29 mar. 2012

Destinul, idee sub lupă (1)

Analiza tranzacţională îşi trage rădăcinile în psihanaliză, dar, cu tot numele ce vine dintr-un alt domeniu, nu este atat de înfricoşătoare precum sună. Eric Berne, fondatorul,  a început să o dezvolte ca pe o teorie a personalităţii, a comunicării şi a relaţiilor interpersonale. Ideea de bază este ca tot procesul de comunicare şi relaţionare cu alţi oameni (şi uneori cu propria persoană) se bazeaza pe tranzacţii care pot fi analizate în scopul explicării personalităţii şi a creşterii şi dezvoltării personale. Prin domeniile de specializare pe care le-a dezvoltat ulterior, Analiza tranzacţională oferă o înţelegere practică a dezvoltării copilului.
Analiza tranzacţională este explicată cu ajutorul câtorva concepte printre care stările Eu-lui, tranzacţiile şi scenariul de viaţă.
Eric Berne definea stările Eu-lui ca fiind “un ansamblu constant de gânduri şi trăiri, direct asociat unui ansamblu corespunzător de comportamente”. Eu-ul oricărei persoane este formată din trei componente:
Părintele : este o colecţie de comportamente, gânduri şi sentimente pe care le-am preluat de la „cei care au avut  grijă de noi”. Expresia „cei care au avut grijă de noi” este folosită pentru a arăta că Părintele este preluat nu doar de la părinţii natrali ci poate include şi atitudinile, judecăţile şi valorile fraţilor şi surorilor mai mari, bunicilor, profesorilor, etc.
Adultul: este un set de comportamente, gânduri şi sentimente care sunt reacţii directe la „aici” şi „acum”. Termenul Adult nu se referă la vârsta matură. Copiii mici au şi ei starea Adult a Eu-lui.
Copilul: este o colecţie de comportamente, gânduri şi sentimente, „înregistrări” ale experienţelor din copilărie şi ale modului în care am răspuns la aceste experienţe. La randul sau, Copilul are trei subdiviziuni corespunzătoarea uneia dintre cele trei stări descrise, dar deja lucrurile încep să se complice şi intrăm în zona de studiu.
Tranzacţia – este unitatea de bază a interacţiunii sociale şi este formată dintr-un stimul şi un răspuns (verbal sau non verbal) între două persoane. Pentru a se expica ce se întâmplă în procesul comunicării (care este format din tranzacţii) se folosesc stările EU-lui. Pot există tranzacţii între niveluri similare ale Eu-lui celor două persoane care interacţioneaza (tranzacţii paralele sau complementare de ex. Adult – Adult), sau între niveluri diferite (tranzacţii încrucişate de ex. Adult – Copil); şi de aici decurg cele trei reguli de aur ale comunicării:
1.Când tranzacţiile rămân paralele (la acelaşi nivel), comunicarea poate decurge la nesfrăşit,
2.Când o trazacţie este încrucişată, comunicarea este întreruptă,
3.Comportamentul rezultat în urma tranzacţiilor este determinat de nivelul psihologic şi nu cel social. Cu alte cuvinte există o primă tranzacţie, de obicei verbal, la care se răspunde cu o altă tranzacţie care poate să fie de asemenea verbală (la nivel social) dar de multe ori este non-verbala (la nivel psihologic).

Scenariul de viaţă – este de departe cea mai interesantă teorie pentru explicarea propriului destin. Conform lui Berne, cei mai multi oameni ştiu încă din copilărie ce vor face cu viaţa lor, vor crea o poveste pe care tot restul vieţii se vor strădui să o respecte. Acestă poveste se numeşte scenariu de viaţa şi schiţa lui de bază este concepută până la vârsta de: 2 ani! Factorii care determină realizarea acestui scenariu sunt foarte diverşi. În general până la vârsta de 6 ani acestui scenariu îi sunt adăugate detalii care vor fi revizuite în perioada adolescentei. Iar în perioada adultă se justifică scenariul prin distorsionarea realităţii, astfel încât să se ajungă la finalul stabilit.
Scenariul de viata poate fi modificat, parţial, cu ajutorul liberului arbitru (dacă există destulă dorinţă şi voinţă pentru a schimba ceva) sau…. cu ajutor specializat.
Important este că scenariul de viaţă încadrează în una din categoriile:
- Învingător
- Neînvingător
- Învins.
Asa cum spuneam aproape fiecare om hotărăşte în copilaria mică felul în care îşi va trăi viaţa, iar acestă decizie, pe care-o poartă în minte tot timpul, se numeşte scenariu de viaţă. Comportamentele de însemnatate redusă sunt dictate de raţiune, însă hotararile sale importante au fost deja luate: cu ce fel de persoana se va căsători, câti copii va avea, în ce fel de pat va muri şi cine îi va sta aproape în acele clipe. Poate nu e ceea ce îţi doreşte dar e ceea ce ales.
Înspăimântător, nu? Dupa ce am aflat de această teorie a scenariilor de viaţă, am început să analizez ce aş fi putut să hotărăsc eu în copilaria mică, bazându-mă pe memoria mea de elefant.
Trecând la ideea de “meseria de părinte” pare un pic înfricoşător faptul că “scenariul de viaţă este un plan în desfăşurare, elaborat în copilăria mică, sub influenţa  presiunii exercitată de părinţi. Scenariul este forţa psihologică ce împinge o persoană spre destinul ei, indiferent dacă ea se împotriveşte sau afirmă că acţionează în virtutea liberului arbitru.
Pentru un scenariu de viaţă sunt necesare:
-directive din partea părinţilor (programarea parentală)
-o hotărâre luata în copilărie
-dorinţa de a obţine succesul sau eşecul.
În copilărie, când debutează, scenariul are puţini actori: copilul, părinţii şi fraţii sau surorile. Dar pe măsură ce copilul creşte, şi în special în adolescenţă când cunoaşte tot mai mulţi oameni,  acestui scenariu i se adaugă tot mai multe personaje care îşi vor juca rolurile prestabilite (iar acestea îşi vor accepta rolurile  fiindcă şi ele joacă deja un anumit rol în propriile scenariii). În acest moment individul îşi rescrie scenariul pentru a-l adapta la noul său mediu de viaţă, dar intriga rămâne în esenţă aceeaşi (poate doar acţiunea devine puţin diferită).
Toate scenariile conţin roluri de “învingători” sau “învinşi” şi definesc în mod specific ce presupune fiecare rol. Dar ce înseamnă să fii învingător sau învins? Învingători sunt cei care reuşesc în ceea ce afirmă că va face. Învinsul este cel care nu realizează ce şi-a propus. Spre exemplu: “am să termin facultatea şi o să-mi iau diploma”. Dacă individul reuşeste acest lucru, este un învingător indiferent de nota cu carea a terminat sau cea de la licenţa. Daca în schimb îşi propune; “Am să termin facultatea cu 10” şi o termină ca 9.50, el este un învins, chiar dacă a terminat primul.
Alfred Adler, referitor la “destin” spune: Când cunosc obiectivul unei persoane, ştiu în linii mari ce se va întâmpla. Sunt în măsură să aşez în ordinea cuvenită fiecare dintre acţiunile succesive întreprinse. Trebuie să ţinem minte că persoana aflată sub observaţie n-ar şti ce să facă cu sine dacă n-ar fi orientată spre un anumit ţel care-i stabileşte cursul vieţii. Planul de viaţă rămâne în inconştient asfel încât o persoană poate crede că se află sub influenţa soartei implacabile şi nu a unui plan îndelung cumpănit pentru care doar el este răspunzător. Un asemenea om îşi încheie socotelile  şi se împacă cu viaţa construind una sau mai multe propoziţii de genul: Dacă circumstanţele ar fi fost diferite…”.

Niciun comentariu:

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...