31 mar. 2012

Paradoxul mincinosului şi ambiguitatea minciunii [3] *

După îndelungatele dezbateri asupra acestei probleme - dintre care n-au fost amintite decât cele mai reprezentative – s-au formulat mai multe "teorii" asupra minciunii: teoria restricţiei mintale a echivocului, a dreptului la adevăr şi încă altele. În esenţă ele vor să ridice la rangul de normă morală un procedeu: nu spune minciuna, dar nici nu mărturiseşte adevărul. Şi de aici o interpretare oblică a doctrinei tradiţionale: aproapele nu are dreptul la adevărul care îl priveste pe el? Adevărul este un drept natural al omului, numai că dreptul la adevăr, uşor se poate transforma în dreptul la minciună.
Aceste idei pluteau în atmosfera filozofică în perioada când Kant era tocmai; preocupat de "întemeierea metafizică a moravurilor" şi când este atras într-o polemică foarte puţin metafizică: Benjamin Constant, greşit informat asupra gândirii lui Kant, protestează împotriva "unui filozof german" (nu-l numeşte pe Kant) care împinge rigorismul la extrem. Kant află şi răspunde printr-un opuscul de câteva pagini, dar unde are prilejul să-şi exprime, odată cu punctul său de vedere, consecvent filozofiei sale - şi felul în care condamna minciuna.
"Delictul cel mai grav de care se face vinovat cel care calcă datoriile faţă de sine însuşi este acela de a minţi. Fie că minciuna este exterioară, adică se adresează altor oameni, fie că e launtrică - omul se minte pe sine însuşi - mincinosul degradează demnitatea omenească, în primul caz, făcându-se de batjocură şi dispreţ în ochii altora, în al doilea rând - ceea ce e încă şi mai rău, înjosindu-se în proprii săi ochi. Minciuna este degradarea şi oarecum exterminarea demnităţii omului care o comite. Un om care nu crede în ce spune altuia, fie el chiar un personaj închipuit, preţuieşte mai puţin decât un simplu lucru; căci de însuşirile unui lucru încă ne mai putem folosi şi mai putem avea un câştig oarecare ; dar faptul de a comunica prin cuvinte care în intenţia celui care vorbeşte înseamnă exact contrariul a ceea ce gândeşte, este un scop direct opus destinării naturale a facultăţii pe care o are omul de a-şi transmite gânduri şi deci o abdicare de la propria personalitate şi aşa se face că minciuna se arată mai degrabă o înşelătoare apariţie cu chip de om, decât un om adevărat".
"Dezonoarea îl urmăreşte pe mincinos ca propria sa umbră". Această jalnică stare-morală a mincinosului, Kant o consideră ca o lentă "sinucidere". Minciuna este ca un vaccin "care introduce animalitatea în om" (Kant era contra vaccinului) şi care îl intoxică, la fel ca otrava. Şi, notează Kant, "este vrednic lucru de a fi consemnat faptul că Biblia datează prima crimă prin care (moartea) a intrat în lume nu de la fratricid (uciderea lui Cain), ci de la prima minciună - pentru că natura însăşi se ridică împotriva acestei crime şi arată că autor a tot răul pe mincinosul primitiv - tatăl mincinoşilor.
Kant susţine cu tărie datoria absolută de a spune adevărul, chiar în cazurile în care o minciună ar putea salva viaţa unui om. Dar, obiectează Benjamin Constant, adevărul nu este datorat decât faţă de aceia care au dreptul la el; se poate ascunde faţă de un ucigaş care caută un om ca să-l asasineze. Nu, răspunde Kant, peste acest drept se ridică datoria faţă de sine însuşi şi faţă de umanitate în general, datoria de a nu folosi niciodată zadarnic facultatea de a gândi la altceva decât la adevar, şi această datorie este absolută. Omul nu este o "maşină de vorbe" (Sprach maschine) şi raţiunea nu poate explica înclinarea lui spre înşelăciune (Gleisnerei, pe care Kant îl traduce, în paranteză cu esprit fourbe) însă, "dreptul la adevăr" (Benjamin Constant) este o formulă eronată, adevărul nefiind o proprietate asupra căreia să acordăm drepturi unuia şi să le refuzăm altuia, datoria veracităţii (a mărturisirii, adevărului) este o datorie absolută".
Schopenhauer, discipol infidel al lui Kant, critică doctrina dascălului său, în sensul că o mai umanizează, privind minciuna în funcţie de om, de omul real, nu în funcţie de principii şi de un om imaginar. La origine minciuna este viclenia: "pentru a săvârşi o nedreptate sunt două căi: violenţa şi vicleşugul. Aşa cum prin violenţă se poate ucide un om, poate fi jefuit, sau poate fi silit sa se supună, se paote să se ajungă la acelaşi scop înfăţişând spiritului lui motive înşelătoare, care îl vor sili să facă ce n-ar face altfel. Aceasta prin minciună".
În afară de cazurile de legitimă apărare împotriva violenţei sau a vicleşugului, orice minciună este nelegitimă şi ea este odioasă şi diabolică mai cu seamă prin satisfacţia şi bucuria rautăcioasă de care este însoţită când reuşeşte. Pentru că este fără milă (mila fiind principiul fundamental al moralei lui Schopenhauer). Concluzia lui este că acela care, "pentru a săvârşi o nedreptate, a recurs la minciună, dovedeşte sau că n-are putere sau că n-are curaj să se folosească de puterea lui. Orice minciună este dovada unei nevolnicii: este ceea ce o osândeşte pentru vecie".
Polemica dintre Kant şi Benjamin Constant are ca epilog câştigul de cauză al lui Constant. Minciuna nu se reduce doar la o exprimare falsă, falsilogicum. Exprimarea, în sine, cuvântul, nu este nici moral, nici imoral; el devine moral sau imoral prin întrebuinţarea premeditată care i se dă, prin conştiinţa care îl foloşeste. Poezia, basmul, ficţiunile, reveria, utilizează un fals, de care însă cititorul este conştient; nu sunt adevărate în sensul propriu, dar sunt adevărate minciuni inofensive, plăcute şi fără bănuială. Pe când minciuna este disimulat agresivă şi respingătoare, "viciu blestemat, cu o sută de mii de feţe şi un câmp nemărginit" (Montaigne, Eseuri, I, 31). Imoralitatea minciunii constă esenţial în forma ei de nedreptate socială, de trădare a adevărului şi de înjosire a demnităţii umane. Cel care minte în astfel de împrejurări este conştient de minciuna lui şi de aceea este de două ori vinovat: mai întâi ca faptă şi apoi ca om conştient, conştiinţa fărădelegii fiind o fărădelege în plus. Deci nu cuvintele sau formele de exprimare ale minciunii constituie minciuna. Criticând pe Kant (Tugendlehse), Schopenhauer mare artist al citatelor, citează foarte nimerit celebra vorbă a cinicului Talleyrand: "omului i s-a dat cuvântul ca să-şi poată ascunde gândul" şi apoi adăuga "e mult mai uşor să declami decât să dovedeşti, să predici morala decât a fi sincer!".
Există însă o categorie de minciuni "nobile", "minciuni morale": medicul care ascunde bolnavului starea lui reală, ofiţerul prizonier care nu trădează secretele militare ale patriei sale, duhovnicul care pastrează secretul spovedaniei şi chiar exemplul cu asasinul dat de B. Constant. În aceste exemple nu se săvârşeste nici o nedreptate, nici o trădare, nici o înjosire, ci dimpotrivă. Aici medicul, ofiţerul sau preotul nu vorbesc în numele lor personal, ci sunt în slujba unor comandamente superioare, pe care ei nu vor să le calce în picioare.
Dar în minciună se strecoara o undă de aparenţă superioritate a mincinosului faţă de victima lui, pe care o utilizează ca pe o jucărie. Platon socotea că mincinosul, capabil să mintă cu deplină ştiinţă, este superior celui care spune adevărul, pentru că mincinosul "poate şi una şi alta", adică poate să şi mintă, dar şi să spună adevărul. Socotinţa fundamental greşită, pentru că adevărul niciodată nu poate fi inferior minciunii. El este şi rămâne primordial şi fără el, minciuna n-ar fi posibilă. Minciuna este incidentală, parazitară şi fără tradiţie; pe ea nu se poate zidi nimic, iar mincinosul, cum observă cu adâncime R. Le Senne, "renunţă la avantajele mai îndepărtate pe care mărturisirea adevărului ni le garantează ca valabile pentru totdeauna" pentru beneficii momentane pe care minciuna le asigură".
Biserica este categoric împotriva minciunii, fie când afirmă Adevărul, fie când condamnă minciuna. În trecut minciuna se putea ascunde uşor. Naivitatea, superstiţia, izolarea omului îi erau prielnice. Dar acum, omul actual trăieşte planetar, este informat, cunoaşte faptele şi opiniile mondiale, este un avizat judecător al lumii. Asistă şi participă ca la un spectacol mondial şi, oricât "ar juca unu şi pe patru", el "îi ghiceşte chipul".
Cu Ibsen, Pirandellor şi Caragiale şi alţii, minciuna a urcat pe scenă, de data aceasta travestită în haine moderne. În evoluţia teatrului universal, ea a ocupat totdeauna locuri de frunte, dar n-a avut acuitatea şi rafinamentul modern. Teatrul o aduce în directă dezbatere publică şi oglindeşte mai viu decât orice altă înfăţisare literară, filozofică, moralizatoare sau satirică, disimulările şi puterile minciunii, iar simultan, este în stare să exalte puterea adevărului. Pentru că teatrul are avantajul să prezinte minciuna intuitiv, cu ilustraţii umane în text şi astfel poate să sugereze puternic şi convingător o viziune vastă despre rolul pe care minciuna îl joacă pe marea "scenă a lumii". De altfel, în mic sau în mare minciuna este un fel de teatru pe care oamenii şi-l joacă între ei.
"Lumea ca teatru" este o veche metaforă indulgentă, care ezită să denunţe direct marea minciună. Omul modern însă e prea matur ca să mai poată fi amăgit. El desluşeşte astăzi -adevărul de minciună şi mai mult ca oricând îşi poate da seama de ceea ce este minciună. El vede astăzi conduita justă de partea celor care cred în puterea adevărului şi fac toate eforturile pentru instaurarea lui în viaţa insului şi a colectivităţilor.
La ora aceasta culminantă, minciuna care a chinuit înaltele spirite din trecut - dintre care am amintit câteva - este demascată. Experienţele şi gândurile lor, ca şi gândirea multor înţelepţi contemporani, identifică şi definesc infailibil minciuna şi sunt în măsură să arate şi metoda prin care ne putem elibera de teroarea ei.
* - material documentat 

Niciun comentariu:

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...