26 ian. 2012

Vămile Văzduhului [7]

Învăţătura despre vămi o aflăm nu doar în Răsăritul creştin, ci şi la Părinţi latini din vechime, înfăţişata însă cu mai multa discreţie . Aşa cum am văzut, Sfântul Grigorie cel Mare vorbeşte despre duhurile rele care vin să cerceteze sufletul ieşit din trup. Sfântul Bonifaciu, apostolul germanilor (sec. al VIII-lea), relatează într-una din scrisorile sale istorisirea unui monah din mănăstirea Wenlock, care, murind, mai apoi a înviat. Iar acesta a spus că, "ieşind din trup, îndată a fost răpit în văzduh de îngeri strălucind de lumină, la care era cu neputinţă să priveşti. Şi a fost dus într-un loc în care era adunată mare mulţime de suflete [...] Şi mai era acolo mulţime de duhuri rele şi slăvita ceată a stăpâniilor îngereşti. Iar duhurile cele rele şi sfinţii îngeri se sfădeau pentru sufletele acelea, şi dracii le puneau în cârcă povara păcatelor, iar îngerii se sileau s-o uşureze, aducând cuvânt de îndreptăţire. Şi i s-au arătat lui toate păcatele sale din tinereţe, nemărturisite din uitare ori neştiinta; şi toate-i strigau împotrivă, osândindu-l cu putere pentru cele săvârşite în vremea vieţii, nemărturisite şi nespălate prin căinţă. Şi cu glas înfricoşător îl invinuia fiecare dintre ele. Şi într-acelaşi chip duhurile cele rele ţinându-le isonul îl osândeau, adeverind cele spuse şi arătând în care loc şi în care ceas făcuse păcate, aducând şi mărturii pentru ele. Şi aşa, stând de faţă toate acele păcate, aceşti vechi vrăjmaşi l-au vădit de vinovat şi rob al lor. Însă, povestea el, puţinele şi măruntele fapte bune, făcute în chip nevrednic şi nedesăvârşit, mi-au sărit în ajutor. Şi mult mă apărau şi mă întăreau şi duhurile cele îngereşti, peste măsură de iubitoare, care stăteau de faţă; şi am văzut cu uimire cum faptele mele cele bune se arătau a fi mari şi minunate, ca unele săvârşite prin darul lui Dumnezeu, iar nu prin puterile mele cele slabe".
Apusul însă pare să fi uitat această învăţătură despre vămile cereşti, pe care, în schimb, o aflăm la mulţi autori ortodocşi din vremea noastra, şi nu dintre cei neînsemnaţi. Lucrul acesta dă mărturie de păstrarea în sânul Bisericii Ortodoxe a unei foarte vechi tradiţii. La finele veacului al XIlX-lea, Sfântul Ignatie Briancianinov, în Cuvânt despre moarte, spune simplu şi concis: "Pentru tragerea la răspundere a sufletelor ce străbat văzduhul, puterile întunericului au aşezat în calea lor o seamă de scaune de judecată şi străji, rânduite în chip vrednic de mirare. În tot văzduhul, de la pământ până la cer, se aţin legiunile de paznici ale duhurilor cele căzute. Şi fiecare dintre ele cercetează sufletul ajuns înaintea lor pentru acel soi de păcat care le priveşte. Aceste străji drăceşti şi scaune de judecata din văzduh, Parinţii le numesc vămi, iar pe duhurile care slujesc acolo, vameşi".
În scrierea sa, Sfântul Ignatie a adunat un mare număr de mărturii scripturistice, patristice, aghiografice şi liturgice referitoare la acest subiect. În aceeaşi vreme, Sfântul Teofan Zăvorâtul vorbeşte şi el despre aceste vămi. Astfel, tâlcuind versetul 80 al psalmului 118: "Să fie inima mea fără prihană întru îndreptările Tale, ca să nu mă ruşinez", el spune: "Prorocul nu ne spune cum şi unde nu trebuie să ne ruşinăm. Mai întâi, însă, dea Domnul să n-avem parte de ruşine în ostenelile războiului lăuntric. Iar apoi, să nu fim daţi de ruşine în ceasul morţii şi la trecerea prin vămile din văzduh. "Înţelepţilor" acestui veac vămile pot să le pară o simplă poveste, dar în ceasul morţii nu vor putea nicicum să le ocolească. Şi ce căuta aceşti "vameşi" în sufletele care au ieşit din trup şi se înalţă la cer dacă nu cele ce sunt ale lor? Şi ce este al lor, dacă nu patimile. Aşadar, în cel a cărui inimă este curată şi neatinsă de patimi, nu vor afla nimic pentru care-l să-l învinuiască. Dimpotrivă, asupra celui întinat de păcate, ca un trăznet vor cădea [...] Câtă vreme sufletul mai are o cât de mică împătimire, nu va scăpa de ruşine la trecerea prin vămi. Iar ruşine aici înseamnă aruncarea sufletului în iad. Iar ruşinea de pe urmă va fi la Judecata de apoi, când vom sta înaintea feţei Celui care pe toate le vede şi le cunoaşte".
Arhimandritul Antonie, în aceeaşi epocă, vorbeşte şi el de cercetarea în vămi a sufletului ce se ridică la cer însoţit de îngeri. Şi spune că este oprit de duhurile cele rele ca să dea seama de păcatele sale; dar, după cum zic Părinţii, nu tot sufletul este cercetat şi oprit: cele sfinte şi cu totul curate urcă neîmpiedicate în sânul lui Avraam.
Sfântul Macarie al Moscovei, prezentând această învăţătură în bine cunoscuta sa Teologie dogmatică ortodoxă, încheie astfel: "Prezenţa neîntreruptă, statornică şi de obşte a învăţăturii despre vămi în Biserică, mai cu seamă la dascălii veacului al IV-lea, dovedeşte fără putinţă de tăgadă că ea le-a fost predată de învăţătorii din veacurile dinainte şi îşi are temeiul în tradiţia apostolică" .
Este recunoscută de Părintele Serghie Bulgakov şi menţionată în lucrarea sa închinată Ortodoxiei, iar Părintele Iustin Popovici, renumitul monah sârb al vremurilor noastre, o preia şi o prezintă în scrierea sa Dogmatica Bisericii Ortodoxe. "Referitor la acest subiect - spune el - putem afla numeroase mărturii în Sfânta Tradiţie." O întâlnim şi la mulţi alţi autori ortodocşi contemporani, de diferite naţionalităţi, care au scris despre moarte din perspectiva tradiţiei ortodoxe.
În slujbele Bisericii Ortodoxe este prezentă de asemenea învăţătura despre vămi. De pildă, în Octoih aflăm astfel de rugăciuni: "În ceasul cel înfricoşător al morţii, să mă izbăveşti de diavolii cei ce mă învinovăţesc şi de osândirea cea înfricoşătoare"; "Când va fi să se despartă sufletul meu cu sila de mădularele trupului, atunci, dumnezeiască Mireasă, stai lângă mine şi risipeşte urzelile vrăjmaşilor celor netrupeşti; zdrobeşte fălcile celor care caută să mă înghită fără milă, ca să trec neoprit de căpeteniile întunericului care stau în vazduh"; "Izbăveşte-ne pe noi, Fecioară preamilostivă, ca o bună, şi ne smulge de la diavoli şi de la darea de seamă cea înfricoşătoare, în ceasul încercării, ca să nu fim ruşinaţi noi, robii tăi"; "Să nu mă lepezi de la faţa ta [...], că vicleanul se sârguieşte cu vicleşug să mă prindă [...], dar tu păzeşte-mă cu totul neatins de vătămarea lui".
Putem cita, de asemenea, rugăciunea Sfântului Eustratie de la Miezonoptica din sâmbete: "Şi acum, Stăpâne, să mă acopere pe mine mână Ta şi să vină peste mine mila Ta, că s-a tulburat sufletul meu şi dureros îi este să iasă din acest ticălos şi spurcat trup al meu. Că nu cândva vicleanul sfat al celui potrivnic să-l întâmpine şi să-l împiedice întru întuneric, pentru păcatele cele făcute de mine cu neştiinţă şi cu ştiinţă în această viaţă. Milostiv fii mie, Stăpâne, şi să nu vadă sufletul meu întunecatul chip al viclenilor diavoli, ci să-l ia îngerii Tăi cei străluciţi şi luminaţi. Dă slavă numelui Tău celui sfânt şi cu puterea Ta mă ridica la dumnezeiasca Ta judecată. Când mă vei judeca, să nu mă apuce pe mine mâna stăpânitorului lumii acesteia, ca să mă arunce pe mine, păcătosul, în adâncul iadului; ci stai lângă mine şi-mi fii mântuitor şi sprijinitor. Miluieşte, Doamne, sufletul meu cel întinat cu patimile vieţii acesteia şi curat pe el prin pocăinţa şi mărturisire îl primeşte, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin".
O referire la vămile văzduhului aflăm şi în Canonul de rugăciune către îngerul păzitor. "De-a dreapta sufletului meu celui ticalos să te văd stând, luminat şi blând, pe tine, ajutatorul şi folositor meu, când va ieşi din mine cu anevoie sufletul meu, şi izgonind pe amarii vrăjmaşi care caută să mă apuce[...] ci te rog, păzitorul meu, fii mie ajutător şi apărator nebiruit când voi trece vămile judecăţii".
Multe alte texte liturgice conţin asemenea referiri, ca, de pildă, aceste stihirile Nascătoarei de la Praznicul aducerii moaştelor Sfântului Ioan Gură de Aur". Să ne aducem aminte şi de aceste rugăciuni din Canonul de rugăciune către Maica Domnului mai înainte de ceasul morţii, care se rosteşte la căpătâiul celui aflat pe patul de moarte: "Văzând că ceasul meu se apropie şi sufletul meu se va despărţi de împuţitul meu trup şi voi merge gol, părăsit de toţi, prin mijlocul oştilor cumpliţilor draci şi voi fi oprit la vămile lor şi nu va fi nimenea să-mi ajute. Preasfântă Stăpâna mea, Marie, Maică lui Dumnezeu, mai înainte de acel ceas cu smerenie cad şi cu umilinţă te rog pe tine, când vei vede sfârşitul meu, grăbeşte-te de vino în ajutorul meu şi nu mă lăsa pe mine, nu mă da pe mine, nici te depărta de mine, întru înspăimântătorul ceas al ieşirii mele, izbăvindu-mă de cumpliţii draci şi de vederea lor întunecată"; "când vei vedea sfârşitul meu, grăbeşte curând şi vino spre ajutorul meu şi nu mă lăsa pe mine, nici te depărta de mine în înspăimântătorul ceas al ieşirii mele, izbavindu-mă de cumpliţii draci şi acoperindu-mă de groaznica lor vedere cea întunecată şi petrecându-mă prin văzduhul cel cu vămi cumplite"; "Apropiindu-se ceasul sfârşitului meu, nu ştiu ce voi face [...]. De voi căuta spre văzduh, văd pe vrăjmaşii văzduhului laturi gătindu-mi mie [...]. Grăbeşte, Stăpână, de vino întru ajutorul meu şi nu mă lăsa pe mine [...] Marie, prea-dulce, nădejdea mântuirii mele!"; "Când vei vedea sfârşitul meu, grăbeşte şi vino în ajutorul meu şi nu mă lăsa pe mine, nici te depărta de mine în înspăimântătorul ceas al ieşirii mele, izbăvindu-mă de cumpliţii draci şi acoperându-mă de întunecata şi groaznica lor vedere, izbăvindu-mă din toate vămile lor".
Învăţatura despre vămile văzduhului a iscat recent unele critici, care însă sunt limitate şi nefondate, pentru că, dupa cum am văzut, ea este abundent atestată, de la începuturile creştinismului până în zilele noastre, într-o mare varietate de texte patristice, aghiografice şi liturgice. Criticile acestea sunt totuşi semnale de alarmă cât priveşte rătăcirile la care se poate ajunge în înţelegerea şi folosirea acestei învăţături şi de aceea ne simţim datori să facem unele precizări.
Mai întâi, această învăţătură nu constituie un articol de credinţă şi n-a făcut niciodată obiectul unei definiţii dogmatice din partea Bisericii. Ea este mai curând o teologumenă. De aceea, credinciosul poate fără nici o primejdie pentru sufletul său să nu ţină seama de ea, stăruind cu smerenie în gândul că viaţa de dincolo rămâne o taină pentru pământeni. Poate tot aşa de bine să treacă peste tot ce se petrece în răstimpul dintre clipa morţii şi ceasul când va sta înaintea lui Hristos, la judecata de apoi. Pentru că Biserica nu are în aceasta privinţă o singură tradiţie, ci mai multe tradiţii, diferite, dar nu ireconciliabile, ce pot fi acceptate atâta vreme cât nu se împotrivesc învăţăturilor definite dogmatic, referitoare la viaţa sufletului după moarte.

Niciun comentariu:

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...