13 mai 2012

Inocenţa, reper al vieţii *

Prin însăşi natura lor, oamenii sunt niște fiinţe foarte sensibile. Ei au o viaţă emoţională excepţional de intensă, deoarece percep totul prin intermediul corpului lor emoţional. Acest corp emoţional este precum un aparat de radio care poate fi acordat astfel încât să perceapă anumite frecvenţe sau să reacţioneze la anumite frecvenţe. Înainte de a ajunge “domesticiţi”, oamenii sunt acordaţi în mod natural pe frecvenţa explorării şi a savurării vieţii; acestă frecvenţă la care sunt racordaţi este frecvenţa iubirii. Corpul emoţional are o componentă, la fel ca un sistem de alarmă, care avertizează atunci când ceva nu merge bine. Corpul fizic are şi el o asemenea componentă care avertizează atunci când ceva nu funcţionează corect în interiorul lui. Oamenii numiesc aceste semnale durere. Durerea nu înseamnă altceva decât un semnal de alarmă că ceva nu merge bine în interiorul corpului, că mecanismul trebuie reparat. Sistemul de alarmă al corpului emoţional este teama. Teama indică întotdeauna faptul că ceva nu merge bine, de pildă, există pericolul pierderii vieţii. Corpul emoţional percepe emoţiile, dar nu prin intermediul ochilor.
Dar, pentru copii iubirea nu este doar un concept abstract. Ei trăiesc direct iubirea, este felul lor de a fi. Copiii simt emoţiile, dar nu le interpretează cu ajutorul minţii raţionale şi nu îşi pun întrebări legate de ele. Aşa se explică de ce copiii îi acceptă pe unii oameni şi îi resping pe alţii, indiferent de ceea ce fac adulţii din jurul său. Când nu au încredere în cineva, ei resping persoana respectivă, căci simt emoţiile pe care le proiectează ea. Copiii percep imediat dacă cineva este furios, iar sistemul lor de alarmă generează o senzaţie de teamă care îi avertizează să se ferească de persoana în cauză. Iar ei îşi urmează instinctul şi se feresc.
Corpul nostru emoţional se modelează în funcţie de energia emoţională care predomină în casă şi de reacţia personală la energia respectivă. Aşa se explică de ce fraţii reacţionează diferit în funcţie de felul în care au învăţat să se apere şi să se adapteze la diferitele circumstanţe. Dacă părinţii se ceartă în permanenţă, dacă există dizarmonie, lipsă de respect şi minciuni, copiii învaţă într-o manieră emoţională să se poarte la fel ca părinţii lor. Chiar dacă părinţii îi învaţă să nu se comporte în acel fel, de pildă să nu mintă, energia emoţională a familiei în care cresc îi învaţă pe copii să perceapă lumea la fel.
Altfel spus, energia emoţională existentă în casă îl învaţă pe om să se racordeze la frecvenţa ei. Corpul emoţional îşi schimbă şi îşi pierde treptat propria frecvenţă vibratorie, cea specifică unei fiinţe umane normale. Copiii învaţă jocul adulţilor, al Visului exterior, dar îşi pierd astfel inocenţa, fericirea, libertatea şi tendinţa înnăscută de a iubi. Ei sunt forţaţi să se schimbe şi încep să perceapă o altă lume, o altă realitate, a injustiţiei, a durerii emoţionale, a emoţiilor negative. Ei intră astfel în iad, în iadul pe care îl creează chiar oamenii, adică în Visul Planetei. Iadul îi întâmpină cu bucurie, dar nu se poate spune că l-au inventat ei personal. Iadul era aici înainte de naşterea fiecărui om actual.
Cât de uşor se poate distruge libertatea şi iubirea se observă privind copiii.
Un scenariu ce poate fi oricând posibil: un copilaş de doi sau trei ani care aleargă şi se joacă prin parc. Mama îl supraveghează pe micuţ şi se teme să nu cadă şi să nu se lovească. La un moment dat, ea doreşte să-l oprească, dar copilul crede că mama se joacă cu el, aşa că încearcă să alerge mai rapid decât ea. Pe strada din apropiere trec maşini, lucru care o sperie şi mai tare pe mamă, care reuşeşte în cele din urmă să-l prindă. Copilul se aşteaptă ca mama lui să se joace cu el, dar ea îl plesneşte la fund. Bum! Ce şoc! Fericirea copilului era expresia iubirii care se manifesta prin el, şi el nu înțelege de ce mama sa se poartă astfel. În timp, acumularea acestor şocuri subminează iubirea lui până la dispariţie. Deşi nu înţelege încă cuvintele, copilul poartă în el o întrebare: “De ce?”
Alergarea şi jocul sunt expresii ale iubirii, dar ele nu mai reprezintă o sursă de siguranţă, căci părinţii îl pedepsesc pentru maniera în care îşi exprimă iubirea. Ei îl trimit în camera lui, şi copilul nu mai poate face ceea ce doreşte. Părinţii îi spun că nu a fost un copil cuminte, iar acest lucru îl demoralizează; înseamnă că este pedepsit.
În acest sistem al pedepsei şi al recompensei există un simţ al dreptăţii şi al nedreptăţii, al corectitudinii şi al incorectitudinii. Acest simţ este ca un cuţit care taie în carne vie în corpul emoţional al copilului, creând acolo o rană. În funcţie de reacţia la injustiţia comisă, această rană se poate infecta cu emoţii negative. De ce?
Ar fi uşoară analiza pe un exemplu imaginativ, în care propria persoană este un copil de doi sau trei ani. Copilul este  fericit, se joacă, explorează lumea. Nu este conştient de ceea ce este bine sau rău, de ceea ce este corect sau greşit, de ceea ce trebuie să facă sau de ceea ce nu trebuie să facă, nefiind încă domesticit. Copilul se joacă în sufragerie cu tot ceea ce găseşte în jurul lui. Nu are nici cea mai mică intenţie rea, nu doreşte să distrugeţi nimic, dar se întâmplă să se joace cu chitara tatălui. Pentru el este doar o jucărie; în nici un caz nu şi-a propus să-i facă tatălui un rău. Dar tatăl are una din acele zile în care totul îi merge pe dos. A avut probleme la serviciu, s-a întors acasă şi îl găsește în sufragerie jucându-se cu lucrurile lui. Se enervează imediat, aşa că începe să îl bată. Din punctul de vedere al copilului, acest lucru este o injustiţie. Tata de-abia a intrat în cameră şi începe imediat să îl lovească. Iar copilul avea încredere în el, căci era tatăl, cel care de regulă îl proteja, îl lăsa să se joace şi să fie cel care dorea copilul să fie. Dintr-odată, ceva nu mai este în ordine. În inima copilului a apărut o durere, generată de injustiţia la care a fost supus.
Copilul este sensibil, îl doare şi începe să plângă. Nu plânge însă numai din cauză că este lovit. Nu atât agresiunea fizică produce durerea din suflet, cât cea emoţională, simţul că s-a produs o nedreptate. În fond, nu a făcut nimic rău.
Acest simţ al nedreptăţii comise produce o rană în sufletul copilului. Corpul emoţional al copilului este rănit, iar în acel moment îşi pierde o parte din inocenţă. A învăţat că nu poate avea întotdeauna încredere în tată. Chiar dacă mintea nu realizează încă acest lucru, căci nu a învăţat încă să analizeze, ea realizează totuşi că nu mai poate avea încredere în tată. Corpul emoţional vă spune că există ceva în care nu se poate avea încredere şi care se poate repeta.
Reacţia poate fi teama, sau mânia, sau ruşinea, sau pur şi simplu plânsul. Această reacţie înseamnă deja o otravă emoţională, căci reacţia normală de dinainte de domesticire este dorinţa de a se răspunde cu aceeaşi monedă nedreptăţii comise, adică de a-l lovi pe tată. Copilul ridică mâna la el, dar acest lucru îl înfurie şi mai tare. Reacţia lui generează o pedeapsă şi mai mare pentru copil. Copilul este acum convins că o să fie distrus. A învăţat deja să se teamă de el, aşa că nu se mai apără, căci ştie că acest lucru nu va face decât să înrăutăţească şi mai tare lucrurile.
Copilul nu înțelege încă de ce, dar ştie deja că tatăl l-ar putea omorî. Acest lucru produce o rană foarte gravă în mintea copilului. Înainte, mintea copilului era complet sănătoasă; era complet inocent. După această experienţă, mintea raţională încearcă să găsească o explicaţie. Învăţă să reacţioneze într-un anumit fel: în felul propriu, personal. Emoţia respectivă rămâne în interiorul său şi îi schimbă de-a pururi cursul vieţii. Experienţa se va repeta apoi din ce în ce mai des.
Injustiţiile se vor accentua, vor veni din partea mamei şi a tatălui, a fraţilor şi surorilor mai mari, a unchilor şi mătuşilor, din partea şcolii, a societăţii, din partea tuturor. Cu fiecare rană nouă, copilul învaţă să se apăraţi, dar nu aşa cum o făcea înainte de domesticire, când se limita la a se apăra pe moment, după care îşi va continua joaca. 
Acum a apărut în interiorul rănii ceva care la început nu reprezinta o problemă majoră: otrava emoţională. Aceasta se acumulează însă, iar mintea începe să se joace cu ea. Copilul începeţi să fie din ce în ce mai îngrijorat în legătură cu viitorul, căci are deja amintirea otrăvii şi nu doreşte ca ea să se repete. Mai are şi alte amintiri: aceea de a fi acceptat. Îşi mai aminteşte de vremea când mama şi tata îl acceptau şi când totul era în armonie. Îşi dorieşte din nou acea armonie, dar nu ştie cum să o re-creeze. Şi întrucât nu poate ieşi din sfera propriilor percepţii, tot ce se petrece în jur pare să fie din cauza proprie sale persoane. Ajunge să credeţi că tatăl se ceartă cu mama din cauza sa, chiar dacă cearta lor nu are nimic de-a face cu el.
Treptat, copilul îşi pierde astfel inocenţa. Începe să simtă resentimente, iar la un moment dat devine incapabil să mai ierte. În timp, aceste incidente şi interacţiuni îl conving că nu este deloc sigur să fie cel care este.
Acest mecanism se produce în cazul tuturor oamenilor, variind însă în funcţie de inteligenţa şi educaţia lor. El depinde de multe lucruri. Cine are noroc, domesticirea nu este atât de puternică. La cei care nu au însă noroc, ea va fi atât de puternică, iar rănile atât de adânci, încât poate ajunge să se teamă chiar să mai vorbească. Aşa se nasc oamenii sfioşi. Sfiala nu este altceva decât teama de a vorbi, de a exprimare. Omul poate ajunge să creadă că nu ştie să danseze sau să cânte, dar aceasta nu este decât o reprimare a instinctului înnăscut al omului, instinctul de a iubi.
De multe ori furia adulţilor este trimisă asupra copiilor, care sunt prea lipsiţi de apărare în faţa lor, şi astfel se nasc relaţiile abuzive. Oamenii mai puternici abuzează de cei mai slabi, care au mai puţină putere, căci simt nevoia să se elibereze de otrava lor emoţională. Toţi oamenii simt nevoia să scape de această otravă, şi nu mai urmăresc întotdeauna dreptatea; tot ce vor ei este să scape de otravă. Aşa se explică de ce oamenii vânează tot timpul puterea, căci cu cât sunt mai puternici, cu atât mai uşor le vine să scape de otrava lor emoţională în defavoarea celor mai slabi decât ei, care nu se pot apăra.
Toţi oamenii maturi au fost copii. Au încercat să le facă pe plac mamei şi tatălui, profesorilor, preotului, religiei, lui Dumnezeu. Dar adevărul este că din punctul lor de vedere noi nu vor putea fi niciodată perfecţi. Această imagine a perfecţiunii ne spune cum ar trebui să fie omul pentru a fi bun, pentru a se accepta pe sine însuşi. Aceasta este însă cea mai mare minciună între toate, căci omul care a încercat asta, nu va fi niciodată perfect şi nu se va ierta niciodată pentru asta.
Această imagine a perfecţiunii schimbă felul în care oamenii visează. Omul învaţă să îşi nege felul de a fi şi începe să se respingă. Nu va fi niciodată suficient de bun, de corecţ, de curat, de sănătos, dacă se va raporta în permanenţă la convingerile acumulate. Va exista întotdeauna ceva cu care „Judecătorul” nu va fi de acord şi pentru care nu va ierta. Aşa se explică de ce unii dintre ajung să îşi respingă felul de a fi, de a considera că nu merită să fie fericiţi, să căute pe cineva care să abuzeze de ei, care să îi pedepsească. Imaginea perfecţiunii este responsabilă de marile auto-abuzuri la care se supune atât de des.
Atunci când se respinge singur, când se judecă, omul se găseşte vinovat şi se pedepseşte singur, ajunge să creadă că iubirea nu există, că nu există decât pedeapsa, suferinţa, judecata. Viaţa nu oferă altceva decât exact ceea ce are omul nevoie. Chiar şi în iad, justiția funcționează impecabil. Nimeni nu este vinovat pentru patimile proprii. Ar putea spune chiar că suferințele sunt un fel de dar de care se bucură.
Aşadar, pentru a curăţa otrava şi pentru a vindeca rănile, pentru acceptarea pe sine şi pentru a ieși astfel din iad, omul nu are altceva de făcut decât să deschidă ochii şi să priveacă în jurul său, în trecutul începutului său, către copilul care a fost şi să uite acumulările, întorcându-se la inocenţă, la joacă, la iubire!
Cu trimiteri şi citări din Arta de a iubi, Don Miguel Ruiz

* * * * * * *
1. În ceasul acela, s-au apropiat ucenicii de Iisus şi I-au zis: Cine, oare, este mai mare în împărăţia cerurilor?
2. Şi chemând la Sine un prunc, l-a pus în mijlocul lor,
3. Şi a zis: Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor.
4. Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în împărăţia cerurilor.
5. Şi cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primeşte.
6. Iar cine va sminti pe unul dintr-aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie afundat în adâncul mării.
7. Vai lumii, din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala.
Matei,18




Niciun comentariu:

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...