22 mar. 2012

Liberul arbitru (3)

Libertatea de a face ce vrei este probabil cea mai dorită și în același timp cel mai puțin accesibilă libertate și asta din motive temeinice. Toți indivizii doresc satisfacții cât mai intense, mai de durată și mai ușor de dobândit. De regulă, în societatea tehnologizată, majoritatea obiectelor sau situațiilor care aduc plăcere se cumpără sau se negociază și schimbă, prin calități personale, prin efort de punere în evidență a calităților proprii. Ce ar deveni societatea dacă fiecare ar face ce vrea pentru a primi o satisfacție intensă și dorită de majoritate dar inaccesibilă majorității, neținând cont de semeni și de efectele acțiunilor asupra lor.
Dacă Dumnezeu este creatorul oamenilor și al naturii, cu siguranță a reglat liberul arbitru, adică libertatea de a alege a fiecăruia, astfel încât orice om să aleagă mai degrabă acele fapte care duc la respectul și ajutorul dat semenului, decât fapte violente și distructive care duc la ură, nepăsare și dispreț între indivizi. Și totuși în lumea actuală este multă violență, multă ură și mult dispreț și atunci ne întrebăm cu cât mai mult ar fi dacă fiecare ar putea face ce dorește, în sensul împlinirii cu orice preț a plăcerii proprii.

Reducerea liberului arbitru în societate
Societatea, prin legi scrise sau nescrise, a dat valoare dar, atunci când a fost cazul, a restricţionat acest liber arbitru. Rar se poate spune că există activitate colectivă sau de grup în care liberul arbitru este pe deplin manifestat, iar armata este exemplul maxim de renunţare la liberul arbitru. Ca exemplu de renunţare voluntară la liber arbitru, individual, sunt mercenarii.
Liberul arbitru este restricţionat şi acelor care au avut comportamente antisociale, infractorilor, care fiind necesar a fi izolaţi de posibilele victime, în mod implicit li se reduce şi liberul arbitru.

Liberul arbitru şi Iniţiaţii
Cunoaşterea este elementul cheie al utilizării liberului arbitru. În toate filozofiile religioase, se regăseşte ideea că odată cu iniţierea, accesul la informaţiile ştinţelor oculte, acest liber arbitru devine din ce în ce mai restrâns; totodată, mână în mână cu această restrângere merge scăderea ego-ului.
Înainte de a veni pe Pământ, spiritul îşi foloseşte liberul arbitru pentru alegerea misiunii vieţii. Din momentul alegerii acesteia şi aprobării, liberul arbitru nu dispare, dar, în lumea trupurilor însufleţite, acesta este folosit pentru testarea şi autotestarea puterii de a se ajunge la desavârşire şi cel puţin îndeplinirii misiunii planetare. Este un proces de selecţie asemenea selecţiei naturale.
Acei care au o misiune strict evolutivă, oamenii aleg, la un moment dat, calea ce-i duce repede spre ţintă. De obicei sunt aceia care, deşi aveau toate motivele să meargă pe un anumit drum, prin forţarea notei de către altcineva sau din propriile alegeri (greşeli, căci sunt potrivnice misiunii), zvâcnesc spre drumul drept şi aleg calea iniţierii. 
Un iniţiat intră în caruselul “apropierii de spiritul divin”, ca om devenind mult mai aproape de omul iniţial, dotat cu mult mai multe simţuri decât cele ce sunt cunoscute tuturor, simţuri îndreptate, în general, înspre lumea materială. Ca să se poată identifica cu ceea ce este spiritul său, purtător al informaţiei despre misiunea aleasă de sine vieţii sale pe pământ, are nevoie de aceste simţuri. De fapt se poate spune că un iniţiat îşi exercită ultima dată în mod deplin acest liber arbitru, când ia decizia această decizie.
Intrând în acel carusel, devine cu adevărat conştient de toate urmările faptelor sale, căci la un moment dat poate să “vadă ceea ce îi este dat să facă, chiar dacă fără a conştientiza acest fapt, pentru că este parte din contractul lor cu viaţa. Un contract guvernat de legi simple dar dure, legi pe care nici un spirit, nici un suflet nu şi-ar dori să le încalce, ştiind urmările. Iniţiatul poate, din încăpăţânarea dictată de ego să se opună, însă corecţia vine mai repede decât la oamenii obişnuiţi, şi foarte repede pentru cei ce sunt pe o treaptă mai înaltă a evoluţiei. Iar corecţia nu este o simplă dojană sau ceartă, este suferinţă ce durează până la acceptarea direcţiei impuse de propriul destin. Concesiile nu sunt caracteristici ale legii divine, legea nu se schimbă după dorinţa cuiva, ea este aceeaşi dintotdeauna şi va fi de-a pururi.
Iniţiatul, percepe şi înţelege la un moment dat că ego-ul nu-i poate aduce decât suferinţă, nu-i aduce decât stadiul de târâtor prin viaţă (stadiu ce n-ar fi acut de-ar fi neiniţiat, căci meritele omeneşti nu-l aduceau în acel stadiu), şi doar armonia dintre suflet, minte şi fapte îi redeschide drumul cel drept.
Lansatele idei despre o blândeţe a marilor spirite, a lui Iisus chiar, sunt doar nişte poveşti spuse de cei care au prins “după ureche” spiritualitatea. Căci adevărul este altul.
Se poate întoarce din drumul său un iniţiat? Da, se poate întoarce, poate să piardă tot ceea ce a primit ca dar el, omul, printr-o faptă potrivnică existenţei, vieţii: viol, schingiuire, tortură, crimă, a omului fizic sau a sufletului său. Sinuciderea nu este o soluţie pentru cel ce vrea întoarcerea, decât ca o soluţie pentru altă viaţă. Vrăjitoria este iarăşi o pistă greşită, căci se ajunge în acelaşi stadiu, dar cu o altă direcţie. Din păcate orice faptă de acest fel este purtătoare a mai multor rele decât pierderea iniţierii, ci şi a datoriilor karmice dar şi a încărcării karmei de neam. Preoţii spun asta prin zicerea Păcatele părinţilor le plătesc copii”.
Iniţiatul şi-a ales calea: prin iniţiere şi-a ales drumul desăvârşirii şi a intrării în matca destinului. Putând scruta viitorul, poate să-şi înveţe bine lecţiile iar nota să fie mereu maximă. Dacă nu acceptă ceea ce vede, ceea ce până la urmă ştia, dacă preferă să se mintă cu argumentele lumii materiale, corecţia din lumea materială, mai devreme sau mai târziu,cu conştinţa mai puţin sau mai mult încărcată, tot acolo ajunge. Buclele sunt inevitabile. Buclele înseamnă mai multă uzură, timp pierdut, ce trebuie recuperat.
El este prizonier al destinului. Urcarea, pe scara evolutivă, îl face pe omul-iniţiat să nu se mai opună, să nu mai aibă împotrivire la această stare, căci ea are relevanţă doar pentru aceia care nu cunosc alt plan decât cel material. Prizonier în acest caz nu înseamnă reţinut cu forţa, ci pus pe drumul cel mai bun şi cel mai rapid.
Stadiile parcurse de cel care merge pe calea iniţierii s-ar putea compara cu mijloacele de transport: omul simplu – ca un vapor pe mare, trezirea – ca un vapor pe un fluviu, primul stadiu – autobuz, stadiul mediu – troleibuz, stadiul avansat – tren după care urmează stadiul cel mai înalt pe Pământ (sihăstria) – metrou ca apoi să urmeze zborul, adică sfinţirea.
Faptul că iniţiatul ştie că el, ca existenţă pământeană, nu este deloc independent, nu este un dezastru, ci o deplină concordanţă. Resimt însă unii presiunea mare a acestei dependenţe, pentru că încă nu au ajuns să înţeleagă necesitatea proprie, pentru că viteza de schimbare este atât de mare încât conştinţa fizică nu are timp să se adapteze. Faptul că apar schimbări, aparent nefireşti (senzaţia de zbor, vise aproape reale, plecarea vechilor prieteni de lângă ei, tentativa de a fi subjugaţi de alţii, chiar cu presiune absurdă) îi face să se clatine, să nu mai înţeleagă nimic. Însă este doar o stare tranzitorie, căci după stabilizare, toate revin la un normal asemenea celui ştiut. Când urgenţa intrării în misiune devine stringentă, intrarea în “ultima turnantă” este simultană cu această stare tranzitorie, astfel că momentul revenirii la normal este asemenea celui care se trezeşte după o anestezie generală prin care s-a indus coma, necesară ca boala sau afecţiunea să fie tratată.

Niciun comentariu:

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...