea uşor…. dar, oare ştie de unde să înceapă?
Unde începe „drumul” către iubire? Este nevoie de a se trece prin experienţe dureroase care produc furie şi amărăciune. De ce? Care e lecţia pe care o a de învaţat-o omul din aceste experienţe?
Felul în care este văzută lumea determină ce va fi lumea pentru fiecare. Adevărul este că nu nimeni nu poate fi fericit alături de o altă persoană dacă nu este fericit cu el însuşi. Dacă omului îi place cine este, a fi cu altcineva nu este decât o extensie a propriei fericiri. Însă, dacă omul nu se place pe sine însuşi, a fi cu cineva nu face decât să se exacerbeze starea de nefericire.
Decizia de a intra într-o relaţie de parteneriat nu trebuie să se bazeze pe dorinţa de a evita privirea către propria persoană, ci pe consimţirea de a intensifica acest proces. Atunci când se trăieşte lângă alţi oameni este foarte probabil să aibă loc o declanşare reciprocă a rănilor nevindecate. Nu este nici plăcut şi nici simplu a deveni conştient de părţile nevindecate. Oricum, este o etapă necesară a călătoriei către reîntregirea psihică. O relaţie seamănă cu o uriaşă gaură neagră. Săpa în straturile superficiale ale conştientului până ce scoate la lumină cele mai adânci temeri şi nesiguranţe.
Cine nu este dispus la o confruntare în profunzime cu ele, îşi pune sub semnul întrebării dorinţa de a fi într-o relaţie apropiată cu cineva. Nu se poate apropia de cineva fără să se confrunte cu el însuţi!
Omul trebuie să fie recunoscător aceluia pe care destinul i l-a scos în cale pentru a-l ajuta să înveţe această lecţie. Este imposibil să se iubească dacă nutreşte sentimente precum amărăciune, furia, vina sau orice alt sentiment care nu înseamnă iubire. Atunci când se priveşte prin „binoclul” propriu, se vă lucrurile în modul în care omul a fost învăţat să o facă.

Niciun comentariu:

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...