După ce am terminat postarea anterioară, mi-a căzut privirea asupra unei cărţi: Sfântul Augustin - Liberul arbitru. Deşi am vorbit la început despre modul de abordare al Liberului arbitru în concepţia creştină, cele spuse de primul mare teolog ce a tratat în scris această problemă are o mare însemnătate în a dezbate ideea.
Liberul arbitru în viziunea creştină a Sfântului Augustin
Teoria liberului arbitru al voinţei este în cadrul doctrinei augustiniene strâns legată de teoria graţiei, a predestinării şi a preştiinţei, ea fiind definită în funcţie de acestea. Dorind să afle de unde vine răul, Augustin ajunge în urma dezbaterilor la concluzia că răul nu se poate naşte decât din liberul arbitru al voinţei. Voinţa e cea prin care se şi păcătuieşte, se şi făptuieşte binele. Drept nu se poate trăi decât dacă voinţa e ajutată, prin graţia lui Dumnezeu, să se elibereze de servitute, de vicii, de păcat.
Este normal să se pună întrebări: de unde provine răul şi Dumnezeu este autorul răului? Răul, spune Augustin, nu provine de la Dumnezeu, însă Dumnezeu pedepseşte un rău săvârşit. Răul e consecinţa unui rău făcut. Faptele rele sunt pedepsite prin justiţia lui Dumnezeu. Relele nu se pot învăţa de la alţi oameni deoarece ele nu sunt conţinute în disciplină, cea care îl învaţă pe om numai binele. Cel mult, relele se învaţă pentru a fi evitate şi nicidecum practicate, căci aceasta ar însemna o deviere de la disciplină.
În tot genul de a face rău (homoicid, furt, etc.) predomină dorinţa de satisfacere a a instinctului. Căci gândul de a înşela, chiar dacă nu se materializează în fapt, este tot un mare rău comis. Cineva care se teme ucide un om sperând că va trăi fără teamă. Dar a trăi fără teamă înseamnă a dori binele. Binele e dorit de cel ce doreşte o viaţă liberă de teamă. Dorinţa de satisfacere a a instinctului sau cupiditatea culpabilă este „amorul acelor lucruri pe care le poate involuntar pierde oricine”.
Justiţia divină atribuie fiecăruia ceea ce i se cuvine. Există genuri de lucruri eterne şi genuri de lucruri temporare şi omul prin voinţa sa se îndreaptă spre una dintre acestea două, alegând, astfel, binele sau răul. Lucrurile eterne sunt cele de care se bucură mintea şi le percepe prin sine, le iubeşte, iar lucrurile temporare ţin de ceea ce e pământesc şi trecător, incert, aici incluzîndu-se toate faptele rele. A te pierde în cele temporare înseamnă a te desprinde de cele divine şi a face rău prin liberul arbitru al voinţei.
Dumnezeu a dat omului liberul arbitru pentru ca omul să aleagă să facă binele. Însă, tot prin liberul arbitru omul poate ajunge şi să păcătuiască. Se ridică, astfel, întrebarea dacă trebuia sau nu dată liberă voinţă omului?
Simţurile omului ajută în a detecta lucrurile exterioare. Există, însă, şi un simţ interior al sufletului prin care cunoaştem ceea ce vedem în exterior. Omul recunoaşte existenţa acestui simţ interior cu ajutorul raţiunii, raţiune ce îi este proprie numai lui. Lucrurile exterioare sunt definite prin intermediul raţiunii. Raţiunea este cea care examinează; omul poate simţi prin acel simţ interior, cu ajutorul organelor de simţ, lucrurile percepute în exterior.
Deasupra raţiunii, care uneori ajunge la adevăr, alteori nu, stă Dumnezeu.
Atunci când omul are o raţiune dreaptă, alege să facă bine prin libera sa voinţă. Astfel, chiar dacă prin libera voinţă se comite răul, voinţa rămâne printre bunurile date de Dumnezeu. Toate ce vin de la Dumnezeu sunt bune. Deci, şi libera voinţă este printre cele bune. Omul se poate folosi de corpul său, socotit un bun dat, pentru a face sălbăticii sau neruşinări. Căci Dumnezeu a dat mâini, ochi şi picioare, acesta fiind un bine şi un dar divin, căzînd pradă instinctelor.
Este important a se face o clară distincţie între liber arbitru şi libertate. A avea liber arbitru înseamnă a deţine facultatea de a alege în timp ce libertatea este o stare a voinţei ce înclină spre bine adică spre Dumnezeu. Dacă omul nu are înclinaţie spre bine, el pierde libertatea dar îşi păstreză liberul arbitru. Cu cât omul se îndreaptă spre libertate cu atît mai puţin este influenţat de schimbările liberului arbitru. Rolul graţiei este acela că datorită ei liberul arbitru ajunge la libertatea adevărată. De exemplu, după cădere Adam deţine în continuare liber arbitru, ceea ce pierde însă este sensul libertăţii adevărate. El devine neputincios în a alege binele fără revărsarea harului lui Dumnezeu.
Atunci când voinţa, socotită ca fiind nici bună, nici rea, se alipeşte binelui, omul posedă viaţa fericită. Şi, prin această fericire, spiritul se alipeşte incomutabilului bine în care sunt conţinute chiar şi toate virtuţiile de care omul nu se poate folosi rău. Fericirea unui om, însă, nu înseamnă fericirea tuturor oamenilor, fericirea e proprie fiecărui om. În funcţie de dorinţa sa, omul poate alege să se alipească acelor incomutabile reguli şi virtuţi ale înţelepciunii şi adevărului. Tot prin voinţa sa liberă, omul poate alege răul, adică dezgustul faţă de incomutabilul bine şi îndreptarea sa către bunele efemere ce atrag după sine justa pedeapsă cu nefericirea.
Este necesară o precizare şi anume că Sfîntul Augustin numeşte voinţa liberul arbitru, sinonimie perfectă doar în termen, dar nu e astfel şi în acţiune deoarece în timp ce păcatele sunt numai ale noastre, faptele bune sunt şi ale noastre şi ale lui Dumnezeu. Omul decade prin liber arbitru dar nu se poate şi ridica cu ajutorul liberului arbitru. Numai harul lui Dumnezeu poate transforma liberul arbitru, transformare ce duce întocmai la libertatea adevărată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu