31 mar. 2012

Imaginea de sine *

Imaginea de sine joacă un rol important în conduită; deseori omul se apără, afirmă, doreşte să creeze celor din jur o imagine pozitivă despre sine. Imaginea de sine are la bază fenomenul percepţiei sociale, se realizează treptat în procesul de socializare, prin raportarea la sistemul de norme şi valori socio-culturale ale grupului. Imaginea de sine reflectă statusurile familiale, profesionale, civice, organizaţionale şi rolurile persoanei în decursul vieţii exprimate în respectul de sine, atitudini, opinii, comportamente.
Socializarea este responsabilă pentru construcţia imaginii de sine, fiind procesul cel mai aplu şi mai complex prin care individul devine fiinţă socială. În raportarea la ceilalţi sunt importante două tipuri de evaluări: reflectată şi comparativă. Evaluarea reflectată poate fi
-directă (când individul cere altora să-şi spună părerile despre el) sau
-indirectă (când individul interpretează spusele, reacţiile celorlalţi cu privire la propria persoană).
Evaluarea comparativă se realizează prin comparaţia propriilor reuşite şi atitudini cu cele ale altora.
Omul îşi formează şi îşi schimbă imaginea de sine prin părerile, atitudinile, comportamentul celorlalţi faţă de el, se reflectă în alţii (teoria “sinelui ca privire în oglindă” – Cooley). Această percepţie va acţiona asupra imaginii de sine indiferent dacă este adevărată sau falsă. Un mediu în care adevărul este “formatat”, părerile celorlalţi fiind doar laude de complezenţă va face ca imaginea de sine să fie una falsă, conducând uşor către escaladarea comportamentului paranoid. Efectul unui mediu doar critic are efectul de a realiza o imagine de sine foarte negativă, omul ajungand să se considere un excluzabil din societate.
D. Salade definea imaginea de sine ca fiind capacitatea individului de a integra într-un tablou unitar toate impresiile, informaţiile şi trăirile care se referă la persoana sa, şi de a vedea just pe baza acestora locul său între ceilalţi.
Imaginea de sine este afectată de aspiraţiile şi idealurile fiecărei persoane, în elaborarea ei intervenind scara de valori personale şi Eu-ul dorit. Focalizarea de sine reprezintă dimensiunea gradaţiilor în care indivizii îşi concentrează atenţia asupra lor înşişi. Focalizarea pe sine se intensifică în preadolescenţă şi adolescenţă, când definirea propriului Eu devine o preocupare.

Cum se formeaza imaginea de sine?
Diferenţa dintre copil şi lucrurile din jur este bine stabilită de copii în jurul vârstei de 12 luni, când se realizează o diferenţiere între sine şi non-sine sau sinele existenţial. Lewis descrie al doilea aspect al sinelui, sinele categorial, care se dezvoltă la începutul celui de al doilea an de viaţă. La 3 ani, copii sunt capabili să facă referinţa la o gamă mare de caracteristici personale: înfăţişare, sentimente etc.
Identificarea este un proces prin care copilul adoptă trăirile, atitudinile şi comportamentul celorlalţi oameni, mai ales pe cel al părinţilor. Ea implică copierea de către copil a comportamentului celor din jur, copierea stilurilor generale de comportament.
Imaginea de sine se formează prin interiorozarea schemei altei persoane (copilul percepe propriile atribute la altul şi apoi le recunoaşte şi la el însuşi).
Imaginea de sine este expresia concretizată a modului în care se vede o persoana pe sine însăşi, contaminată de dorinţa, dar şi de modul în care evoluează ceilalţi.
Primul aspect important al identităţii de sine este simţul unui Eu corporal, apărut în primul an de viaţă. Alături de acest simţ se dezvoltă şi simţul unei identităţi de sine continue şi mândria în primii 3 ani de viaţă.
Între 4-6 ani apar două aspecte ale individualităţii: extensia Eului şi imaginea Eului (copilul descoperă ce aşteaptă părinţii de la el şi compară comportamentul lui cu aceste aşteptări).
În prima copilarie îşi face apariţia conştiinţa de sine, etapa ce se aseamănă cu o căutare de sine. Cu timpul, datorită extinderii contactelor copilului cu ceilalţi, înregistrării succeselor şi eşecurilor, copilul descoperă influenţă pe care o au conduitele sale, asupra lucrurilor şi oamenilor cu care intră în contact. Sfârşitul acestei perioade coincide cu perioada de opoziţie, faza de afirmare şi de luare de poziţie a unui Eu care se descoperă pe sine şi se diferenţiază de anturajul cu care se confundă până atunci.
Perioada 7-12 ani este marcată de începerea şcolii, supunerea unor reguli, conformism social, acceptarea obligaţiilor şi îndatoririlor. Critica celorlalţi îl determină să se evalueze pe sine însuşi, să admită calitaţile membrilor grupului, să conştientizeze valoarea sa. Controlul exercitat de grup, teama de a fi respins de acesta exprimă o dezvoltare a conştiinţei de sine. Aceasta nouă etapă favorizează apariţia interiorităţii, nevoia de a se izola, nevoia de a se feri de privirile altora. Dacă imaginea de sine nu coincide cu imaginea altora despre el se crează complexe de inferioritate. Un rol important în constituirea imaginii de sine îl au succesele şi insuccesele şcolare.
Curiozitatea şi interesul pentru cunoaştere sunt caracteristici ale preadolescentului, grupul satisface nevoile preadolescentului de socializare, afiliere, de valorizare a potenţialului fizic şi intelectual. Imaginea de sine capătă noi valenţe datorită prezenţei grupului, a opiniei celorlalţi. Individul capătă încredere în sine, simte nevoia de afecţiune. În absenţa acesteia devine anxios, nesigur, timid. Punctul de plecare în formarea imaginii de sine este interesul cunoaşterii altei persoane. Preadolescentul şi adolescentul îşi pun întrebări (Cine sunt?, Ce doresc?), ceea ce arată o tendinţă puternică spre afirmare de sine, autorealizare şi emancipare intelectuală şi afectivă. Imaginea de sine rezultă dintr-o orientare constantă şi o trebuinţă marcantă de autocunoaştere (T. Creţu). Adolescentul devine conştient de forţele sale, le compară cu cele ale părinţilor şi se cred superiori acestora; doreşte să îşi descopere unicitatea şi originalitatea propriei fiinţe şi să se dezvolte ca o persoană autonomă capabilă să-şi propună ţeluri clare, să acţioneze în direcţia realizării lor.
 Nivelul stimei de sine afectează performanţele: cei cu o înaltă apreciere de sine au o mai mare încredere, se mobilizează mai mult şi reusesc mai bine, ceea ce consolidează imaginea de sine. O stimă de sine scăzută sporeşte numărul insucceselor şi îl aruncă pe individ într-un cerc vicios. Factori importanţi în creşterea stimei de sine sunt identificarea cauzelor unei stime de sine scăzute şi definirea domeniilor importante de competenţa, suportul psiho-afectiv şi aprobarea socială, asimilarea motivaţiei de realizare, afirmare, tehnici psihologice de a face faţă dificultăţilor şi stresului.
* - material documentat 

Niciun comentariu: