Apoi, după cum au aratat de altfel şi cei care o socotesc vrednică de crezare, învăţătura despre vămile văzduhului nu trebuie socotită literă de Evanghelie şi primită ca atare, ci cugetată duhovniceşte. Sfântul Teofan Zăvorâtul spune că ea înfăţişeaza fără îndoială lucruri care se petrec cu adevărat, dar nu exact aşa cum sunt istorisite; pentru că sunt tainice, duhovniceşti şi greu de pătruns, sunt prezentate pe înţelesul omului ce trăieşte în trup, într-o formă materiala, însă pur simbolică. Se poate vedea uşor că în aceste istorisiri numărul şi felul vămilor din văzduh, ca şi păcatele cercetate la fiecare din ele nu sunt întotdeauna aceleaşi; în ele se oglindeşte de fapt starea lăuntrică, experienţa şi cadrul de referinţă, proprii fiecărui autor. De aceea, citindu-le, trebuie să trecem dincolo de amănunte, ţintind la simbolismul şi mai cu seamă la intelesul lor duhovnicesc. Lucrul acesta ni-l spune Episcopul Macarie al Moscovei, scriind că "nu trebuie să ne închipuim vămile văzduhului în mod grosolan, material, ci, pe cât este cu putinţă, să cugetăm la ele duhovniceşte şi, nestăruind asupra amănuntelor, diferite de la un autor la altul şi de la istorisire la istorisire, să căutam înţelesul lor profund".
În esenţă, învăţătura despre vămile şi vameşii din văzduh arată că după moarte fiecare om va să dea socoteală cu de-amanuntul de toate păcatele săvârşite în viaţa sa şi de toate patimile ce s-au încuibat în el, nespălate prin căinţă; şi mai înainte de a sta înaintea lui Hristos, la Judecata de apoi, va fi cercetat în faţa duhurilor rele şi a îngerilor; şi unii îi vor fi pâraşi, iar ceilalţi, sprijinitori şi apărători.
Astfel, învăţătura despre vămile din văzduh are un îndoit rost pedagogic: primul, de a-l face pe om să înţeleagă că orice faptă a sa are preţ şi însemnatate nu doar în această viaţa pământească, ci şi în viaţa de dincolo; iar al doilea, de a-l îndemna la pocăinţa. E semnificativ faptul că unii duhovnici îşi sfătuiesc fiii duhovniceşti să citească istoria Sfintei Teodora mai înainte de spovedanie, pentru că acolo sunt înfaţişate cu de-amănuntul păcatele şi patimile de care boleşte omul.
Aceasta învăţătură nu trebuie confundată, aşa cum s-a întâmplat uneori, cu învăţătura catolică despre Purgatoriu; trecerea prin vămi nu înseamnă nicidecum o curăţire treptată a sufletului prin chinuri. În istoria Sfintei Teodora adeseori vămile sunt numite, e drept, "cazne şi chinuri", însă numai din pricina ca bietul suflet e hărţuit de diavoli.
Tot aşa, ea nu trebuie confundată cu învăţătura latină despre meritele prisositoare prin care omul poate dobândi raiul, plătindu-şi cu ele intrarea acolo. E drept că în toate istorisirile se vorbeşte despre marele folos pe care-l are omul din virţutile sale. Însă nu ele singure îl scapă din mâna puterilor vrăjmaşe din văzduh care încearcă să-l oprească din înalţarea sa la cer; ci, pe lângă ele, nu se poate lipsi de mila, harul şi ajutorul lui Hristos. La aceasta gândindu-se, Sfântul Simeon Noul Teolog spune într-unul din imnele sale: "Chiar dacă-mi oferi toate şi mă umpli de toate bunătăţile, Dumnezeul meu, nimic din toate acestea nu-mi este de nici un folos, dacă nu-mi vei da să trec fără a fi ruşinat prin porţile morţii. Dacă atunci când va veni stăpânul întunericului nu va vedea slava Ta fiind împreună cu mine Şi nu va fi ruşinat cu totul el, Întunecatul, şi ars de lumina Ta neapropiată, şi dacă toate puterile potrivnice nu s-ar întoarce înapoi împreună cu el văzând semnul peceţii Tale [...], care va fi atunci folosul celor ce se fac acum întru mine?" O învăţătură asemănătoare aflăm şi la Sfântul Isihie Sinaitul: "Când sufletul va fi zburat prin moarte în văzduh, având în porţile cerului pe Hristos cu sine şi pentru sine, nu se va teme nici acolo de vrăjmaşii săi, ci va grăi către ei din porţi cu îndrăznire, ca şi acum". De aceea, Biserica, în slujbele de la înmormantare, ca şi în cele de la parastase, mai cu seamă într-a treia zi, îl roagă iar şi iar pe Hristos să-l sălăşluiască pe cel adormit în "loc de odihnă", adică să binecălătorească cu ajutorul şi harul Său.
Prin urmare, să nu credem cumva că după moarte sufletul intră sub stăpânirea diavolilor. De altfel, multe dintre istorisirile de mai sus arată limpede ca diavolii n-au nici o putere asupra drepţilor, iar păcătoşii cad în mâna lor ca unii care s-au dedat de bună voie lucrării lor drăceşti - dobândind astfel reaua înrudire cu ei - şi nu s-au căit pentru faptele lor rele.
Toate aceste istorisiri sunt fără nici o îndoială ziditoare de suflet; ele îl învaţă pe creştin ca va da seama de toate faptele sale, bune ori rele, şi că orice lucru făptuit pe pământ îi hotărăşte viaţa în veşnicie. Cel ce ştie că e pedeapsa pentru păcate şi că de cele pe care le-a iubit aici, de acelea va avea parte dincolo, se va îngriji de felul vieţuirii sale. Şi scurt vorbind, din ele se vede că omul culege roadele faptelor sale nu doar aici, pe pământ, ci şi pe lumea cealaltă.
Toate nu ostenesc să arate însemnatatea pocăinţei, care-l întoarce pe om de la răutăţile şi patimile sale şi-l spală de ele. Rămâne nerostit adevărul că Hristos are puterea să şteargă tot păcatul celui ce se căieşte fie chiar şi în ceasul din urmă, după cum l-a iertat pe tâlharul cel credincios, pe cruce (Le. 23, 40-43).
Cu adevărat căinţa de-o clipă poate şterge greşelile de-o viaţă, dar lucrul acestă nu-l îndreptăţeşte pe om sa trăiască fără grijă, nădăjduind nebuneşte că Hristos îl va ierta în ceasul morţii. Învăţătura despre vămi ne îndeamnă o data mai mult să ne gătim din vreme pentru judecată ce va să fie şi pentru viaţa de dincolo de moarte, să ne curăţim prin nevoinţele ascezei - căci ostenelile de aici se vând cu preţ vesnic -, să ne războim cu patimile, străduindu-ne să le stârpim deplin cu ajutorul harului, să ne căim pentru relele ce am făcut, ca să stăm drepţi şi curăţi înaintea lui Dumnezeu, iar Vrăjmaşul să nu afle nimic al sau în noi. Cel ce s-a făcut asemenea lui Hristos şi s-a unit cu El poate spune ca Domnul: "Vine stăpânitorul acestei lumi şi el nu are nimic în Mine" (În 14,30).
Auzind îndemnul Apostolului Pavel: "îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului. Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva domniilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, răspandite în văzduhuri. Pentru aceea, luaţi toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea şi, toate biruindu-le, să rămaneţi în picioare" (Efes. 6, 11-13), să ne gândim că nu doar în lupta duhovnicească de aici avem nevoie de o asemenea întrarmare, ci şi în vremea când sufletul nostru va să întâlnească dupa moarte aceşti cruzi pâraşi .
Sfântul Ioan Gura de Aur spune la fel: "De multe rugăciuni şi de mult ajutor, de multe fapte bune şi de multă mijlocire a sfinţilor îngeri are nevoie sufletul în vremea suirii sale la cer. Căci dacă având a călători într-o ţară străină ori în vreun loc în care n-am mai fost avem trebuinţa de om care să ne călăuzească, cu atât mai vârtos avem nevoie de călăuze şi de ajutor ca să trecem nevătămaţi printre domniile şi puterile nevăzute şi stăpânitorii acestei lumi ce ne vor întâmpina în văzduh, ca nişte prigonitori, pâraşi şi vameşi".
Istorisirea Sfintei Teodora arata cât de folositoare sunt mijlocirile şi rugăciunile sfinţilor - închipuite aici prin săculeţul cu daruri primit de la Sfântul Părinte Vasile - pentru trecerea neîmpiedicată prin vămile din văzduh. Mai întâi de toate însă, pe Hristos să-L rugăm neîncetat şi Lui să-I cerem să ne călauzească şi în această scurtă viaţă pământească, şi în cea ce va să fie şi care nu va avea sfârşit, aşa cum ne îndeamna Sfântul Isihie Sinaitul: "Să nu slăbească sufletul până la ieşirea lui să strige către Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ziua şi noaptea. Şi El va face izbăvirea lui degrabă, după făgăduinţa Sa nemincinoasă, pe care a rostit-o vorbind despre judecătorul nedrept (Le. 18, 8), şi în viaţa de acum şi după ieşirea sufletului din trup".
* - material documentat
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu