6 mai 2012

Despre vise [2] *

Este oare posibil să se acţioneze conştient în vis, orientând aşa cum se doreşte conţinutul acestuia? Se poate conştientiza că se visează atunci când se visează? Da, răspunde hotărât fiziologul american Stephen LaBerge, care şi-a dedicat cariera studiului viselor lucide şi ale cărui rezultate au pus sub semnul întrebării împărţirea tradiţională a stărilor de conştiinţă (veghe, somn, vis).

Visul lucid al lui Paul Devereaux
Scriitorul şi cercetătorul britanic Paul Devereux povesteşte, în cartea sa “Şamanism şi linii misterioase”, cum a pătruns într-o altă realitate în timpul unui vis, aruncându-se printr-un tunel, cu braţele întinse.
Într-o noapte oarecare, Paul Devereux a avut un vis neobişnuit. Se afla în cripta unui templu egiptean, dar peisajul semăna mai degrabă cu o parcare subterană. Alergând de colo-colo, fără vreun scop, a observat o poartă deschisă ce dădea spre un coridor obscur. S-a aruncat prin acel coridor şi imediat întunericul a dispărut, făcând loc unui peisaj inundat de soare. Devereaux a remarcat o succesiune de edificii aliniate formând un tunel. Şi-a dat seama, în starea de vis, că imaginea tunelului, din punct de vedere al intepretării viselor, este foarte bogată în semnificaţii. A sărit în aer şi a început să zboare cu braţele întinse, ca Superman. Zburând din ce în ce mai repede, a ajuns la capătul culoarului, unde a descoperit un cer senin şi albastru. În acel moment s-a trezit. Dar, contrar aşteptărilor sale, a observat că nu se afla în patul lui.
Conştient de imensitatea spaţiului care-l înconjura, Devereux a experimentat mai întâi o senzaţie exaltantă de libertate. El a realizat că nu trăia un vis obişnuit, pentru că îşi putea controla mişcările exact ca în starea de veghe. Zbura planat deasupra arborilor gigantici. Întinzând mâinile putea chiar să simtă textura netedă a frunzelor. Dar în acel moment exaltarea iniţială a început să fie înlocuită de o nelinişte crescândă. Cu spaimă, Devereux s-a întrebat: oare nu pătrunsese fără să vrea într-o altă realitate? Bulversat, a încercat să refacă drumul înapoi, zburând, căutând să regăsească locul prin care intrase în acea lume misterioasă. Mintea i se focalizează pe o singură idee: să se întoarcă la el acasă... în “adevărata realitate”.
În fine, a recunoscut o mică colină din apropierea locului prin care pătrunsese prima oară în acea realitate. Făcându-şi curaj, a plonjat cu capul înainte. După o secundă de negru complet, el a deschis ochii... şi se afla deja în patul său. Devereux consideră că astfel a trecut cu succes de la o realitate la alta. Acest vis povestit de el este un exemplu tipic de ceea ce numim “vis lucid”: în starea de somn, visătorul îşi păstrează aceeaşi priză de conştiinţă pe care o are în starea de veghe.

Ce înseamnă un vis lucid?
 Cu toate că termenul de “halucinaţie” se aplică modalităţii în care se trăiesc visele în general, există o situaţie de excepţie care pune în discuţie mai multe ipoteze asupra naturii somnului şi a capacităţilor creierului. Această excepţie semnificativă constă în faptul că se petrece uneori în vis să se conştientizeze faptul că este un vis. Această stare mentală remarcabilă a fost denumită “vis lucid” de către psihologul olandez Frederik Willems Van Eeden, în 1913.
Visătorii lucizi sunt în deplina posesiune a facultăţilor lor cognitive: ei pot raţiona, îşi amintesc de existenţa lor în starea de veghe şi pot acţiona la voinţă, conform unei decizii spontane sau unor planuri de acţiune stabilite înainte de a adormi. Ei rămân profund adormiţi, trăind la modul intens într-o lume onirică ce le pare uluitor de reală.
Deoarece sunt perfect conştienţi că lumea onirică este produsul minţii, visătorii lucizi îşi controlează într-un mod remarcabil conţinutul viselor: ei le pot transforma (făcând să apară sau să dispară la voinţă personaje sau obiecte onirice, de exemplu) şi pot încălca legile fizice (pot zbura sau traversa materia, de exemplu), capacităţi care sunt considerate paranormale, dacă nu imposibile, în lumea materială.
Fie că se află în starea de veghe, fie în cea de somn, una din sarcinile importante ale conştiinţei este de a construi un model al lumii înconjurătoare pe care o experimentăm. În starea de veghe acest model este bazat pe datele senzoriale, cea mai bună sursă de informaţii asupra mediului. În măsura în care acest model ne ajută la supravieţuire, procesul de construcţie a lumii pesupune luarea în considerare a nevoilor actuale, a emoţiilor şi a scopurilor. În timpul somnului, din cauză că nu există acces decât la foarte puţine informaţii senzoriale asupra mediului, reprezentarea asupra lumii este construită pornind de la motivaţiile şi aşteptările asupra a ceea ce este “susceptibil” să se producă, informaţii acumulate în urma experienţelor trecute.
În consecinţă, ceea ce survine în vis, fie el lucid sau nu, este în mare măsură determinat de aşteptări. În visele obişnuite există limitarea făcută de presupuneri asupra lucrurilor posibile provenind din experienţa trecută în lumea materială. În schimb, visătorii lucizi ştiu că legea gravitaţiei nu e valabilă în vis, de aceea nimic nu-i împiedică să zboare; şi ei chiar zboară cu mare plăcere.

Cercetări ştiinţifice asupra viselor lucide
 Majoritatea oamenilor experimentează visarea lucidă la modul ocazional. În scenariul cel mai des întâlnit, la sfârşitul unui coşmar, visătorul realizează că “nu este decât un vis” şi se trezeşte uşurat câteva secunde mai târziu. Dar visătorul care se trezeşte pentru a scăpa de un coşmar nu este decât parţial lucid. Visătorul complet lucid îşi priveşte coşmarul ca pe un oarecare film de groază la care asistă în calitate de martor detaşat şi poate continua să viseze, înfruntând frica şi ajungând să o depăşească. Drept consecinţă, el se trezeşte cu o mai mare încredere în sine şi cu o temere în minus. Acest demers pare promiţător şi ar putea fi folosit ca metodă de a scăpa de coşmare. Ea a fost pentru prima dată descrisă de marchizul d’Hervey de Saint-Denys în cartea sa Les Rêves et les moyens de les diriger (Visele şi modalităţi de a le controla), publicată în 1867.
Cel mai adesea visătorii devin lucizi atunci când se întreabă asupra ciudăţeniilor conţinutului oniric şi ajung la concluzia explicativă că este un vis. Deşi pentru majoritatea oamenilor visarea lucidă rămâne o experienţă de excepţie, aşa cum afirma Léon d'Hervey în urmă cu mai bine de un secol, ea este o capacitate ce poate fi dobândită prin exersare.
În pofida mărturiilor unor personalităţi recunoscute, precum Aristotel, Descartes, Van Eeden şi d'Hervey de Saint-Denys, subiectul viselor lucide a fost multă vreme privit cu scepticism. La sfârşitul anilor ’70, studiul viselor lucide a luat un nou avânt, datorită descoperirii unei noi tehnici, bazate pe semnalele transmise prin mişcări oculare, ce permitea comunicarea cu persoane aflate în starea de vis conştient. Această metodă a fost descoperită în mod independent de cercetători din Statele Unite, de la Stanford (Stephen LaBerge) şi din Anglia (Keith Hearne). S-a pornit de la cercetările anterioare realizate de William Dement şi H. P. Roffwarg, care demonstraseră că direcţiile mişcărilor oculare înregistrate în timpul somnului paradoxal coincideau uneori cu orientările privirii în vis, descrise ulterior de subiecţi.
Pornind de la experienţele sale personale în materie de visare lucidă, Stephen LaBerge a presupus că visătorii lucizi sunt capabili să acţioneze la voinţă şi că ar putea dovedi aceasta trimiţând un semnal sub formă de mişcare oculară dinainte stabilit, pentru a indica momentul exact de acces la starea de luciditate în vis. Folosind această metodă, LaBerge şi colegii săi au raportat că visele presupuse lucide ale celor cinci subiecţi fuseseră efectiv anunţate de mişcările oculare dinainte stabilite. Toate semnalele, şi deci toate visele lucide, s-au produs în timpul unei perioade neîntrerupte de somn paradoxal.
O tehnică aproape identică de semnalizare prin mişcări oculare a fost dezvoltată, în mod independent, de Keith Hearne şi Alan Worsley în Anglia. Alte cercetări desfăşurate în multe alte laboratoare au condus la aceleaşi rezultate, arătând clar că dacă visul lucid este aparent paradoxal, existenţa sa este demonstrată. 
În timpul unei serii de cercetări ulterioare, cercetătorii de la Stanford au pus în evidenţă faptul că, în general, visătorii devin lucizi fie imediat după reintrarea în somnul paradoxal după o scurtă trezire, fie în timpul perioadelor de activare suficient de intensă din timpul somnului paradoxal “fazic”. De asemeni, au mai constatat că visele lucide se produceau mai frecvent în timpul ultimelor perioade ale somnului paradoxal. Rezultă că visul lucid derivă din conjugarea factorilor psihologici cu cei fiziologici: o activitate cerebrală suficient de intensă şi o atitudine mentală corespunzătoare. Nivelul cerut de activare cerebrală nu poate fi atins în mod normal decât în timpul somnului paradoxal fazic, ceea ce explică de ce visul lucid este rareori înregistrat în alte stadii ale somnului. Faptul că visătorii lucizi sunt capabili să-şi amintească să facă anumite acţiuni prestabilite şi să le semnaleze în laborator a stat la originea unei noi forme de cercetare onirică: visătorii lucizi pot executa în vis diverse experimente, semnalând momentul exact de începere al evenimentelor onirice specifice, ceea ce permite să se stabilească corelaţii psiho-fiziologice precise şi să se verifice ipotezele. Grupul de la Stanford a folosit această strategie şi a dovedit un grad uluitor de paralelism psiho-fiziologic în timpul visului lucid paradoxal. De exempu, un studiu al “timpului oniric” a arătat că perioadele de timp estimate în visul lucid sunt foarte apropiate de timpul real.
Într-un alt studiu, li s-a cerut subiecţilor să respire rapid sau să-şi reţină suflul (în timpul viselor lor lucide), şi să semnaleze prin mişcări oculare perioadele de timp corespunzând modificărilor respiratorii. Înregistrările poligrafice au arătat o corespondenţă exactă cu schemele indicate de visători. Alte studii au permis să se observe că mişcările visate de traduc prin contracţii musculare corespondente şi că activitatea sexuală în vis implică reacţii fiziologice foarte asemănătoare cu cele ale activităţii sexuale din starea de veghe.
Rezultatele acestor cercetări şi alte studii similare se pot rezuma astfel: în timpul somnului paradoxal, evenimentele experimentate în vis provin din scheme de activitate cerebrală care produc efecte asupra corpului şi asupra sistemului nervos periferic.
Aceste efecte modificate într-o anumită măsură de condiţiile specifice ale somnului paradoxal rămân totuşi apropiate de cele care s-ar produce dacă s-ar trăi evenimentele corespondente în starea de veghe. Dacă nu ar fi paralizia musculară din timpul somnului paradoxal, s-ar face în realitate ceea ce se visează că se face. Probabil din acest motiv se confundă adeseori visele cu realitatea: pentru procesele cerebrale care construiesc modelul experimental asupra lumii, a visa ca se percepe sau că se face un lucru este echivalent cu a-l percepe sau a-l face într-adevăr. Însăşi existenţa visului lucid pune în dificultate conceptuală credinţele tradiţionale în ceea ce priveşte subiectul “somnului”, care presupun existenţa unor limite ale activităţii mentale onirice. Într-un sens, natura neaşteptată a visului lucid se regăseşte în acea stare specifică numită “somn paradoxal”.
Dacă descoperirea somnului paradoxal a dus la extinderea concepţiei asupra somnului, dovezile – trecute în revistă mai sus – asupra legăturilor dintre somnul paradoxal şi visele lucide necesită o extindere similară a concepţiei asupra visului precum şi o clarificare a concepţiei asupra somnului. Visul lucid ar putea fi fenomenul cel mai paradoxal al somnului paradoxal.

Experienţa Hearne – Worsley
 Acest interes pentru visele lucide s-a manifestat mai întâi printr-o serie de experimente realizate de cercetători specialişti în studiul viselor şi al stării de somn. La acea vreme, proiectul a fost privit de mulţi cu neîncredere. În 1975, cercetătorul britanic Keith Hearne, care lucra în colaborare cu un pacient numit Worsley – care susţinea că are vise lucide în mod constant –, a încercat să demonstreze ştiinţific că visele lucide sunt complet diferite de cele obişnuite. El a folosit în acest scop compararea semnalelor emise de subiecţi în timpul somnului.
Experienţa sa se baza pe fapte ştiinţifice demonstrate: în timpul somnului, un subiect visează la anumite intervale, perioadele de vis prelungindu-se către sfârşitul unui ciclu de somn. Devine posibil să precizăm cu exactitate în ce moment visează subiectul, observând dacă ochii lui realizează mişcări de rotaţie sacadate, vizibile chiar şi sub pleoapele închise. Aceste mişcări ale ochilor, cunoscute sub denumirea de REM (prescurtare de la englezescul “Rapid Eye Movement”), exprimă reacţiile visătorului la evenimentele care se derulează în cadrul visului său. La aceste semnale se adaugă unele modificări fiziologice, cum ar fi paralizia parţială şi momentană, în timpul căreia numai muşchii respiratori şi oculari mai funcţionează normal.
În cadrul acestor experienţe, Hearne a reuşit să-l determine pe Worsley să producă în timpul visului lucid o succesiune (secvenţă) de mişcări oculare, dinainte stabilite. Astfel, Worsley era conectat în timp ce visa la un aparat electronic de control. El emitea semnalele oculare stabilite, care erau totodată captate şi înregistrate de un detector de minciuni. Ele se traduceau ca o succesiune de linii coerente, numite “urme”, pe care experimentatorii le puteau decoda. Alte măsurători au permis să se stabilească faptul că Worsley era adormit din punct de vedere fiziologic, atunci când emitea acele semnale. Acestă experienţă a constituit proba faptulu că este posibil să se comunice cu exteriorul în timpul unui vis lucid.

Experienţa lui LaBerge
La scurt timp după experienţa lui Hearne, Stephen LaBerge, director al Institutului Lucidităţii din California, a realizat acelaşi gen de test, bazat pe semnale oculare. LaBerge nu a folosit deloc rezultatele predecesorilor săi. Teoria sa se baza pe ideea că visul lucid poate oferi o gamă variată de experienţe intense, de la simpla aventură sexuală şi până la înalte viziuni spirituale.
Visele lucide cu conotaţie sexuală sunt în mod special realiste, căci s-au remarcat în cazul visătorilor semne fiziologice de reală excitaţie sexuală, ca de exemplu accelerarea ritmului respirator şi o creştere a fluxului sanguin.
Într-un cu totul alt registru, descrierea stărilor transcendente trăite în timpul viselor lucide este tulburătoare. Ca exemplu, LaBerge citează una din experienţele sale onirice: el se delpasa pe o şosea cu maşina sa sport, traversând diverse peisaje. Conştient că se afla în plin vis lucid, el a decis să continue experienţa căutând să meargă “şi mai sus”. Instantaneu maşina sa a decolat în direcţia norilor. El a zărit atunci o cruce în vârful unei clopotniţe, o stea a lui David şi alte simboluri religioase. Continuându-şi ascensiunea, a pătruns într-un “vast regat mistic: un imens spaţiu vid, dar plin cu iubire”, după cum îl descrie el. Copleşit de experienţă, a început să cânte, animat parcă de un fel de inspiraţie extatică.

Niciun comentariu:

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...