31 mar. 2012

Paradoxul mincinosului şi ambiguitatea minciunii [1] *

<De ce mint oamenii? Ce este minciuna şi cum este ea posibilă înăuntrul moralei crestine? Menţionând celebrul paradox al mincinosului, Sfantul Apostol Pavel, aduce această tulburatoare întrebare pe primul plan al eticii evanghelice. Scriind lui Tit, pe care îl aşezase episcop în Creta, Sfântul Apostol îi atrage atenţia asupra însuşirilor morale pe care trebuie să le aibă noii hirotoniţi, cărora le cere o formaţie fermă şi pe care aceştia n-o puteau dobândi decât "ţinându-se de cuvântul cel credincios al învăţăturii" (Tit I, 9), al Sfintei Evanghelii. Numai astfel noul pastor poate fi "destoinic să îndemne la învăţătura cea sănătoasă şi să mustre pe cei potrivnici".
Sfântul Apostol avea puternice motive ca să-l avertizeze energic asupra felului de a fi al cretanilor, pentru că aici era locul unde se practica un relativism moral unic în felul său, dublat de un relativism filozofic care ducea la ruinarea oricărui principiu de gândire creatoare şi la ruinarea oricărei norme morale. "Unul dintre ei, chiar un prooroc al lor, a rostit: cretanii sunt pururea mincinoşi, fiare urâcioase, leneşi şi mâncăcioşi. Mărturia aceasta este adevarată, pentru care pricină mustră-i cu asprime, ca să fie sănătoşi în credinţă. Şi să nu dea ascultare basmelor iudaiceşti şi poruncilor unor oameni care îşi întorc faţa de la adevar" (Tit I, 12-14). Dumnezeiescul Apostol avea certitudinea că acestora "li s-a spurcat şi mintea şi cugetul. Ei spun tare că ştiu pe Dumnezeu, dar cu faptele lor îl tăgăduiesc" (Tit I, 15-16).
Proorocul la care se referă Sfântul Pavel este poetul şi filozoful Epimenide. Lui i se atribuie această afirmaţie din care s-a format celebrul paradox al mincinosului:
Epimenide Cretanul spune că toţi cretanii sunt mincinoşi,
Dar Epimenide este cretan.
Deci Epimenide este mincinos.
La care Epimenide ar putea răspunde:
De ce mă faceţi mincinos?
Eu mint, dar nu e adevărat că mint.
Ce vă spun eu este o adevarată minciună sau o minciună adevarată?
Dacă vă spun că mint, acest lucru este un adevăr sau este o minciună?
La această întrebare sunt posibile două răspunsuri:
1.minte - dacă minte, atunci este fals că minte când spune că minte deci nu minte.
2.nu minte - dacă nu minte, când spune că minte, atunci minte.>

Paradoxul mincinosului a rămas până astăzi de nedezlegat, oricâte încercări s-au făcut de la Aristotel până la B. Russell. Acest paradox şi încă vreo câteva altele de acelaşi gen, arată într-un mod izbitor cât de adâncă este confuzia pe care o produce minciuna sau o vicioasă întrebuinţare a gândirii şi a limbajului, care se abate de la calea naturală a "adevărului" de care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel. Aristotel (De Sophisticis Elenchis, 25; Etica nicomahica, VII, 3; Metafizica IV, 4-5) vede în acest paradox o poziţie sofistică după care totul este adevărat sau totul este fals, iar mincinosul intra în contradicţie cu sine însuşi de îndată ce a enunţat poziţia luată. Mincinosul care pretinde că minciuna e adevarată, şi că adevărul e minciună afirmă că totul e sau adevăr sau minciună, fără putinţa de a distinge. Şi Aristotel observă că "acela care afirmă că totul e adevăr dă putere de adevăr şi afirmaţiei contrare, de unde reiese că şi afirmaţia sa este neadevarată. Căci afirmaţia contrară nu admite că a sa ar fi adevarată. Iar cel care admite că totul este fals declară că şi afirmaţia sa este falsă" (Metafizica IV, 8), încât după Aristotel, asemenea afirmaţii sunt nule, pentru că se distrug una pe alta. Mincinosul îşi distruge singur afirmaţiile.
Soluţia lui Aristotel, într-un anume fel genială, n-a satisfăcut nici pe contemporanii săi, nici pe medievali şi nici pe moderni. Grecii s-au ocupat stăruitor de acest sofism, romanii însă, cu spiritul lor sever şi practic nu puteau lua în serios astfel de "jucării dialectice" cum le numea Seneca (Epist. Luc. 45), pentru că, spunea el, "nimic nu e mai odios înţelepciunii decât o subtilitate excesivă" (ninil odiosus sapientiae acumine nimio). La greci, dimpotrivă, un Chrysippos s-a îndeletnicit multă vreme cu acest sofism, iar despre poetul Philetas din Kos (340-245) se spune că ar fi murit din cauza eforturilor infructuoase de a dezlega paradoxul mincinosului.
Scolastica şi medievalii considerau acest paradox printre problemele insolubile (insolubilia).
Logica matematică modernă a reluat paradoxul mincinosului şi consideră că l-ar fi rezolvat. B. Russell insistă amănunţit asupra paradoxului lui "Epimenide, cretanul care a afirmat că toţi cretanii sunt mincinoşi, şi a întrebat dacă spunând aceasta, a minţit sau nu. Acest paradox apare în forma cea mai simplă atunci când cineva afirmă: "Eu mint". Dacă el minte, este o minciună că el minte, şi în consecinţă el spune adevarul; dar dacă el spune adevarul, el minte, căci face ceea ce spune... Astfel, contradicţia este ineluctabilă. Contradicţia este menţionată de Sfântul Pavel care nu acordă însă nici un interes aspectelor logice ale contradicţiei, el urmărind numai să demonstreze faptul că păgânii sunt spurcaţi". B. Russell găseşte că pentru rezolvarea paradoxului este necesară o anume ordine de propoziţii generale, propoziţii de ordinul 1, de ordinul 2, care se referă la anumite totalităţi, cu un caracter tehnic de strictă specialitate matematică.
Alături de B. Russell trebuie menţionată şi contribuţia logicianului român Anton Dumitriu. Dar chiar dacă, într-un anume fel se obţine o rezolvare matematică şi logică, cu aceasta nu s-a rezolvat problema morală a adevărului şi a minciunii. O rezolvare matematică nu este echivalentă cu o rezolvare morală, o ecuaţie matematică nu poate constitui şi o ecuaţie de conduită sau de conştiinţă. Aceasta pentru o raţiune "gramaticală" pe care o releva cândva matematicianul H. Poineare: "logica matematică prezintă lucrurile la indicativ şi dintr-un indicativ niciodată nu se poate scoate un imperativ" sau măcar ceva asemănător cu imperativul moral. Logica matematică satisface gândirea logică, cea care se foloseşte de mijloacele expresive ale matematicii impersonale, nu poate da seama însă de actele libere, de sentimente, de desfătarea artistică, de virtuţi şi de idealuri, de dureri şi de remuscări. Într-un cuvânt, este cu neputinţă de cuprins într-o formulă matematica întregul conţinut de generoasă speranţă, aceea care entuziasmează pe om şi-l îndeamna să fie tot mai bun. Bonum non est in mathematicis, cum spune adagiul aristotelic şi medieval "omul nu poate fi un mecanism"!
De altfel înşişi matematicienii sunt uimiţi de "confuzia profundă care domneşte în privinţa naturii conceptelor matematice". Un mare matematician, E. Gonseth, scrie: "în esenţa ei, matematica nu este decât un ansamblu de vederi şi de procedee ale spiritului nostru, replica conştientă a activităţii subconştiente care creează în noi o imagine a lumii şi o mulţime de norme după care acţionăm şi reacţionăm. Ea nu este un edificiu cu baza fixată undeva, cu o stabilitate absolută, ci o construcţie aeriană, care se ţine ca prin miracol; aventura cea mai îndrăzneaţă şi mai de necrezut a spiritului".
Însuşi B. Russell, cu acea senină familiaritate specific britanică, face această neaşteptată mărturisire din partea unui matematician şi logician: "Matematicile sunt singura ştiinţă în care nu se ştie niciodată despre ce se vorbeşte şi dacă ce se spune este adevărat". Aşadar, "după Russell, nu avem o idee clară despre natura entităţilor matematice, care rămân obscure şi uneori absolut inexplicabile. Şi este foarte curios că putem vorbi cu precizie despre lucruri pe care le ignorăm".
În această ultimă perspectivă, nădejdea de a determina pe cale logico-matematică ce este adevăr şi ce este minciună se îndepărtează surprinzător de mult. Până la o rezolvare de natura aceasta sau de o altă natură, apare necesitatea îndreptării privirii spre realităţile nemijlocite ale experienţei şi ale psihologiei. 
continuare în Paradoxul mincinosului şi ambiguitatea minciunii [2]
* - material documentat  

Niciun comentariu:

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...