10 nov. 2012

În sprijinul Adevărului, nu împotriva sa... [1] *


S-a tot vorbit şi se tot vorbeşte de răul pe care îl aduce ştiinţa omenirii, că doar Biserica este luptătoare pentru adevăr. Alţii spun că dimpotrivă că Ştiinţa este relevanta adevărului pe care Biserica nu-l ştie, însă şi-l asumă. Oamenii stau de multe ori în cumpănă, atraşi fiind, după cum au conştiinţa, spre o latură sau alta...
E drept, Biserica actuală nu se mai poate desţeleni. E de ajuns să se vadă cum preoţii ies acum pe serii, asemenea autoturismelor într-o fabrică de profil. Ori, cine poate pretinde că acolo unde se lucrează “pe bandă rulantă” defectele nu apar? Sunt mulţi preoţi acum, sunt preoţi făcuţi si nu născuţi, preoţi după lege şi nu după legământ, aidoma vremurilor vechi, asemenea întregii societăţi care s-a învăţat să legitimeze chiar şi talentul.
Ştiinţa însă nu a dezarmat în faţa unor asemenea acuze din partea unora din Biserici. Căci a cerceta e chiar poruncă divină. Şi o face tocmai pentru a despărţi, dacă e cazul, adevărul de minciună.
Una dintre demonstraţiile puterii sentimentelor şi gândurilor se poate găsi într-o relatarea a unui medic neurolog, dr. W. Jerome Stowell (http://www.caelsanderson.com/blog/feelings-nothing-more-then-feelings/):
“Eram un ateu convins. Eram absolut sigur că Dumnezeu nu este altceva decât suma tuturor minţilor oamenilor şi a tuturor gândurilor lor pozitive. Cât despre conceptul de Dumnezeu atotputernic, care există mai presus de noi şi care ne iubeşte pe toţi, având puterea de a schimba orice în creaţia sa, nu am crezut niciodată.
Într-o zi, am trăit însă o experienţă care m-a pus pe gânduri. Mă aflam într-un laborator uriaş şi încercam, împreuna cu colegii mei, să descoperim lungimea undelor cerebrale. Am descoperit astfel un canal al lungimilor de undă, “înzestrat cu o camera mach”, care permite separarea acestor lungimi diferite ale fiecărui individ în parte, conferindu-i acestuia o identitate mai clară decât amprentele palmelor sale. Ar trebui să reţinem cu toţii acest lucru: Dumnezeu poate păstra în cer o fişă a gândurilor noastre individuale, la fel cum FBI-ul poate păstra o fişă a amprentelor noastre, în fişetele sale din Washington D.C.
Ne-am propus să facem un experiment pentru a stabili ce se întâmplă în interiorul creierului, în momentul tranziţiei de la viaţă la moarte. Am ales ca subiect o femeie care a fost trimisă de familia ei la un ospiciu de nebuni, dar care a fost externată. Singura boală pe care i-au descoperit-o medicii a fost un cancer la creier, care îi afecta exclusiv echilibrul corporal. În ceea ce priveşte luciditatea şi starea ei mentală, femeia era excepţional de inteligentă. Ştia foarte bine că urmează să moara, într-un timp foarte scurt. Am informat-o şi noi de acest lucru.
Am instalat în salon un aparat encefalograf, pentru a vedea ce se întâmpla în creierul ei, în momentul tranziţiei de la viaţă la moarte. Am instalat de asemenea un microfon minuscul, de mărimea unei monede de un shilling, pentru a afla dacă are ceva de comentat, în acest moment apoteotic.
Eu mă aflam într-o cameră alaturată, împreună cu alţi patru colegi şi cu instrumentele pregătite pentru a înregistra tot ce se întâmplă. Aparatul nostru avea acul îndreptat către zero, aflat chiar în centrul scalei. În cele două părţi laterale, scala avea câte 500 de gradaţii, pozitive în partea dreaptă şi negative în partea stângă. Ceva mai devreme am folosit acest aparat, pentru a înregistra puterea folosită de o staţie de emisie de 50 KW, pentru a trimite un mesaj in jurul lumii. Acul aparatului a înregistrat cu aceasta ocazie 9 gradatii în partea pozitivă (dreapta).
Când a simţit că i s-a apropiat sfârşitul, femeia a început să se roage la Dumnezeu. Ea i-a cerut Domnului să aibă milă de cei care s-au folosit de ea cu atâta dispreţ, după care şi-a reafirmat credinţa în Dumnezeu, spunându-I că ştie că El reprezintă singura putere vie care există, care a existat şi care va exista vreodată. L-a slăvit pe Dumnezeu şi I-a mulţumit pentru că i-a permis să se foloseasca de această putere şi să îi cunoască, astfel, realitatea. I-a spus de asemenea cât de mult îl iubeşte.
În camera alăturată, eram cu toţii atât de fascinaţi de rugăciunea femeii, încât am uitat complet de experimentul nostru. Ne-am uitat unii la alţii şi am văzut lacrimi curgându-ne pe feţe. Subit, aparatul nostru (de care uitaserăm cu toţii) a scos un zumzet. Ne-am uitat la ac şi am constatat că acesta ajunsese la 500 de gradaţii în partea pozitiva a scalei şi că încerca cu disperare să depaşească acest prag! Cu ajutorul acestui instrument, ne-am dat seama că cerebelul unei femei singure, aflată pe patul de moarte şi în comuniune cu Dumnezeu, emite o putere de 55 de ori mai mare decat cea a unei staţii de emisie de 50 KW, care trimite un mesaj în jurul lumii.
Pentru următorul experiment, am ales un subiect cât mai diferit de primul: un bărbat care se afla în spitalul nostru şi care suferea de o boala mortală. Creierul său era atât de atrofiat, încât era pe punctul de a muri. Bărbatul era practic un nebun.  Dupa ce ne-am reglat instrumentele, am trimis una din asistente cu misiunea să îl enerveze pe bărbat. Femeia a reuşit să îi atragă interesul asupra ei, după care i-a spus că nu mai doreşte să aiba nimic de-a face cu el. Bărbatul a început imediat să o injure, moment în care acul aparatului nostru a început să se deplaseze în partea negativă a scalei. În continuare, bărbatul a blestemat-o pe femeie şi a luat numele Domnului în deşert. Acul aparatului nostru s-a deplasat imediat până la ultima gradaţie negativă a scalei (-500).
Am putut înregistra astfel, cu ajutorul aparatelor de măsurat, ce se întâmplă în interiorul creierului uman, atunci când acesta încalcă una dintre Cele Zece Porunci ale lui Dumnezeu: „Să nu iei numele Domnului în deşert”. Am reuşit să măsurăm, cu ajutorul aceluiaşi aparat, puterea pozitivă a lui Dumnezeu şi puterea negativa a adversarului său.
Am descoperit astfel că adevărul benefic este pozitiv, iar toate gândurile nebenefice, descrise perfect de Cele Zece Porunci biblice, sunt negative. Daca aceste unde cerebrale pot fi înregistrate chiar şi cu ajutorul aparatelor noastre obiective de măsurat, cu atât mai evident este faptul că ele pot fi înregistrate inclusiv de Dumnezeu. Deci atenţie ce gândim şi vorbim!”
Acesta este doar un experiment, o constatare... Câte însă altele vor mai fi şi nu ştie (încă) de ele. Oare noi nu am primit niciodată ceea ce ne-am dorit, însă n-am primit şi ceea ce noi consideram că trebuie “inclus” la pachet şi atunci am realizat (sau nu!) că vinovat nu e ceea ce am primit sau cel ce ne-a dat, ci noi înşine? N-ar fi mai bine poate, să cerem “Da-mi, Doamne, ce mi-i dat!” şi să acceptăm ceea ce primim, căci ceea ce ni se dă ne este de mare folos?
Eu unul, din întâmplările vieţii mele, ale altora pe care i-am cunoscut bine, le-aş spune şi altora să vadă de nu-i mai bine aşa!

Niciun comentariu:

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...