Stima de sine *

Stima de sine face parte din valorile umane relativ greu de gestionat, din cauza dificultăţilor de înţelegere a acestei realităţi fiind confundată uneori cu mândria ori cu abordarea de suprafaţă a unei atitudini pozitive, fără suport interior.

Stima de sine are două componente importante:

Eficacitatea personală - Încrederea în abilitatea de a face faţă provocărilor vieţii. Eficacitatea personală conduce către sentimentul de control al propriei vieţi.

Respectul de sine -  Este simţirea meritului de a avea fericire, împlinire şi iubire. Respectul de sine facilitează sentimentul comuniunii cu ceilalţi; dă putere. Când există încredere în capacitatea proprie de a gândi şi de a acţiona efectiv, se poate persevera atunci când apare confruntarea cu provocări dificile.

Stima de sine este o condiţie necesară, dar nu suficientă pentru a se asigura bunăstarea. Prezenţa ei nu face ca viaţa să fie mai lină, fără probleme. Chiar şi oamenii cu stimă de sine crescută pot experimenta anxietatea, depresia sau teama, atunci când sunt copleşiţi de probleme pe care nu ştiu să le gestioneze.

S-ar putea privi stima de sine ca pe un sistem imunitar al conştiinţei. Un sistem imunitar bun nu oferă garanţia ca omul să nu se îmbolnăvească niciodată, dar reduce vulnerabilitatea în faţa bolii şi poate îmbunătaţi şansele de vindecare în cazul unei îmbolnăviri. Acelaşi lucru este valabil şi din punct de vedere psihologic. Cei cu respect de sine crescut se adaptează mai uşor, sunt mai flexibili în a se confrunta cu dificultăţile vieţii. Oamenii aroganţi şi lăudăroşi au o stimă de sine scăzută... Cei care se simt bine cu ei înşişi şi cu realizările lor nu au nevoie să spună lumii întregi despre asta...

A avea succes, putere, sau a fi plăcut de catre ceilalţi nu conferă automat şi o stimă crescută de sine. De fapt, oamenii talentaţi şi puternici care însă se îndoiesc de valoarea lor interioara sunt adesea incapabili să se bucure de realizări, indiferent cât de măreţe ar fi acestea.

Ochelarii prin care se priveşte lumea determină calitatea vieţii

Stima de sine se construieşte, împreună cu imaginea de sine, de timpuriu, din perioada copilăriei. Aceste aspecte ale personalităţii au la bază, ca punct de pornire, relaţia cu părinţii, precum şi cu alte persoane semnificative din acea perioadă a vieţii.

Stima de sine desemnează în linii mari încrederea pe care o persoană şi-o formează în legătură cu propriile calităţi şi resurse, care reprezintă o bază sănătoasă de pornire în relaţiile cu ceilalţi. O astfel de persoană, cu imagine de sine sănătoasă, echilibrată şi cu stimă de sine crescută, scapă de obsesia de a face performanţă în toate domeniile de activitate sau în aspectele concrete ale vieţii.

O putere la îndemână: recunoaşterea limitelor

Persoanele care se afişează cu o atitudine extrem de încrezătoare sau recurg în mod mecanic, fără un suport interior real, la conceptul de “gândire pozitivă” se pot afla, pe termen lung, în discordanţă cu echilibrul psihologic.

O astfel de viziune asupra lumii şi asupra propriei persoane este de cele mai multe ori o cale sigură spre suferinţă.

În momentul în care persoanele se confruntă cu nereuşita, pentru care în mod evident nu sunt pregătite, acestea “cad de sus”.

De asemenea se pot întâlni în jur oameni, nu puţini la număr, care adoptă un aer de superioritate, atotştiutor. Există tentaţia de a se crede că acestea sunt dovezi clare ale stimei de sine crescute – cheie a succesului -, când de fapt realitatea psihologică demonstrează că aceştia sunt deseori măcinaţi de neîncrederea în propria persoană.

Aerul de superioritate abordat maschează, de cele mai multe ori, sentimentele de inferioritate şi nesiguranţă (psihologii, în special cei de orientare psihanalitică, se referă la complexul de inferioritate care se transformă în complex de superioritate).

Această atitudine-paravan este abordată cu atât mai mult cu cât, în societatea contemporană, recunoaşterea limitelor proprii este considerată o slăbiciune.

Neajunsuri ale stimei de sine scăzute

Persoanele cu stimă de sine scăzută poartă mereu o povară în relaţiile sociale cu ceilalţi, stare care ajunge în timp să îi epuizeze atât fizic, cât şi psihic.

Ele au uneori tendinţa de a se izola în relaţiile cu semenii, de a-şi contabiliza în permanenţă greşelile, pe care le analizează şi reanalizează în minte, sporindu-le importanţa. De asemenea, se pot considera în mod excesiv responsabile sau chiar vinovate de stările de supărare ale celor cu care intră în contact.

Laudele şi aprecierile adresate lor pentru diferite reuşite sunt trecute cu vederea cu uşurinţă, iar succesul este atribuit unor cauze externe (“am avut noroc”, “a fost foarte uşor”, “oricine ar fi putut să facă asta”, “nu e chiar aşa grozav ce am făcut”, “eu, de fapt, nu mă pricep deloc”).

Uneori memoria lor funcţionează ca un burete care reţine doar criticile.

În mod paradoxal, nevoia interioară de apreciere este foarte mare, dar laudele primite nu rezonează cu ceea ce îşi spun ei înşişi.

Aceşti oameni se transformă în propriii lor prigonitori, nu cred în ei, nu au respect şi iubire faţă de ei înşişi.

Spre deosebire de suferinţele menţionate, cei echilibraţi, cu stimă de sine crescută, îşi apreciază în mod corect resursele, se bucură de reuşitele personale sau profesionale, dar în acelaşi timp privesc în mod realist nereuşitele, fără să le considere eşecuri.

Este de cele mai multe ori vorba de aceeaşi realitate, privită “prin ochelari diferiţi”.

Întărirea stimei de sine nu este un proces rapid şi nici usor. Nu se poate face brusc... Stima de sine este o consecinţă a următoarelor procese interne fundamentale care necesită un angajament pe termen lung... Aceşti paşi pot fi numiţi Cei şase stâlpi ai stimei de sine!

A trăi conştient: Trebuie acordată atenţie la informaţiile şi feedbackul în ceea ce priveşte nevoile şi obiectivele, adaptării la situaţiile inconfortabile sau ameninţătoare, a se refuza rătăcirea prin viaţă cu mintea înceţoşată.

Acceptarea de sine: Deschiderea spre experimentarea oricărui lucru ce stă în gând, ce se simte sau se face, chiar dacă nu întotdeauna place. Greşelile se vor înfrunta şi din ele se va învăţa!

Responsabilitatea de sine: Trebuie preluat controlul asupra propriei vieţi şi realizarea responsabilităţii pentru alegerile şi acţiunile la orice nivel, pentru atingera obiectivelor, fericirii şi propriilor valori.

Asertivitatea de sine: Deschidere, disponibilitate spre exprimarea în mod deschis a gândurilor, valorilor şi sentimentelor, asumarea propriei persoane.

Stabilirea de scopuri, obiective: Odată stabilite obiectivele se va lucra pentru a fi atinse, mai degrabă decât să se trăiască în voia sorţii!

Integritatea: A fi integru în ceea ce priveşte ideile, convingerile, standardele şi credinţele proprii! Cei mai multi oameni sunt educaţi de timpuriu a se acorda mai multă importanţă semnalelor venite de la ceilalţi, decât semnalelor venite din interior, încurajaţi în a se ignora propriile nevoi şi dorinţe, concentrarea fiind pe aşteptările celorlalţi.

Cunoaşterea de sine în religie

Deşi stima de sine, ca şi concept, este o descoperire relativ recentă a psihologilor, cercetând scrierile părinţilor vechi ai pustiei este foarte clar că ei cunoşteau foarte bine sufletul omului, inclusiv tulburarea pe care o simte sufletul atunci când ceva nu-i reuşeşte.

Experienţa pe care o aveau în sesizarea celor mai fine mişcări ale sufletului îi învăţa că în lupta duhovnicească e nevoie de multă deschidere, curaj şi nădejde în Dumnezeu şi, de asemenea, de o cunoaştere profundă de sine, de recunoaşterea propriilor limite.

Puterea duhovnicească se cultivă prin perseverenţa trăirii în voia lui Dumnezeu şi prin abordarea fiecărei încercări ca un prilej de verificare şi întărire a acestei atitudini.

Astfel, se găsesc în scrisorile duhovniceşti ale părinţilor Varsanufie şi Ioan: “Când îţi vine vreo întâmplare care-ţi pricinuieşte necaz, cercetează dacă gândul te mustră pentru ceva din ceea ce ţi se întâmplă. Şi dacă nu te mustră, întâmplarea ţi-a venit spre cercare. Şi aceasta e voia lui Dumnezeu. Dar de afli că gândul te mustră pentru ceva legat de întâmplare, necazul ţi-a venit prin îngăduinţa lui Dumnezeu, spre îndreptare (prin mustrare). Dar amândouă sunt folositoare omului”.

Tot de aici, din Filocalia XI, un scurt fragment care cuprinde tocmai o învăţătură de abordare constructivă a eşecurilor.

“Întrebare: E bine, cum m-aţi învăţat, să ne lăsăm în voia lui Dumnezeu. Aceasta îl păzeşte pe om netulburat. Dar, când vreunul slab ca mine vede un lucru pe cale de a nu reuşi, el sau se tulbură, sau, dacă arată răbdare, se căieşte, gândind că acel lucru n-a reuşit din pricina răbdării lui. Care dintre cele două este cea mai bună? Şi cum poate să se îndrepte acela? Şi cum trebuie socotit că poate cineva să scape de tulburare?

Răspuns: Zis-a Domnul: “Bucuraţi-vă când cădeţi în felurite ispite”. Între feluritele ispite de care trebuie să se bucure omul este şi aceasta: De este slab şi nu poate avea răbdare, ca să se bucure de nereuşita unui lucru şi să se lase în voia lui Dumnezeu, mai întâi trebuie să lupte împotriva tulburării, spunându-şi: “Ia aminte şi nu te tulbura!” Iar de va fi voia lui Dumnezeu ca acel lucru să reuşească, va reuşi. Deci, orice s-ar întâmpla, primeşte cu mulţumire. Căci niciun bine nu se împlineşte prin străduinţa noastră, ci prin puterea şi voia lui Dumnezeu. Totuşi, Dumnezeu cere străduinţa noastră cea după Dumnezeu, nu cea însufleţită de vreo viclenie sau minciună. Căci acestea sunt de la cel rău.”

* - material documentat