continuare din Paradoxul mincinosului şi ambiguitatea minciunii [1]
În paradoxul mincinosului apare o mişcare a spiritului în sens invers de desfăşurarea naturală a cunoaşterii şi faţă de adevărul intrinsec al lucrurilor în ordinea lor firească: este capacitatea de a întoarce totul pe dos, este negaţia. Atâta vreme cât spiritul afirmă, el se află tacit într-un profund acord cu ritmul existenţei şi cu toate legile ontologice se află într-un fel de mişcare centripetă, în care ţine armonios cadenţa cu tot ce-l înconjoară. De îndată însă ce neagă se desprinde din această mişcare şi porneşte singuratic pe o orbită singulară, într-o mişcare centrifugă. Se izolează de rest, de univers şi se constituie de unul singur într-o lume mică, fără trecut şi fără viitor şi fără altă mulţumire decât de a se constitui ca parte într-un proces cu universul şi cu sine însuşi. Aşa s-a născut tragedia, tragismul uman. Omul este fiinţa ambiguă care afirmă, care zice da, dar şi fiinţa care neagă, care zice nu. Mai mult chiar: omul este singura fiinţă care zice nu când ar trebui să zică da şi care zice da când ar trebui să zică nu. Mântuitorul a voit să-l "mântuiască" pe om de astfel de oscilaţii sterile şi obositoare şi a statornicit această regulă de aur de incalculabile adâncimi morale: "Cuvântul vostru să fie: da ce este da, nu ce este nu (făcând imediat şi această extraordinară precizare: "iar ce este mai mult decât aceasta de la cel rău este" (Matei V, 37). Negaţia, ideea negativă este o apariţie stranie, care privită din punct de vedere al conţinutului mintal, nu poate fi definită nici prin prezenţa unei reprezentări (care ar fi pozitivă), nici prin absenţa unei astfel de reprezentări: "pentru că a gândi o reprezentare ca absentă înseamnă a o gandi şi deci a o avea prezentă în minte" (Sigwart, Logik, I, 22). Ideile negative sunt sterile, ele nu sporesc investigaţiile cunoaşterii, ci dimpotrivă se înfăţişează ca nişte născociri ale spiritului îndreptate împotriva sa însuşi. Acesta este locul geometric în care rezidă forţa creatoare a ideilor afirmative unificate în concepte, pentru a conferi o dăinuire independentă obiectelor intelectuale şi speculaţiilor asupra permanenţei notaţiilor în aparenţa fluidă şi întâmplătoare.
Ideile afirmative se fundamenteză pe adevăr şi adevărul este o realitate totdeauna dincolo de cunoaştere, este eternitatea însăşi. Adevărul singur ne face să cunoaştem la ce e bună cunoaşterea, să ştim la ce e bună ştiinţa. Şi numai adevărul marilor afirmaţii este apt să fie asimilat şi să devină realizare launtrică, împlinire de sine şi rodnică legatură cu valorile nemuritoare, care depăşesc infinit datele raţionale ale cunoaşterii. Cunoaşterea pune la îndemâna unele mijloace prin care se poate intra în legătură cu adevărul, ea însă nu conferă şi privilegiul de a fi unelte ale ordinii superioare. O astfel de cunoaştere amăgeşte cu năluca autonomiei, duce la porţile adevărului, dar nu integrează în adevăr şi nu uneşte cu el. Porţile sunt deschise şi se poate intra în templul de cleştar al adevărului, dar numai dacă duhul de tăgadă nu prigoneşte. Iar de aci înainte, adevărul devine o povară pe care omul n-o poate purta singur. Negaţia îl înlănţuie în neantul ei anihilator.
Dar dacă adevărul se amplifică prin revenirea asupra sa însuşi, negaţia, în schimb, când se neagă prin sine, devine fecundă. Este meritul filozofiei lui Hegel şi al marxismului de a fi arătat că "negarea negaţiei" este nu numai posibilă, ci ca ea este una dintre cele trei logici dialectice, alături de legea trecerii de la cantitate la calitate şi invers, şi legea întrepătrunderii contrariilor. Legea negării negaţiei are o funcţie iminentă, este o lege conţinută, în interiorul fenomenelor ca o forţă motrice care produce schimbările evolutive şi progresul, în conformitate cu exigenţele naturii şi ale societăţii. Aşadar, dacă negaţia singură este distructivă, întrucât nu are nici o acoperire obiectivă, logică, psihologică şi morală, "negarea negaţiei" este creatoare.
Paradoxul mincinosului este tocmai exemplul pregnant al anomaliei în care se sfârşeste negaţia. În el se vede cum ia naştere minciuna şi cum se disimulează, drapată în veşmintele de împrumut prin fraudă şi pe care şi le însuşeşte din garderoba adevărului. Se vede însă de departe că această îmbrăcăminte îi rămâne străină şi exterioară, că nu-i vine pe măsură şi că nu aderă la formele ei goale. Mecanismul paradoxului arată felul în care minciuna se reînviază pe ea însăşi, roasă lăuntric de propria ei carenţă, ca de o incurabilă inaniţie.
Minciuna pândeşte cunoaşterea adevărului la fiecare pas, îl urmăreşte ca propria lui umbră. Este coextensivă acestei cunoaşteri, este dată odată cu aceasta şi prin ea se măsoară măreţia sau josnicia conştiinţei şi a libertăţii. "Şi cum libertatea nu este liberă decât pentru că poate să aleagă binele sau răul, dialectica minciunii constă în întregime în acest abuz de putere care este proprie conştiinţelor adulte. Totuşi, conştiinţa, chiar dacă defineşte genul minciunii, nu-i asigură prin aceasta şi diferenţa specifică: din faptul că mincinosul nu e niciodată inconştient în mincinosul său for interior, nu urmează că orice conştiinţă este mincinoasă; litota, de pildă, ca orice pseudoegorie ironică, presupune extrema dedublare a conştiintei, agilitatea definită a unei reflexiuni care nu aderă nici la obiect, nici la sine însăşi; totuşi litota nu este mincinoasă, ci dimpotrivă, ea îşi propune să ne călăuzească în domeniul adevărului pe calea indirectă a simularii. Din faptul că arta transfigurează şi idealizează realitatea, ca invenţiile ştiinţifice şi rânduielile sociale mai drepte fac progrese neîncetate, din faptul că toate creaţiile spiritului au la temelie puterea de invenţie şi creatie, nu urmează că elanul creator este o minciună, sau că poate fi luat drept o minciună. Duhul minciunii, adică acea conştiinţă rea, egoistă şi batjocoritoare, se pricepe uimitor de bine să utilizeze toate resursele şi capacităţile de invenţie pe care o conştiinţă dreaptă le aplică în artă, în morală, în literatură, în ficţiuni, în basme, în poezie, în toate formele simbolice. Aşa se face ca arta, de pildă, a putut fi socotită o minciună, iar minciuna ca o operă de artă. Acest duh confiscă puterea de fabulaţie a spiritului şi o "denaturează" de la rostul ei firesc. Fantezia şi ficţiunea, imaginaţia creatoare în general, care fac atât de mult bine omului anticipându-i viitorul şi zugrăvindu-l în culori fericite, care susţin speranţele şi le transformă în forţe vii, sunt abătute de la menirea lor şi transformate în unelte ale răului, ale duhului acelui rău, dacă nu sunt bine strunite de un sever control moral. Pentru că imaginaţia creatoare este ca limba lui Esop: ea poate fi tot ce e mai bun şi tot ce e mai rău. De aceea Melebranche o numea „nebuna din casă". Duhul minciunii speculează de minune aceste însuşiri native menite să-l înalţe pe om şi le preface în unelte care degradează omul.
Consideraţii de felul acesta arată minciuna ca o fatalitate în faţa căreia se pune întrebarea dacă e posibil ca omul să nu mintă, dacă a existat vreodată, sau dacă poate să existe om care să nu fie întinat de minciună. Altfel spus, nu se poate ocoli întrebarea : de când minte omul şi când nu va mai minţi, care este originea minciunii, care îi este chipul istoric şi cum poate fi înlăturată din conştiinţă şi din lume.
Gânditorul român Constantin Georgiade a avansat o teză ingenioasă cu privire la originile minciunii, după care primele forme ar fi biologice, aşa cum se află pe planurile inferioare ale vieţii primitive. Omul primitiv, în lupta pentru existenţă, s-a folosit de camuflare, simulare, momire şi viclenie, care sunt formele primare ale minciunii. La acest nivel biologic, cursele pe care omul le întinde, echivalează cu capacitatea lui de a înşela. Mai târziu viclenia s-a asociat cu magia. Frazer a arătat cum magia ar avea ea însăşi originea într-o adâncă înşelăciune şi amăgire a omenirii primitive. Prin analogie şi asociaţie omul a fost condus să aplice şi faţă de oameni viclenia şi magia pe care le exersa pentru prinderea animalelor. Aceasta însemna pentru om trezirea şi interiorizarea gândirii, ca formă primara a limbajului interior, a limbajului în şoaptă, dar care constituia primul factor ajutător al vicleniei omului şi primul factor pregătitor pentru apariţia conduitelor de înşelare şi minciună. Odată cu apariţia limbajului exterior, omul a început să vadă interior, lumea externă cu obiectele şi activităţile sale. El a început să fie atent nu numai la ce se petrece afară, dar şi la mişcările şi deplasările de planuri din propriul său suflet. Din nevoi biologico-sociale "viclenia primitivă prin mijlocul gândirii, dar mai ales mulţumită limbajului, s-a transformat în minciună". Capcana primitivă pentru prinderea animalelor s-a transformat în capcana pentru prinderea oamenilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu