12 nov. 2012

Lecţia de acceptare


Sunt un om ce are mereu nevoie de a înţelege tot ceea ce mi se întâmplă, tot ceea ce văd, tot ceea ce citesc, tot ceea ce învăţ, experienţele mele…
Acei care mă cunosc, ştiu exact cum e cu nevoia mea de a înţelege, pentru că am o mare nevoie de claritate. Aşa funcţionez eu, nu îmi plac situaţiile neclare, ambigue, de genul: lasă că o să vedem pe parcurs, merge şi aşa. Acesta este motivul pentru care nu am copiat în viaţa mea, nicicând, nici măcar la şcoală, la examene.
Având eu nevoie de claritate,  la rândul meu fac totul ca să ofer claritate: în orice tip de relaţie, în orice tip de situaţie, uneori chiar copleşitor de această multă claritate. Şi, deşi am văzut de-a lungul timpului că există oameni care nu au nevoie de atât de multă claritate, eu am continuat să o ofer. Acum mă întreb de ce am forţat, în anumite situaţii, oamenii să vadă, să audă, să tranşeze lucruri pe care ei ar fi vrut să le lase aşa... neclare, nedecise...?
Dar am avut nevoie să înţeleg şi eu ceea ce se întâmplă. Nu, nu am nevoie să controlez, ci doar să pot da un sens lucrurilor. E nevoia mea, e necesitatea mea, e speranţa mea...
Pentru această necesară clarificare, care să îmi dea şi înţelegere, mi-am fost şi cobai. De atâtea ori am băut picături de otravă ştiind că beau otravă. Am băut-o ca să ştiu ce gust şi ce efect are, ca să nu pot fi otrăvit când fără să ştiu mi se va servi otravă pe post de cafea şi să beau acea cafea ca şi cum n-ar fi altceva.  
În timp a trebuit să învăţat să nu mă mai întreb de ce?. Aşa că am scos definitiv această întrebare din vocabularul meu extern, dar nu am scăpat la nivel intern de nevoile de a găsi o explicaţie care să pară logică pentru mine. Nu pentru că, în mod obligatoriu, explicaţia ar fi schimbat cu ceva lucrurile, ci pentru simplul motiv că atunci când nu puteam da un sens experienţelor mele, îmi era mult mai uşor să le accept.
Adeseori am ajuns însă în situaţii menite parcă să îmi arate că nevoia mea e una nefirească, absurdă... Observam că ceaţa în care erau învăluite circumstanţele aveau o densitate invers proporţională cu nevoia mea de claritate: cu cât îmi doream eu mai multă claritate, cu atât mai vagi erau informaţiile pe care le aveam sau le primeam. Aceasta era o lecţie pe care o avem de învăţat. Să renunţ la nevoia mea şi să accept pur şi simplu lucrurile aşa cum veneau, fără să le înteleg, fără să le mai dau un sens, ce putea fi contrar adevărului şi să îmi zic: Bine, asta e situaţia, astea sunt informaţiile pe care le am, nici nu am nevoie de mai mult, ceea ce se întâmplă este normal să se întâmple.
Oare chiar aşa să fie? Chiar şi de asta mă îndoiam, printr-un pervertit “de ce”?... Acesta să fie mesajul pe care refuz să îl primesc şi care datorită indisponibilităţii mele de receptor revine cu o regularitate obsedantă?
Am convingerea că experienţele de viaţă au venit să învăţ ceva, că reflectă ceva imperfect în mine. Nu am reuşit să descifrez de fiecare dată ce anume reflectau, uneori informaţia rămânea difuză pentru mine. Şi ştiu acum, ca atât timp cât nu am înţeles lecţia, am participat din nou la ea. Am jucat iar şi iar într-o aceeaşi scenă, fără să pot face altceva, până când, într-un târziu am reuşit să descifrez înţelesul, acceptând-o. Îmi este clar că dacă voi proceda precum atunci, voi face doar repetiţii la nesfârşit. 
Dar eu nu mai vreau asta. Am acum dorinţa de a întelege şi care e lecţia, e iată, tot o dovadă a nevoii mele de claritate. Am nevoie sa înţeleg lecţia acum, nu vreau să fiu mereu corigent la materia aceasta. Am fost deja de câteva ori, ajunge! E momentul să descopar, ca să pot merge mai departe. Să fiu gata pentru lecţii noi, pentru experienţe noi, pentru circumstanţe noi, pentru o viaţă nouă, care de fapt îmi este de fapt adevărata viaţa.
Există un lucru pe care l-am înţeles mai târziu: am avut nevoie să învăţ să accept. Să accept pur şi simplu că şi lucrurile care mă ranesc, şi oamenii care se comporta total diferit de cum aş face-o eu, fac parte din viaţa mea. Îi întâlnesc negreşit, iar refuzul meu de a accepta că ei sunt altfel decât mine, că funcţionează într-un alt sistem decat mine, că au valori diferite de ale mele, nu va face decât să mă rănească la nesfârşit.
Acceptarea a fost lecţia mea. Am învaţat în timp să mă accept pe mine, am învăţat să accept situaţiile în care sunt pus. Pe ceilalţi nu îi judec, nu sunt aspru cu ei, dar tot mă las mult prea uşor rănit de ei, de faptele lor, de neputinţele lor. Am înţeles acum că oamenii din jurul meu fac lucruri, iau decizii care nu au legătura cu mine, ci doar cu ei, şi am înţeles că eu am dreptul să nu cobor, de nu este nevoie, acolo unde sunt ei sau, dacă sunt mai sus decât mine, să urc eu unde sunt ei. Trebuia să accept şi am acceptat că nu pot sta alături decât cu cei care sunt poziţionaţi pe acelaşi plan cu mine, că planele nu pot fi definite de un singur criteriu, aşa cum nici o geometrie nu defineşte planul ca fiind definit de o singură linie.
Şi iată cum, scriind, am găsit claritatea de care aveam nevoie. Am înţeles lecţia. Ştiu că ceea ce am de făcut este să exersez acceptarea necondiţionata. Zi de zi, clipă de clipă, om cu om, situaţie cu situaţie... Lucrurile se întamplă şi vor continua să se întâmple fără ca eu să înţeleg sau alţii să înţelegă, fără ca ele să aibă un sens pentru mine, dacă nu accept. Acceptând voi înţelege totul. Şi este în regulă să fie aşa.
Voi cum staţi cu acceptarea? Aveţi nevoie să înţelegeti sau lăsaţi lucrurile să se întâmple pur şi simplu? Vă este mai uşor dacă experimentaţi masochismul minţii?

Niciun comentariu:

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...