7 apr. 2012

Părinţi toxici [4] *

Părinţii care le fură copiilor lor copilăria
Când era copil, Laurent se încovoia adesea sub responsabilităţi care reveneau de drept părinţilor lui. Fiind forţat să crească prea repede şi prea devreme, el a fost privat de copilăria lui. În timp ce prietenii lui băteau mingea afară, Laurent rămânea în casă pentru a îndeplini sarcini care le reveneau părinţilor lui. Pentru a salva unitatea familiei, el a trebuit să devină un adult în miniatură. El nu avea decât rareori ocazia să se joace sau să fie fără griji. Cum propriile lui nevoi erau practic ignorate, el a învăţat să suporte solitudinea şi lipsa de afecţiune negând că el ar avea şi cea mai mică nevoie personală. El era acolo pentru alţii. El nu conta.
I-am spus lui Laurent că copiii care au fost forţaţi să-şi schimbe rolul, pe planul emoţional, cu părinţii lor, aveau acest comportament tipic: ei păstrau în viaţa lor adultă un enorm sentiment de culpabilitate şi un simţ al răspunderii excesiv. Ca adulţi, ei se aflau adesea în capcana unui cerc vicios care îi făcea să accepte responsabilităţi pentru tot, să eşueze inevitabil, să se simtă vinovaţi şi incapabili, şi să reacţioneze dublându-şi eforturile. Este un ciclu epuizant, copleşitor, care nu încetează să agraveze acest sentiment de eşec.
Aservit, când era mic, de dorinţele părinţilor lui, Laurent a învăţat foarte devreme că el nu era apreciat decât prin raport cu ceea ce făcea pentru restul familiei. Adult fiind, el a transformat exigenţele externe ale părinţilor lui în demoni interiori  care îl împingeau în mod constant spre singurul teren pe care avea cât de cât valoare – munca.
Laurent nu avusese nici timpul şi nici modelul adecvat pentru a învăţa să dea şi să primească afecţiune. În timpul copilăriei lui, viaţa lui emoţională rămăsese în paragină necultivată), şi el a închis pur şi simplu accesul la emoţiile lui. Din nefericire, el descoperea că nu reuşea să regăsească calea spre acestea, chiar dacă dorea acest lucru.
I-am spus lui Laurent că înţelegeam cât era de frustrant şi de deranjant să nu poată să se deschidă nimănui relativ la emoţiile lui, dar am insistat să aibă mai multă indulgenţă faţă de el. Nimeni nu-l învăţase aceasta când era tânăr şi era greu să înceapă s-o facă absolut singur.
„Este ca şi cum aţi vrea să vă aşezaţi la pian ca să cântaţi un concert în timp ce  nu ştiţi nici să găsiţi do-ul! i-am spus eu. Sunteţi capabil să învăţaţi, dar trebuie să vă luaţi timp pentru a începe cu începutul, pentru a vă exersa şi chiar a eşua odată sau de două ori.”

„Iertarea” în discuţie
La acest stadiu vă puteţi întreba: „Oare prima etapă nu este aceea de a-i ierta pe părinţii mei?” Răspunsul meu este nu. Aceasta poate şoca, poate înfuria, speria sau tulbura pe mulţi cititori. Noi am fost aduşi să credem, pentru cei mai mulţi dintre noi, exact contrariul – că iertarea nu este primul pas spre vindecare.
În fapt nu este necesar să-i iertăm pe părinţii noştri pentru a ne simţi mai bine în pielea noastră şi pentru a ne schimba viaţa!
Bineînţeles, eu sunt conştientă de faptul ca aceasta merge împotriva majorităţii principiilor noastre, fie că acestea sunt religioase, spirituale, filosofice şi psihologice. Potrivit eticii iudeo-creştine, „eroarea este umană; iertarea este divină”. Sunt conştientă, de asemenea, de faptul că există mulţi experţi din domeniul psihoterapiilor şi al relaţiilor umane care cred sincer că iertarea este nu numai prima etapă, ci adesea singura care este necesară pentru a găsi o ieşire din conflictele noastre. Eu nu sunt deloc de acord.
La începutul carierei mele profesionale, şi eu credeam că a ierta pe persoanele care ţi-au greşit, în special pe părinţi, era o parte importantă a procesului de vindecare. Îi încurajam adesea pe pacienţi – dintre care mulţi erau grav maltrataţi, să-i ierte pe părinţii brutali sau vinovaţi de maltratări. În plus, mulţi dintre pacienţii mei îşi începeau terapia anunţând că ei i-au iertat deja pe părinţii lor toxici, dar eu descopeream că, cel mai adesea, ei nu se simţeau mai bine cu toate acestea. Ei continuau să se simtă rău. Iertarea nu crease pentru ei nici o schimbare semnificativă, nici durabilă. Ei făceau reflecţii de genul: „Poate că nu am iertat suficient”; „Nu am iertat cu adevărat din adâncul inimii mele”; „Sunt eu oare incapabil să fac ceva corect?”.
Aşa că am examinat cu seriozitate, îndelung, conceptul de iertare. Am început prin a mă întreba dacă era posibil ca iertarea să compromită progresul în loc să-l favorizeze.
Mi-am dat imediat seama că existau două aspecte în iertare: faptul de a renunţa la nevoia de răzbunare şi faptul de a absolvi de orice responsabilitate partea adversă vinovată. Nu mi-a fost greu să  accept ideea că oamenii vor să abandoneze nevoia lor de a răspunde cu aceeaşi monedă. Răzbunarea este o motivaţie foarte normală, dar negativă. Ea vă închide în visări obsesionale în care satisfacţia nu provine decât din loviturile date; ea creează multă frustrare şi tristeţe; ea atacă starea voastră de bine emoţională. Oricare ar fi dulceaţa pe care o poate oferi momentan răzbunarea, ea continuă să înteţească haosul emoţional care vă separă de părinţii voştri, risipind astfel un timp şi o energie care sunt preţioase. A da drumul nevoii voastre de răzbunare este dificil, dar este o etapă sănătoasă.
Celălalt aspect al iertării nu îmi pare la fel de clar. Simţeam că exista nedreptate în a absolvi necondiţionat  pe cineva de faptele de care este vinovat, mai ales dacă a maltratat un copil nevinovat. Pentru ce ar trebui „să iertaţi” un părinte care v-a terorizat şi maltratat, care a făcut din copilăria voastră un infern? Cum aţi putea să ”uitaţi” că trebuia să vă întoarceţi într-o casă sinistră şi să vă trataţi matern mama care era aproape totdeauna beată? Şi ar trebui neapărat să „scuzaţi” un tată care v-a violat la vârsta de şapte ani?
Cu cât mă gândeam mai mult la aceasta, cu atât îmi dădeam seama că această absolvire era în realitate o altă formă de refuz: „Dacă iert, am putea face ca şi cum ceea ce s-a întâmplat nu ar fi atât de grav.” Am ajuns să înţeleg că acest aspect al iertării împiedica de fapt pe mulţi oameni să iasă din situaţia respectivă.

Capcana iertării
Unul din pericolele cele mai mari ale iertării, este acela că el diminuează capacitatea voastră de a da drumul emoţiilor refulate. Cum să recunoaşteţi mânia voastră faţă de un părinte pe care l-aţi iertat deja? Responsabilitatea nu poate merge decât în două direcţii: spre exterior, spre persoanele care v-au făcut rău, sau spre interior, în voi înşivă. E nevoie de un responsabil. Putem deci ierta pe părinţii noştri, pentru a ajunge, în schimb, să ne detestăm pe noi înşine şi mai mult.
Am remarcat, de asemenea, că mulţi pacienţi se grăbesc să ierte pentru a evita o mare parte din durerosul travaliu al terapiei. Ei cred că iertarea le-ar furniza o scurtătură spre starea de mai bine. O mână dintre ei iertau, abandonau terapia şi se pomeneau şi mai afundaţi în depresie sau angoasă.
Mulţi dintre aceşti pacienţi se agăţau de visele lor: „Tot ceea ce am de făcut este să iert, şi voi fi vindecat; mental, pentru mine, totul va merge bine, toată lumea va iubi pe toată lumea şi vom fi în sfârşit fericiţi.” Dar ei vor descopereau foarte adesea că această promisiune de iertare goală nu a avut alt efect decât pe acela al unei amare decepţii. Unii dintre ei au simţit un acces de stare de bine, dar care nu a durat, pentru că nimic nu s-a schimbat în realitate nici în modul lor de a se simţi, nici în raporturile cu familia lor.
Îmi amintesc de o şedinţă deosebit de emoţionantă cu o pacientă numită Stephanie a cărei experienţă ilustrează câteva probleme tipice ale iertării premature. Stephanie, 27 de ani, era în momentul în care am întâlnit-o o creştină deosebit de practicantă în sânul comunităţii „Born-again Christian”. La vârsta de 11 ani, Stephanie fusese violată de către tatăl ei vitreg. El a continuat să abuzeze de ea până când mama ei l-a dat afară din casă (din alte motive) un an mai  târziu. În timpul următorilor patru ani, Stephanie a fost violentată de mai mulţi dintre numeroşii amanţi ai mamei ei. Ea a plecat de acasă la 16 ani pentru a se prostitua. Şapte ani mai târziu, ea a fost bătută de moarte de unul din clienţii ei. În cursul convalescenţei ei, la spital, Stephanie a întâlnit un infirmier care a convins-o să se alăture comunităţii lui religioase. Câţiva ani mai târziu, ea s-a căsătorit şi a avut un fiu. Ea încerca realmente să înceapă viaţa de la început. Dar, în pofida noii ei familii, şi a noii ei religii, Stephanie era foarte nefericită. Ea a petrecut doi ani în terapie, dar nu reuşise să iasă dintr-o depresie. Atunci a venit să mă vadă pe mine.
Am luat-o pe Stephanie într-unul din grupurile mele compuse din victime de incest. Cu prilejul primei ei şedinţe, Stepahnie ne-a afirmat că ea a făcut pace şi că l-a iertat pe tatăl ei vitreg şi pe mama sa care s-a arătat atât de iresponsabilă şi atât de egoistă. Eu i-am spus că, dacă voia să iasă din depresie, va trebui probabil să-şi ia iertarea „înapoi” pentru un anumit timp, pentru a intra în contact cu mânia ei. Ea a afirmat că ea crede profund în iertare, că ea nu are nevoie să izbucnească în mânie pentru a se simţi mai bine. Un conflict destul de grav s-a născut între noi, în parte pentru că ei îi ceream să facă ceva dureros, dar şi pentru că convingerile ei religioase mergeau împotriva nevoilor ei psihologice.
Stephanie îşi făcea travaliul ei psihologic în mod conştiincios, dar ea refuza să deschidă vanele sentimentelor ei de furie. Totuşi, din ce în ce mai mult, ea izbucnea în mânie în locul altora. De exemplu, într-o seară, ea l-a luat pe unul din membrii grupului în braţele ei, spunându-i: „Tatăl tău a fost un monstru, îl urăsc!”
Câteva săptămâni mai târziu, proprie ei furie refulată a ieşit. Ea a urlat, a înjurat şi i-a acuzat pe părinţii ei că i-au distrus copilăria şi i-au mutilat viaţa de adult. A trebuit să o ţin în braţele mele în timp ce plângea în hohote. Am simţit cum corpul ei se destinde. Când a fost mai calmă, am tachinat-o puţin: „Iată un mod de a te comporta!” Nu voi uita niciodată răspunsul ei: „Presupun că Dumnezeu vrea ca eu să mă vindec mai mult decât vrea ca eu să iert.” Acea seară a marcat o turnantă în viaţa ei.
Deveniţi adulţi, copiii pot ierta părinţilor lor toxici, dar este mai bine să o facă la sfârşitul– nu la începutul – remanierii emoţionale a psihoterapiei. Aceste persoane au nevoie să izbucnească în mânie apropo de ce li s-a întâmplat. Ele au nevoie să plângă pentru faptul că nu au primit niciodată iubirea de care aveau nevoie de la părinţii lor. Ele au nevoie să înceteze să se subestimeze sau să oculteze relele care li s-a făcut. Prea adesea, „Iartă şi uită” înseamnă: „Fă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.”
Cred, de asemenea, că iertarea nu este justificată decât atunci când părinţii fac ceva pentru a o merita. Părinţii cei mai toxici, cei mai deranjanţi, trebuie să recunoască ce s-a întâmplat, să-şi asume responsabilitatea şi să-şi arate dorinţa şi voinţa lor de a evolua. A ierta unilateral părinţilor care continuă să vă maltrateze, care ignoră în mare partea realitatea sentimentelor voastre, şi care continuă să vă încarce cu responsabilitatea faptelor lor rele, înseamnă a risca compromiterea gravă a travaliului emoţional care trebuie să fie îndeplinit. Dacă unul dintre părinţii voştri sau amândoi  sunt morţi, veţi trata sechelele din copilăria voastră iertându-vă vouă înşivă şi relaxând influenţa pe care o aveau ei asupra stării voastre emoţionale de bine.
La acest stadiu, mulţi se tem că neiertând părinţilor lor, rămân cu amărăciune şi mânie pentru tot restul vieţii lor. Este exact contrariul. Ceea ce am constatat de-a lungul anilor, este faptul că pacea minţii şi a emoţiilor se întâmplă atunci când ne sustragem controlului părinţilor noştri toxici, fără a-i fi iertat neapărat. Şi nu ne putem sustrage lor decât după ce ne-am ocupat de propriile noastre sentimente intense de revoltă şi de durere, şi după ce am pus responsabilităţile la locul lor, adică pe umerii lor.

A DEVENI ADULT
fuziunea părinţi toxici  – copii victime în discuţie
Copiii părinţilor toxici au o asemenea nevoie de aprobare încât aceasta îi împiedică să trăiască aşa cum vor. Este adevărat că subzistă între majoritatea adulţilor şi părinţii lor o anumită fuziune. Dacă sunt întrebaţi: „Sunteţi capabili să aveţi propriile voastre gânduri, să întreprindeţi propriile voastre acţiuni, să simţiţi propriile voastre sentimente fără să luaţi în considerare în nici un fel speranţele şi ambiţiile părinţilor voştri?”, puţini sunt cei care ar putea să răspunde printr-un „da” categoric. În fapt, într-o familie sănătoasă, o anumită doză de fuziune este benefică. Aceasta ajută la crearea sentimentelor de apartenenţă, de comuniune familială. Cu toate acestea, chiar şi în familiile sănătoase, această influenţă poate să meargă prea departe. Iar în familiile toxice, ea depăşeşte complet limitele juste.
Unii pacienţi se simt deranjaţi sau ofensaţi când le sugerez posibilitatea unei legături autodistructive cu părinţii lor. Şi totuşi acesta este un conflict curent. Puţini sunt indivizii care au evoluat suficient pentru a fi complet responsabili de propria lor viaţă şi complet degajaţi de nevoia de aprobare parentală. Majoritatea dintre noi au părăsit casa din p.d.v. fizic, dar suntem puţini cei care am părăsit-o emoţional.
Există fundamental două feluri de fuziune. Prima constă în a ceda în continuu părinţilor voştri pentru a-i linişti. Oricare ar fi nevoile voastre proprii, dorinţele voastre proprii, nevoile şi dorinţele părinţilor voştri trec totdeauna pe primul loc.
A doua constă în a face exact contrariul. Puteţi fi, de asemenea, sub influenţa acestei fuziuni atunci când urlaţi contra părinţilor voştri, când îi ameninţaţi sau când vă detaşaţi complet de ei. În acest caz, oricât de contradictorie vă pare aceasta, părinţii voştri păstrează un control enorm asupra modului în care vă simţiţi şi în care vă comportaţi. Atât timp cât continuaţi să reacţionaţi atât de puternic contra lor, voi le acordaţi puterea de a vă contraria, ceea ce le permite să vă controleze.
Este greu de determinat gradul de fuziune pe care aceşti adulţi îl trăiesc în fapt cu părinţii lor, şi vom găsi mai departe o serie de sugestii care permit să sesizăm mai bine influenţa pe care încă o au aceşti părinţi asupra planului de opinii, de sentimente şi de comportamente. Utilizaţi-le ca revelatori pentru a face să apară convingerile, sentimentele şi comportamentele care au tendinţa să vă năpădească, să vă intoxice.

Convingerile familiale fuzionale
Aşa cum am văzut în cap. VIII, credinţele sunt atitudini, percepţii şi concepte profund înrădăcinate, apropo de oameni, de relaţii şi de morală. Înainte de a întreprinde un demers spre un progres sau o schimbare de viaţă, este esenţial să luăm cunoştinţă de conexiunile care pot exista între credinţe eronate, sentimente negative şi comportamente autodistructive.
De exemplu, o convingere ca aceasta: „Eu nu pot câştiga niciodată, părinţii mei sunt cei mai puternici.”, prezintă mari riscuri de a face din voi o femeie sau un bărbat descumpănit, temător, frustrat şi depăşit de evenimente. Încercând să vă apăraţi contra acestor sentimente, veţi fi înclinaţi să acceptaţi toate reproşurile, să cedaţi dorinţelor părinţilor voştri şi, dacă vreţi să le evitaţi prezenţa, veţi avea tendinţa să fugiţi, să recurgeţi poate la tot felul de subterfugii, ca drogul sau alcoolul.
A identifica unele din aceste convingeri care susţin sentimentele şi comportamentele voastre este important aşadar şi, dacă unele din aceste fraze par să corespundă cazului vostru, ele pot facilita o reală conştientizare. De exemplu, în ceea ce priveşte relaţiile voastre cu părinţii voştri, voi credeţi poate că:
- Mie îmi revine să-i fac pe părinţii mei fericiţi.
- Mie îmi revine să-i fac pe părinţii mei mândri.
- Eu sunt totul pentru părinţii mei.
- Părinţii mei nu ar putea supravieţui fără mine.
- Eu nu aş putea supravieţui fără părinţii mei.
- Dacă le-aş spune adevărul părinţilor mei în legătură cu divorţul meu (avortul, homosexualitatea, ateismul logodnicei mele…), aceasta i-ar omorî.
- Dacă m-aş opune părinţilor mei, i-aş pierde pentru totdeauna.
- Dacă le-aş spune cât m-au făcut să sufăr, mă vor radia din existenţa lor.
- Eu nu trebuie nici să spun, nici să fac ceva ce i-ar putea face să sufere pe părinţii mei.
- Sentimentele părinţilor mei sunt mai importante decât ale mele.
- Nu merită să discut cu părinţii mei pentru că aceasta nu ne-ar duce nicăieri.
- Măcar dacă părinţii mei s-ar schimba, m-aş simţi mai bine în pielea mea.
- Trebuie să-mi răscumpăr greşeala faţă de părinţii mei pentru răutatea mea.
- Dacă aş putea măcar să-i fac să înţeleagă cât rău îmi fac, ştiu că ei ar acţiona altfel.
- Orice ar fi făcut, ei sunt întotdeauna părinţii mei şi eu trebuie să-i cinstesc.
- Părinţii mei nu au nici un control asupra existenţei mele. Eu mă lupt neîncetat contra lor.
Dacă un anumit număr din aceste convingeri vă sunt familiare, relaţia voastră cu părinţii voştri este încă fuzională. Oricât de greu de acceptat pare, toate aceste opinii sunt autodistructive. Ele vă împiedică să fiţi o persoană distinctă şi independentă. Ele agravează dependenţa şi vă deposedează de maturitatea voastră de adult. Mai multe din aceste credinţe vă fac complet răspunzători de dispoziţia şi de starea de bine a părinţilor voştri. Când părinţii toxici se simt rău, ei caută adesea să le reproşeze altora, şi aceşti alţii sunt de obicei copiii lor. Dacă vi s-a inculcat credinţa că sentimentele părinţilor voştri depind de voi, voi credeţi probabil şi că stă în puterea voastră să-i „faceţi” – pe ei şi adesea pe toată lumea – fericiţi sau trişti.
Mulţi specialişti în comportamentul uman susţin că nu poate cineva să „facă” să simtă ceva pe altcineva – că fiecare persoană este total responsabilă de ceea ce „alege” să simtă. Nu aşa am constatat eu în practica mea. Voi avem un efect asupra sentimentelor oamenilor de care suntem legaţi. Dar a avea un efect nu este acelaşi lucru cu a fi responsabil de sentimentele lui. După cum vouă vă incumbă să găsiţi modurile de a vă reconforta când cineva vă face rău, tot aşa părinţilor voştri le incumbă să găsească modurile lor proprii pentru a se simţi mai bine când cineva le face rău.
De exemplu, dacă faceţi ceva care nu este nici brutal, nici abuziv, dar care totuşi îi întristează pe mama sau pe tatăl vostru – ca o căsătorie pe care părinţii voştri o dezaprobă sau o slujbă departe de ei -, lor le revine să găsească mijloacele pentru a se simţi mai bine. Voi aveţi pe deplin dreptate să spuneţi ceva de genul: „Sunt dezolat că eşti contrariat”, dar nu vă revine vouă responsabilitatea de a vă schimba planurile în singurul scop de a menaja sentimentele părinţilor voştri. Când vă ignoraţi nevoile voastre pentru binele sentimentelor mamei sau tatălui vostru, voi acţionaţi împotriva nu numai a intereselor voastre, ci şi ale lor. Mânia şi resentimentul pe care îl simţiţi în mod inevitabil nu pot să nu aibă consecinţe asupra relaţiilor voastre. Şi dacă eforturile voastre pentru a vă face părinţii fericiţi eşuează, vă veţi simţi vinovat şi incapabil.
Când vă fondaţi majoritatea deciziilor din viaţa voastră pe efectul pe care ele îl vor avea asupra părinţilor voştri, voi renunţaţi la liberul vostru arbitru. Dacă sentimentele lor trec pe primul loc, atunci ei sunt la comandă în viaţa voastră şi vă împiedică să vă simţiţi un adevărat adult vizavi de părinţii voştri.
* - material documentat 

Niciun comentariu:

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...