Programarea parentala - negarea sufletului [3] *

continuare din Programarea parentala - negarea sufletului [2]

Programarea parentală ţigănească

Mama in varsta de 20 de ani are 2 copii, cel mic de 4 ani, cel mare de 7 ani.

In societatea tiganeasca, e timpul ca mama sa se pensioneze iar pensia sa-i fie platita din munca copiilor. "Sa mergeti la cersit ca de nu dracu` va ia!" - porunceste mama celor doi copii ai iei scosi la cersit in intersectie. Cel mare se băga mai tot timpul in fata celui mic si primea bani mai multi. "Lasa-l mă si pe asta mai mic sa faca si el un ban!" - striga mama celui de 7 ani temperand concurenta intre frati.

Astfel cei doi copii mici sunt programati sa-si asume o falsa datorie (intretinerea parintilor din cersit) achitata intr-un mod necinstit (cersitul) si devalorizant (sunt devalorizati mai intai de parinti si apoi de cei care le dau banii) pentru ei.

Modul asta de a programa - pregati pentru viata un copil nu e prezent numai la ţigani.
Caţi părinţi români nu poruncesc copiilor lor "Sa inveţi (la scoala) ca de nu dracu te ia!"? Copilul il va "insela" pe parinte abandonand scoala.

Asa se explica de ce etnia ţigănească din Romania a decazut mult mai mult decat cea din Ungaria. Tiganii cand au ajuns la noi, oricum erau ei lipsiti de principii sanatoase de viata dar si le-au completat si "perfectionat" cu ale noastre asa ca au ajuns aşi in psihopatologie.

Comunicarea ambivalentă parinte - copil 

Intr-o zi mama spune băieţelului ei: "Tu eşti tot ce am mai scump pe lume!"

In altă zi, după o ceartă cu tatăl copilului din care mama iese şifonata, îi spune băieţelului: "Tu eşti piatra mea de moară legată de gâtul meu".

Interpretare: primul enunţ se contrazice cu al doilea fără ca băieţelul să aibă vreo contribuţie în afară de faptul că există. Băieţelul îşi poate da injoncţiunea "nu e bine că exist". Poate deveni stangaci, anxios, permanent stanjenit de propria existentă.

Primul enunţ s-ar putea crede că este o dovadă de dragoste, nimic mai fals. În gandirea marţiana a lui Eric Berne şi în contextul de mai sus se traduce astfel: "Stai pe aproape, să nu mă laşi singură, eu mă hrănesc doar din dragostea ta necondiţionată pentru mine, pe tatal tau nu-l iubesc si nici el pe mine!" - copilul e pe post de animal de companie (cu riscul ca mai tarziu partenerii de sex opus pentru el sa fie tot niste animale de companie indispensabile - dependenta emotionala).

Al doilea enunţ se traduce astfel: "Daca nu ai exista, as divorta de tatal tau! Asa ca fa bine si te comporta ca si cand nu ai exista, poate ma voi simti mai bine!"

Comunicarea ambivalenta parinte - copil apare in familiile unde parintii nu se iubesc si au procreat accidental (din dorinta egoista a mamei). Jocul "te iubesc - te urasc" poate genera tulburari psihice grave copilului pentru ca un copil mic se asteapta la dragoste neconditionata si nu are dezvoltata capacitatea de interpretare corecta a mesajelor ascunse.  

Tata. Ce se poate spune despre tata, ce e in mintea lui? Tatal e un barbat captiv sexual (ca multi alti barbati) intr-o relatie de casatorie nedorita, fara incredere in sine, bucuros ca un copil va lega mai trainic de el femeia pe care nu o iubeste si care nu-l iubeste. Astfel, va putea sa frecventeze si alte femei, stiind ca are oricand o femeie dispusa sa-l primeasca in asternutul ei, in numele copilului. Un copil in satul asta, alt copil cu alta femeie in alt sat reprezinta tot atatea bordeluri gratuite pentru el.

Mama. Care sunt sentimentele ei pentru copil? Instinctul matern nu inseamna iubire. Cea mai probabila atitudine a mamei in relatia cu copilul va fi una de victimizare in doi:"eu nu sunt OK - tu nu esti OK sau "oamenii ca noi nu au pe nimeni pe lumea asta, dar nu e cazul nostru, caci noi ne avem unul pe celalalt!" Ar fi frumos sa fie asa, dar enuntul doi o contrazice si confirma ca instinctul matern nu e iubire. Cu injonctiunea "nu exista" dată copilului şi cu relatia de dependenta emotionala bolnavicioasa care o cultiva cu el, acest gen de mama isi condamna copilul la tulburari de comportament si la relatii instabile mai tarziu.

Solutia: divort si psihoterapie pentru mama, daca partenerul e irecuperabil pentru relatie. Si cel mai probabil ca e irecuperabil. Sentimentele care nu au existat la inceputul relatiei nu vor apare pe parcursul ei. Copilul devine victima sigura in postura sa de tampon iar mai tarziu de paratrasnet al celor doi.

Cum (si cand) ajunge ascultarea de parinti o actiune schizoida (cu ruptura de identitate)

"Eva m-a pus sa musc din mar, ea e de vina" - spune Adam. "Nu conteaza, ti-o tragi si tu pentru asta" - spune Dumnezeu.

Sa detaliez. Adam de fapt vrea sa spuna "Uite, eu am urmat o ispita (directiva), ma poti scuti de pedeapsa? As fi incantat sa o pedepsesti doar pe ea (Eva)."

Cum e in realitate. Parintele spune copilului fa cutare sau cutare lucru (care implica destinul personal al copilului), adica "te duci sa faci scoala aia ca asa o sa ajungi bine", "iti alegi partenerul ala de viata ca e de neam bun, ce vrei tu e de neam rau", "fa cutare meserie ca asta iti aduce bani si faima nu nimicurile care le-ai ales tu" etc. Copilul asculta. Evident ca nu va fi fericit, poate va claca psihic, poate nu (poate va agresa ca sa compenseze, sau va dezvolta compulsii). Vine vremea cand isi va da seama cine l-a impins pe un drum gresit. In momentul ala se intoarce si da vina pe parinte. Atunci intervine ruptura de identitate. Parintele a spus "fa asa", copilul a executat iar apoi a dat vina pe altcineva fara a-si mai asuma nici o responsabilitate. Nu conteaza ca putea sau nu sa se opuna copilul, e o reactie schizoida sa dai vina pe general pentru ca ai executat ordinul. Ca soldat daca ai comis crime de razboi mergi in streang impreuna cu generalul care ti-a dat ordinul. La fel in familie, parintele a dat ordinul, copilul s-a executat pe sine, e mort-viu pentru ca traieste teleghidat de parinte dar da vina pe parinte. Nimeni pe lumea asta, nici psihiatru, nici psihilog, nici vecinul nu va fi solidar cu executantul.

Deci, ruptura de identitate intervne aici: parintele emite ordinul -> copilul executa -> copilul da vina total pe parinte . Sunt doua persoane care intervin in procesul patologic, unul da ordinul, altul executa iar in final vina revine unuia singur. Nu e logic. Vina apartine amandurora si impreuna isi vor lua pedeapsa (boala psihica). Copilul asculta nu doar pentru ca nu are alternative ci si pentru ca a fost comod (a primit conditionat unele lucruri care si le-a dorit, a fost mituit.

Ruptura de identitade mai intervine si in faptul ca alegand sa implinesti dorinta existentiala a parintelui, renunti la tine. Cum poti pretinde ca esti tu insuti daca practici meseria aleasa de parinte sau convietuiesti cu partenerul ales de parinte? Aici e partea schizoida, ca cel care a ales nu participa la actul existential, nu practica meseria respectiva, nu traieste cu respectivul partener. Cei doi care comit asemenea acte schizoide, parintele + copilul se numesc familie schizoida. Daca copilul e slab poate face schizofrenie.

Cu totul altfel stau lucrurile in agresiunea fara motiv practicata de parinte asupra copilului. Copilul participa tot la o actiune schizoida (el e obligat sa duca in spate ce nu poate duce parintele) dar e fortat, obligat, executat fara putinta de a se opune. Exista tati care si-au violat fiii in fund, sau le-au ars degetele la aragaz pentru greseli minore (ce copil poate sa stea linistit cand are atata energie de cheltuit?). Trauma e mare, copilul nu intelege de ce trebuie sa preia defularea parintelui. Pentru a rezolva asemenea cazuri cred ca e nevoie de cativa ani in psihoterapie. Parerea mea sincera e ca e nevoie de grup de sustinere pe termen lung in asemenea cazuri.

Agresiunea fara motiv si la locul nepotrivit e schizoida pentru ca se datoreaza unei proiectii. Tatăl umilit la servici se razbuna acasa asupra copilului său (il bate din nimic) ca si cand s-ar razbuna pe seful sau care l-a umilit. Ruptura de identitate si locaţie e aici: şeful de la locul de munca/copilul de acasa. E foarte usor sa faci proiectii schizoide, si comod. Un copil istet si maricel pricepe lantul asta de agresiune. Altii nu si îl transmit mai departe, agreseaza pe altii sau pe ei insisi (depresia). Depresia e autoagresiune. Starea eului de Parinte paranoic iti agreseaza starea eului de Copil iar starea de Adult nu se dezvolta decat partial sau deloc. 

Comanda parentala dublu schizoida  (cu ruptura de identitate)

Invata (ce vreau eu) ca pentru tine inveti (spune parintele adolescentului de 14 ani cand incepe liceul).
Copilul invata dar nu face nimic cu invatatura dupa liceu (decizia de a alege ce drum sa urmeze neapartinandu-i).

Parintele se simte frustrat: "ei, acum ce le spun eu vecinilor cand ma intreaba de tine?" (raspunsul ar fi: "O sa le spun ca am dorit sa ma folosesc de imaginea ta pentru a-mi rezolva complexele de inferioritate in fata lor", dar, parintele se spala pe maini si cere explicatii pentru esec copilului, nerealizand ca drumul pe care copilul a avut esec nu a fost aled de copil).

Comanda e dublu schizoida, pentru are doua rupturi de identitate (una la inceputul programarii, alta la final cand vine bilantul):

1. Parintele spune ca decizia luata de el îi apartine copilului.

2. Esecul apartine in final copilului desi deciziile au apartinut parintelui biologic.

Desi copilul e facut sa creada ca munceste doar pentru realizarea personala de sine, e foarte important pentru parinte a se putea lauda cu realizarea copilului sau.

Concluzie: copilul munceste, invata pentru realizarea de sine a parintelui (pentru ca drumul copilului e stabilit de parinte care are nevoie in final sa se simta valorizat prin copil). Daca are esec, parintele cere copilului sa-si asume esecul ca si cand deciziile ar fi apartinut copilului (exact cum a facut Hitler la final).
Parintele refuza asumarea responsabilitatii propriilor decizii daca copilul are esec in executarea lor. De aici copilul invata inconstient lipsa simtului responsabilitatii.

Logica parintelui mercantil schizoid functioneaza asa: "meritele tale sunt datorita mie iar greselile mele sunt datorita tie".

Doua momente sunt importante pentru parintele mercantil, scandenta si bilantul. Scadenta e momentul in care copilul incepe sa execute directivele partentale. Bilantul e momentul cand trebuie sa dea socoteala de rezultat pentru ca, prin rezultat, parintele se despagubeste pe sine moral in fata vecinilor.

Comenzile parentale schizoide si cele disjuncte stau la baza psihozei multor adolescenti „ascultatori” de parinti.

Comenzi parentale cu disjunctii (cu 2 enunturi contradictorii) pot veni de la acelasi parinte sau de la ambii, tata spune "fa asta ca de nu vei ajunge rău" celalalt, mama spune "nu esti capabil sa faci ce vrea tatal".

"Daca nu faci ce spun eu o sa ajungi tare rau, dar incerci degeaba sa faci pentru ca esti prea prost ca sa reusesti".

Comanda cu disjunctii vine cumulat de la ambii parinti atunci cand ei se urasc. Ea vine de la acelasi parinte cand parintele respectiv se uraste pe sine. (cei care se urasc pe sine ajung sa se contrazica in asa hal ca nu-I mai asculta nimeni decat tot cei cu sentimentele de sine tulburate).

Bataia e un lucru "bun" pentru copiii cu un IQ ridicat care astfel se trezesc singuri la realitate "parintii nu ma iubesc, m-au facut din placere, de aceea ma bat, trebuie sa ma rup afectiv de ei". Bataia devine un mod de intarcare, singura modalitate prin care parintele inseala din nou copilul fiind seductia (daca copilul e naiv). Fara bataie (doar cu agresiune verbala), greu un copil poate ajunge sa constientizeze sentimentele parintilor sai. Bataia e un mod inconstient prin care parintele spune adevarul copilului sau, adevar care il poate salva pe copil din capcana dependentei de parintii care de fapt nu-l doresc. Cei mai periculosi parinti sunt cei seductivi, manipulatori, care nu-si bat copiii si care le dau comenzi schizoide/disjuncte. Un parinte inteligent cu sentimente autentice, la fel ca si un sot inteligent nu-si va bate copilul / sotia pentru ca mintea constienta gaseste solutii. Bataia e o reactie venita din inconstient si e ultimul argument al celor cu porunta „nu gandi”. Gandirea vine din actiunea de a reflecta, iar rabdare pentru reflectie au doar cei cu dragoste de sine si de familia personala. Cand nu exista dragoste, nu exista motivatia de a reflecta la „cum e mai bine pentru celalalt” ci automat la „cum e mai bine pentru mine indiferent de celalalt” sau nici macar „cum e mai bine pentru sine”, intervine abandonul de sine.

Sinele compliant, tulburari de identitate

(sursa http://www.roportal.ro/discutii/index.php?s=&showtopic=33566&view=findpost&p=988316 )

Eu cred asa: esti un copil crescut bine, dar fara prea multa afectiune, si ca orice copil crescut in asemenea balamuc ca cel pe care-l descrii, a trebuit sa faci fata cumva. Ca sa nu te pasca nebunia, inexistenta, moartea. Una peste alta nu ti-ai ales caminul si a trebuit sa te descurci cum ai putut ca sa supravietuiesti la cap.

De obicei, cand un astfel de copil trebuie sa fie ce vrea mama, ce vrea tata, ce vrea bunica si niciodata ce vrea el, cand un astfel de copil nu a primit niciodata vreo farama de intelegere fata de sentimentele si emotiile lui, fata de autenticitatea lui , lumina lui interioara de om, la un moment dat , se zice ca el dezvolta un sine fals, altul decat cel adevarat (care nu mai poate face fata deprivarii). Acest sine fals este compliant, este ceea ce vrea sa fie mama, bunica, tata si , mai apoi, restul lumii din jur care incearca sa modeleze omul dupa nevoile personale.

Pe masura ce omusorul traieste cu acest sine compliant, uita de propria autenticitate, se pierde in ganduri despre trecut, viitor, niciodata despre prezent, mananca ca mecanism de coping si de mentinere in viata reala, e deprimat , sta neras, nu se spala, refuza sa faca lucruri "neplacute" care il pot urca in sus pe scara sociala, pentru ca, de fapt, ce rost are? Sa depun un efort sa inteleg analiza matematica pentru ce? Ca sa am grija de bunica?

Problema e ca pe masura ce inaintezi in varsta, Wishfullife, te indepartezi tot mai tare de tine, daca nu faci un efort sa te regasesti, iubesti pe tine. Esti amenintat de catre tine insuti sa ramai invartindu-te in cercul vointei celor din jur.

Ai calculator, ai google, treci la treaba. Fa exercitii de constientizare, surprinde-te cand cazi in self absorbtion, cauta cauze, cauta ce ti se potriveste, trebuie sa reusesti. Trebuie.

Majoritatea copiilor mici, datorita extremei lor vulnerabilitati, cred ca nu pot supravietui fara un parinte , ingrijitor protectiv. De aceea, daca tati sau mami agreseaza violent copilul, acest fapt creeaza un conflict cu convingerea copilului , in ceea ce priveste necesitatile pentru supravietuire. Copilul rezolva confictul creand in mintea sa o scindare disociativa , ceea ce ii permite unei parti din el "sa nu stie" despre eveniment si astfel continua sa creada ca are un parinte protectiv, in consecinta motiv sa supravietuiasca.

Acelasi tip de conflict apare cand o persoana este confruntata cu o nevoie absoluta de a functiona si inca este prea coplesita de impactul traumei ca sa o faca, sau cand o persoana atasata de standarde morale inalte este fortata sa participe la activitati de "neimaginat".

Agresorii ce inteleg mecanismul disocierii pot crea in mod deliberat asemenea conflicte victimelor lor.
Fiecare din aceste situatii va genera victimei o nevoie intensa de a nega ca evanimentul a aparut vreodata , ceea ce va crea invariabil zidul disociator dorit de agresori. Acestia pot fi siguri ca victima va fi adanc implicata in a nu darama zidul pentru ca aceasta ar insemna sa se confrunte cu realitatea de neindurat a propriilor emotii.

...........................................................................

(sursa http://www.roportal.ro/discutii/index.php?s=&showtopic=37046&view=findpost&p=1202765 )

Un copil in general isi iubeste neconditionat parintii, indiferent ce i-ar face. Pe de o parte nu are unde sa fuga (poate doar in mintea lui) caci este obligat sa locuiasca cu parintii, iar pe de alta parte, exista o perioada in viata copilului, cam intre 7 si 12 ani, cand el se judeca in functie de reactiile celor din jur pe criteriul bun-rau. Adica, pentru el e atat de important sa fie considerat un copil "bun", incat se supune de obicei neconditionat autoritatii.

In adolescenta, el inca este dependent de parinti, inca nu isi poate asuma complet resonsabilitatea pentru viata lui. Mai ales daca a fost conditionat sa fie supus, sa-si idealizeze parintii (iar un adolescent are o mare nevoie sa idealizeze persoane). Santajul vine in relatie mai ales, nu cu obiecte, ci cu iubire sau, mai bine zis, lipsa ei. In fiecare zi, chiar si ca adulti ne lovim de asemenea santajuri, uneori extrem de subtile.

In ce priveste agresiunea fara motiv, si aici e complicat si n-are nici o legatura cu inteligenta, ci cu multi alti factori. De exemplu, o fata e batuta cu cureaua des, de cate ori e "obraznica", de tatal ei. In acelasi timp, exista perioade, care apar poate chiar mai des, cand tatal e de-a dreptul seducator. Ii spune ca o iubeste, o rasfata, o face sa rada, se joaca cu ea, e afectuos. Fetita atunci incearca sa ignore bataile pentru a pastra doar ce e mai bun in relatia ei cu tatal. Exista multe scenarii posibile. 1. Considera ca merita sa fie batuta. Asta ar fi sursa unui masochism ulterior. 2. Va ramane cu ideea ca iubirea inseamna doua extreme: sadism si extaz. Atunci isi va alege un partener care ii infrange vointa, oferindu-i in acelasi timp si momente de tandrete (pentru care ea plateste cu varf si indesat - vezi islamistii extremisti). 3. Daca, printr-o bafta, se poate compara cu alti copii care nu sunt batuti, atunci va inceta sa-si idealizeze tatal si sa-l vada mai aproape de realitate. 4. Va ramane tot timpul complet dependenta de parerea tatalui ei si de el in general, nepremitandu-si sa se daruiasca nici unui alt barbat, pentru ca inconstient isi interzice sa fie "obraznica". 5, care este de fapt un 1 extrem, leaga iubirea de agresiune fizica, faimosul, "ma bate pentru ca ma iubeste, deci nu-i sunt indiferenta". 6. Poate sa dea vina pe mama ei pentru ca tatal o bate (mama il pune, fantasmeaza ea ca fetita) si de aici apar iarasi nenumarate traiectorii posibile in viata.

Pur si simplu, felul in care un copil se dezvolta psihic depinde de o multitudine de factori. De mediu, dar si intrapsihici. De cat de legat e copilul de realitate, de capacitatea lui de a simti ambivalenta, de cat de puternica e nevoia lui de relatii sau de autonomie (de pilda, copilul isi poate "inlocui" afectiv parintii cu cei de aceeasi varsta, mai ales in adolescenta), de curiozitate, de capacitatea lui de a iubi, de capacitatea de a se exprima prin joc, desen etc, foarte mult si de sensibilitatea pe care o are (de exemplu sa simta ca agresiunea nu i se adreseaza lui personal), de cat de constient e de diferenta intre ganduri sau afecte si actiuni (sa nu se simta vinovat pentru ceea ce gandeste sau simte, ci doar pentru ceea ce face)
Si cred ca nu-mi ajung zece pagini sa enumar toti factorii. Iar daca ii mai pun si pe cei de mediu (cum reactioneaza mama, bunica, doica cand copilul e batut, are cu cine vorbi despre asta, are vreun profesor de incredere, exista copii in jur care nu sunt batuti, exista campanii tv care l-ar putea pune pe ganduri etc), mai adaug inca vreo cateva.

continuare din Programarea parentala - negarea sufletului [4]

* - material documentat