31 mar. 2012

ADN-ul emoţional. Vindecarea traumelor

O caracteristică de bază, majoră, a copiilor este loialitatea faţă de părinţi. O realitate ce rămâne valabilă şi se confirmă apoi, indiferent de modul în care părinţii s-au purtat cu propriii copii. Greu de explicat această fidelitate, însă ea este naturală şi nu dispare decât dacă are loc un salt al conştiinţei, o detaşare totală de apartenenţa fizică la o comunitate foarte mică, acceptaând ideea independenţei individuale, prezentă într-o comunitate mai mare, mult mai mare, numit neam, acesta la rândul lui fiind integrat umanităţii.
Copiii, totdeauna la nivel subconştient, şi deseori la nivel conştient, îşi cred părinţii. Dacă li se spune că nu vor reuşi să facă nimic bun, le vor îndeplini profeţia în unul sau mai multe domenii din viaţă. Dacă li se va spune că nu sunt buni la un anumit lucru, nu îşi vor dezvolta acea abilitate din loialitate faţă de părinţi. Se va trăi orice a fost transmis, într-un fel sau altul, direct sau indirect, pentru că este admis ca adevăr a ceea ce trebuie să se trăiască, pentru că trebuie respectată zestrea primită. Şi, aşa cum se ştie, prin transferul transgeneraţional al credinţelor şi al traumelor, părinţii trăiesc şi ei la rândul lor ceea ce au primit de la propriii lor părinţi.

Suferinţa acceptată din loialitate
Un domeniu recent al psihoterapiei, aflat la limita dintre psihologie şi parapsihologie, este acela al vindecării traumelor transgeneraţionale.
Trauma transgeneraţională este acea traumă care a avut loc acum mai multe generaţii şi care nu a fost vindecată în cadrul generaţiei în care a avut loc. Ea se poate datora unui eveniment cu caracter personal sau unuia cu caracter istoric care afectează grupuri umane sau naţiuni, cum este cazul războaielor, cataclismelor naturale, marilor epidemii. Aceste răni sufleteşti nevindecate se transmit în generaţiile următoare ca un veritabil ADN emoţional. Tristeţi ce se ştiu parcă dintotdeauna, cu care există atâta obişnuinţă, încât se ajunge a nu le mai remarca nefirescul decât cu un efort de atenţie. Disperări sau atacuri de panică inexplicabile sau disproporţionate, atacuri bruşte de furie care nu pot fi explicate în raport cu ceea ce pare că le-a declanşat. Dor de moarte, de a fi în pericol, de a ne răni, de a ne purta contrar educaţiei sau felului nostru de a fi, dependenţe grave care conduc existenţa.
Şi nu doar atât, ci un conflict major între modul de a fi şi a gândi al individului, care deşi gândeşte şi poate dovedi un anumit interes, scop, dar acţiunile sale sunt marcate de realizarea unui alt interes sau scop, total străine de individ.
Am descoperit acest conflict în unele cazuri ce le-am avut. Era atunci vorba de femei, mai tinere sau mai în vârstă ce nu reuşiseră să realizeze nimic din ceea ce îşi propuseseră. Ba, mai mult, totul le ieşea pe dos. Intrând în amănunte, în majoritatea cazurilor, am descoperit că faptele mergeau pe un alt drum, drumul pe care mamele, condiţionate, forţate sau cu propria voinţă, îl părăsiseră, dar pe care niciodată nu l-au abandonat mental. Aş putea da exemple: viaţă libertină, căsătorie pentru avantaje materiale, independenţă (depăşind limitele normalului) faţă de partener, atitudinea de dominare a soţului etc. Am numit în acea vreme ideea cu ceva ce mi se părea uşor de înţeles: Destin împrumutat.
Din păcate sau poate din fericire, există mecanisme de apărare ale minţii prin care partea conştientă poate respinge, poate bloca aceste conţinuturi dureroase, traumatice. Astfel, mulţi pot să fugă de ceea ce nu place sau de ceea ce doare în familie proprie. Există posibilitatea de a nici nu se lua în calcul că aceste tragedii ale familiilor şi ale neamului propriu să aibă cu adevărat un ecou semnificativ în viaţa proprie. În plus, mulţi nici nu au fost informaţi, cel mai adesea din dorinţa de a proteja de aceste realităţi dureroase ale trecutului străbunilor apropiaţi şi chiar ale poporului în care s-au născut. Dar, cu toate acestea, ele sunt deja în om, de la naştere.
Oamenii sunt însă interconectaţi la cel mai adânc nivel şi suferinţa altcuiva, a oricui, căci suferinţa e a  tuturor[1]. Şi ea se transmite. Iar omul o acceptă să o perpetueze în propria viaţă, din loialitate.

Cei din neamul nu au nevoie ca viitorimea să sufere
A deveni conştient de aceste loialităţi poate duce către eliberarea de povara unei vieţi şi a unei suferinţe care chiar nu aparţine omului. Dilema întâmpinată atunci când se descoperă astfel de scenarii este următoarea: cum să pot schimba fără să se simtă trădarea faţă de părinţi, fraţi sau neam?
O metodă propusă în acest tip de psihoterapie transgeneraţională este de a se răspunde cu sinceritate, calm, cu răbdare la câteva întrebări:
Am curajul să fiu mai fericit/ă decât mama?
Am curajul să fiu mai fericit/ă decât tata?
Am curajul să fiu mai fericită decât fratele/sora mea, bunica/bunicul meu?
Dacă există un răspuns emoţional sau chiar un "Nu" direct, atunci să trebuie imaginat că persoana în cauză stă chiar în faţa pacientului, putându-i vorbi direct.
Psihoterapeutul începe să conducă acest dialog, dar, pe măsură ce pacienţii conştientizează, simt intuitiv ce doresc să exprime în drumul lor către iertare, acceptare şi către binecuvântarea de a renunţa la povara care nu le aparţine, care nu e a lor şi a-şi trăi propria viaţă.
În plus, se poate realiza arborele genealogic îndreptând atenţia în mod predilect către cei, din neam, care au avut o viaţă mai grea, la care există rezonanţă emoţională sau care aparent este imitată în unele aspecte sau i se confirmă prezenţa în pacient prin trăiri care nu se putem explica concret: frici inexplicabile, tristeţi etc. Rostul este conştientizarea aceastei legături tăcute şi eliberarea persoanei respective prin iertare şi binecuvântare.
În cazuri mai mult sau mai puţin speciale, când nu se poate merge prea departe în arborele genealogic, prin metode şamanice se merge şi se descoperă unde este problema, urmând ca pacientul să realizeze paşii de mai sus.
Ar fi bine să se înţeleagă faptul că cei din neam nu au nevoie ca să sufere descendenţii. Descendenţii nu s-au născut pentru asta. Ei nu au nevoie de răzbunare. Nu au nevoie ca descendenţii să moară ispăşind greşelile altora sau din loialitate faţă de aceia dintre ei care au murit timpuriu sau au trăit mari dureri, abuzuri, nedreptăţi. Bucuria străbunilor este atunci când urmaşii lor îşi trăiesc propria viaţă. Din plin.
Singura problemă rămân ascendenţii în viaţă, când ei sunt cei care “împrumută destinul şi dorinţele lor neîmplinite. Au făcut-o prin educaţie (şi acest caz este cel mai adesea întâlnit) dar şi prin modul de a gândi, cu privire la descendenţi şi la viaţa lor, după aceea. Cei mai mulţi nu au ajuns la gradul de conştientizare a nocivităţii transmisiei ce au făcut-o şi o tot fac. Terapia în acest caz este înfruntarea faptelor şi ideilor acestora. Curajul înfruntării va demonstra laşitatea lor, faţă de descendenţi şi faţă de ei înşişi. Ca orice cutremur, înfruntarea îi poate trezi şi îi poate, într-un fel, aduce în pragul acceptării propiei vieţi şi astfel întrerupe un lung şi de suferinţe ce se poate propaga la nesfârşit.

Un articol ce poate completa informaţia de aici este: Programarea parentală - negarea sufletului


[1] Egregorul colectiv. Pentru mai multe detalii se poate consulta cartea Radiestezia, blamată spre necunoaştere, Editura 3D

Niciun comentariu: