13 nov. 2012

Despărţirea este o eliberare?


Când intervine despărţirea pe termen nedefinit, persoanele implicate într-o relaţie au un răgaz în care fiecare să se gândească la ce a fost şi să decidă dacă vor să aprofundeze sau să părăsească, mai apoi relaţia. Relaţiile sunt, aproape totdeauna acceptate, privite, “gândite” în termen de succes şi continuitate. Când relaţia este abordată pe calea gândului, relaţia se înscrie, de la început, pe drumul în care destinaţia duce la un esec. Sunt destule cazuri în care succesul unuia distruge relaţia, dar, relaţia care se pierde în individualism, este una care nu prea se poate numi relaţie ci doar o alăturare cu scop.
Într-o relaţie se intră mai uşor sau mau greu. Dintr-o relaţie se iese la fel. Doi oameni care construiesc o legătura pe termen lung ajung să aibă, de obicei, multe în comun la nivel inconştient. Cu toate acestea, acest tip de legătură, nu este îndeajuns, pentru că dacă nu există şi un fundal, un câmp de interes manifestat reciproc şi o formă de comunicare, uneori poate complicată, legătura îşi pierde, mai repede sau mai puţin repede, din intensitate.
Forţa unei legături este dată de multipli factori, de natură raţională, mentală sau sufletească. Cea mai importantă este implicarea mutuală în relaţie, implicare care poate fi de orice natură ori de amestec a acestora. Astfel, o relaţie implică trei entităţi: pe de o parte sunt persoanele, pe de altă parte, legătura dintre ei. Legatura este un plan multiplu de interacţiune. Legătura pe plan sufletesc este greu de a fi pusă în discuţie şi cât de cât generalizantă; pe plan raţional această legătură poate fi considerată, pe ansamblu, slabă, rămânând undeva la mijloc, legătura pe plan mental, legătura psihică. Legătura este o zona de contact care rămâne “vie” – spunandu-i aşa printr-o analogie cu persoanele – şi în absenţa celuilalt. În ea se poate găsi ura, o furia împotriva celuilalt, sau, dimpotrivă, o iubire care pare să treacă dincolo de convenţii şi frontiere.
Orice ar conţine, oricum ar fi, lipsa celuilalt nu poate fi ignorată pentru nici unul dintre parteneri. În timpul despărţirii sunt zile lungi de aşteptare, resimţite sau nu într-un mod clar definit. În alte zile, pare că timpul trece mai repede şi fiecare îşi vede de propriile interese. Cea mai “normală” trăire ar fi cea raportată în mod adecvat la realitate, ştiindu-se că e o chestiune de timp ca celălalt să revină. Această lipsă, în ideea aceleiaşi “normalităţi raţionale”se pune problema dacă se poate vorbi, într-adevăr, de existenţa legăturii?
Aşteptarea celuilalt este un act pasiv, caracterizat prin faptul că nu se face ceva sau altceva. Analizând obiectiv, la rece, o relaţie ruptă, în funcţie de modul de rupere, afectează amândouă persoanele, diferenţa fiind doar gradul de conştientizare a ceea ce se întâmplă. O relaţie neconsumată, ori terminată brusc, va avea efecte pe termen lung şi foarte lung, o relaţie consumată sau finalizată amiabil se va resimţi un timp mai redus. În orice caz afectează pentru că celălalt aşteaptă. Aşteaptă revenirea în relaţie de acolo de unde este cel aşteptat. Este la fel ca atunci când există ipoteza unei dispariţii misterioase, când rudele îşi aşteaptă un membru al familiei ani întregi. Este foarte probabil că acestea sunt cele mai întâlnite ipostaze. Se poate observa că aşteptarea îmbracă alteori şi haina speranţei, speranţa că celălalt, cel aşteptat, va păstra în minte pe cel care aşteaptă, că există mereu în mintea sa.
Actul de încredere pe care îl reprezinta ceva atât de aparent inactiv, faptul de a aştepta, o non-acţiune, rămâne vital în funcţionarea unei legături. Actul de încredere cel mai evident este acela în care soţul, care este plecat luni întregi pe mare, şi care nu îşi poate vedea soţia, păstreza o reprezentare mentală şi afectiva a ei. Se poate spune că schimbul în legătură, atunci când ea are baza solidă, este ceva care pare de la sine înţeles în aşteptare.
Este foarte normal să se ivească o întrebare: cat poate fi aşteptat celalalt? Cât reuşeşte unul sau altul să menţină aprinsă flacăra sentimentului care până la separare a fost atât de mult alimentat. De-ar fi după o vorbă populară, ar fi uşor căci ochii care nu se văd se uită. Dar dacă e aşa sau nu e aşa, doar cei doi parteneri dintr-o relaţie, descoperă fiecare. Teama că cel ce aşteaptă nu va fi păstrat în câmpul psihic al celui aşteptat, că va căuta să se protejeze de invazia unui astfel de “corp străin” erodează relaţia.
Când aşteptarea este prea lungă, psihicul îşi exercită funcţia sa de reechilibrare, mergând pe calea cea mai puţin energofagă, cea de integrare a corpului străin, o integrare însă forţată. Despărţirea - nedorită - este trăită ca o nouă traumă, care aminteşte de altele din trecut. În asemenea momente, celălalt pare să fie de vină pentru întreaga desfăşurare care a dus la despărţire. E mai simplu să fie astfel. Însă nu şi eficace, caci rana este bandajată fără a fi desinfectată.
A simţi presiunea corpului străin, cu dorinţa apărării de ea este opoziţia la abandonarea sub această presiune. O contradicţie care dă naştere unor trăiri a unor stări diverse, în care celălalt pare să nu mai existe. Însă presiunea nu dispare. Ea se exprimă prin vise, prin dorinţe, prin fantasme. Nu se ştie niciodată pentru cât timp, însă, de multe ori ea distruge cu totul, chiar din faşă, o altă viitoare relaţie.

Niciun comentariu:

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...