7 apr. 2012

Părinţi toxici [3] *

Violenţele verbale
sau
Atunci când mărcile(cuvintele) sunt interiorizate
Insulte, comentarii degradante, critici umilitoare pot să constituie pentru copii tot atâtea mesaje extrem de negative despre ei înşişi, mesaje capabile să aibă efecte dramatice asupra stării lor de bine viitoare. Cum spunea unul dintre corespondenţii mei cu ocazia emisiunii mele radiofonice:
Dacă ar trebui să aleg între violenţele fizice şi violenţele verbale, aş prefera să fiu bătut, fără ezitare. Semnele sunt vizibile, putem cel puţin să avem parte de compătimire. Tot ceea ce este spus, te înnebuneşte. Rănile sunt invizibile. Nimeni nu se ocupă de ele. Adevărate vânătăi se vindecă mult mai repede decât urmele insultelor.”
Ca membri ai unei societăţi, considerăm prin tradiţie că a disciplina copiii ţine de domeniul privat, că este ceva care se petrece în familie şi care depinde de părinte. În zilele noastre, multe instanţe civice au recunoscut necesitatea a noi proceduri destinate să combată abuzurile sexuale şi fizice ale căror victime sunt copiii. Dar chiar şi autorităţile cele mai atente nu pot face nimic contra copilului brutalizat verbal. El este absolut singur.

Puterea cuvintelor violente
Majoritatea părinţilor rostesc din când în când cuvinte care ating demnitatea copiilor lor. Nu este automat un abuz verbal. Dar este un abuz să lansezi atacuri repetate contra aspectului fizic al copilului, contra capacităţilor lui intelectuale, a competenţei lui sau a valorii lui ca fiinţă umană.
Ca şi părinţii dominatori, responsabilii de abuzuri verbale au două maniere distincte de a se purta. Ei îşi pot acuza copiii că sunt proşti, buni de nimic sau urâţi. Sau să le spună că ar fi preferat ca ei să nu se fi născut. Ei nu ţin seama de sentimentele copilului lor, nici de efectele pe termen lung ale atacurilor lor constante contra imaginii de sine care este în curs de dezvoltare la copil.
Alte abuzuri verbale sunt mai puţin directe: copilul este asaltat de un tir constant de luare în zeflemea, de sarcasme, de porecle insultătoare şi de remarci subtil devalorizatoare. Aceşti părinţi îşi ascund adesea abuzul sub masca umorului. […]
Dacă copilul sau un alt membru de familie se plânge, responsabilul acestor remarci îl acuză invariabil că nu are simţul umorului. „Ea ştie bine că eu glumesc”, spune el, ca şi cum victima atacurilor lui ar fi de partea lui.
Filip, 48 de ani, avea aparenţa unui bărbat sigur de el. Era dentist; înalt, cu alură robustă, îi plăcea să poarte haine la modă. Dar, atunci când vorbea, vocea lui era atât de slabă încât îmi era greu să-l aud. De mai multe ori, a trebuit să-i cer să se repete. El a explicat că el căuta ajutor pentru a-i veni de hac timidităţii lui dureroase.
„Eu nu mai pot continua aşa. Am aproape 50 de ani şi sunt hipersensibil aproape vizavi de tot ce mi se spune. Sunt incapabil să iau lucrurile aşa cum se văd. Am mereu impresia că oamenii vor să-şi râdă de mine. Cred că soţia mea îşi râde de mine… Cred că pacienţii mei îşi râd de mine. Noaptea nu dorm, mă gândesc la ceea ce mi-au spus oamenii în cursul zilei… şi găsesc rău peste tot. Uneori cred că devin nebun.”
Filip vorbea deschis despre viaţa lui actuală, dar se închidea în sine când mă interesam de primii lui ani de viaţă. L-am întrebat ceva, cu menajamente, şi mi-a spus că amintirile cele mai vii din copilăria lui sunt zeflemelele neîncetate ale tatălui său; glume făcute întotdeauna pe seama lui, şi care adesea îl umileau. Când restul familiei râdea, el se simţea şi mai exclus.
„Era destul de dezagreabil când îşi bătea joc de mine, dar adesea îmi producea pur şi simplu frică auzindu-l spunând cuvinte ca: „Acest băiat nu poate fi fiul nostru, priveşte-i faţa. Pariez că ni l-au dat pe cel mai rău băiat la spital. Şi dacă l-am restitui pentru a-l schimba cu cel bun?” Nu aveam decât şase ani, şi credeam într-adevăr că mă vor duce şi mă vor lăsa la spital. Într-o zi am ajuns să-i spun: „Tată, de eşti pus tot timpul să mă cerţi?” El a spus: „Eu nu te cert. Este doar pentru a râde. Nu eşti capabil să înţelegi asta?”
Ca toţi copiii mici, Filip nu era capabil să facă distincţie între un adevăr şi o glumă, o ameninţare şi o tachinărie. Un umor pozitiv este unul din mijloacele cele mai preţioase pentru întărirea legăturilor familiale. Dar umorul care înjoseşte poate cauza mari daune în sânul familiei. Copiii iau de bune sarcasmele şi exagerările umoristice. Ei nu au destulă experienţă socială pentru a înţelege că un părinte glumeşte când spune ceva ca: „Va trebui să te trimitem la grădiniţă în China.” Din contră, copilul poate să aibă coşmaruri crezând că va fi abandonat într-o ţară îndepărtată şi îngrozitoare.
Cu toţii suntem capabili să facem glume pe seama cuiva. În general, glumele de acest gen pot fi inofensive. Dar, ca şi în alte forme de toxicitate, frecvenţa, cruzimea şi originea acestor glumea fac din ele acte abuzive. Copiii cred ceea ce spun părinţii lor şi aceasta îi marchează.  Părinţii care fac glume repetate pe seama unui copil vulnerabil se poartă într-un mod sadic şi distructiv.
Filip era în mod constant ţintă a umilirilor şi a reproşurilor. Când făcea o încercare de a se opune comportamentului tatălui său era acuzat că este incapabil să „înţeleagă gluma”. Filip nu avea nici un refugiu pentru tot ceea ce resimţea.
Pe măsură ce Filip îşi exprima sentimentele, vedeam că el este încă jenat – ca şi cum găsea că este prostesc să se plângă astfel. L-am liniştit prin aceste cuvinte: „Eu înţeleg tot ceea ce aceste glume ale tatălui dumneavoastră aveau ca umilitor pentru dumneavoastră. Ele v-au făcut teribil de mult rău şi totuşi nimeni nu vă lua durerea în serios. Dar noi ne aflăm aici pentru a merge în fondul durerii dvs, şi nu pentru a o lua în mod uşuratic. Sunteţi aici în siguranţă, Filip. Nimeni nu vă va împiedica să vorbiţi.”
El a făcut o pauză pentru a lăsa să intre în el cuvintele mele. Era pe punctul să izbucnească în lacrimi, dar a făcut un mare efort pentru a ascunde aceasta spunând:
„Îl detest. Era ceva atât de laş din partea sa. Vreau să spun că eu nu eram decât un copil mic. El nu avea dreptul să se lupte cu mine aşa. El continuă să facă glume pe seama mea. Nu ratează niciodată nici o ocazie. [..]”
La începutul tratamentului său, Filip nu făcea nici o legătură între hipersensibilitatea lui şi sarcasmele tatălui său. Ca băieţaş, el nu avea nici un refugiu devreme ce comportamentul tatălui său nu fusese niciodată considerat ca abuziv. El se afla în situaţia tipică de cerc vicios: „Glumele tatălui meu îmi fac rău şi eu sunt slab pentru că nu le suport.”
În copilăria lui, Filip era ţinta glumelor tatălui său, şi făcea mari eforturi pentru a-şi ascunde sentimentele de incapacitate. Ca adult, Filip nu s-a schimbat. Dar el evolua într-o lume mult mai vastă, şi şi-a transferat spaimele şi pesimismul asupra altor oameni. El traversa viaţa, foarte nervos, aşteptându-se să fie rănit, umilit. Prin hipersensibilitatea sa, prin timiditatea sa şi neîncrederea faţă de ceilalţi el încerca în mod inevitabil, dar ineficace, să se protejeze de răni.

Părintele rival la adolescenţă
Nevoia de a da cuiva un sentimentul că este incapabil pentru a te simţi tu însuţi capabil să evoluează rapid într-o competiţie excesivă.
Părinţii sănătoşi reacţionează cu provocare agitaţie şi bucurie în faţa creşterii copilului lor. Părinţii rivali, din contră, se simt adesea deposedaţi, anxioşi, terifiaţi chiar. Majoritatea părinţilor rivali nu sunt conştienţi de aceste sentimente. Dar ei ştiu că cel care îi provoacă este copilul.
Mulţi adolescenţi agravează această situaţie situându-se în mod deschis ca rivali, un mijloc pentru ei de a testa marginile vârstei adulte.
Se întâmplă adesea ca părinţii rivali să fi trăit o copilărie marcată de privaţiuni, fie materiale, fie pe plan afectiv. Oricât ar poseda, ei continuă să trăiască în frica de a nu avea destul. Mulţi dintre aceşti părinţi recreează cu copiii lor situaţia de competiţie pe care au trăit-o cu proprii lor părinţi sau cu fraţii şi surorile lor. Această luptă inegală face să apese asupra copilului o presiune enormă.

Urma de neşters a insultelor
Unii părinţi abuzivi verbal nu se preocupă să se ascundă în spatele raţionalizării. În loc de aceasta, ei îşi bombardează copiii cu insulte crude, predici, acuzaţii şi nume înjositoare. Aceşti părinţi nu sunt deloc conştienţi de răul pe care îl fac şi de daunele durabile pe care ei le cauzează. Abuzuri verbale atât de flagrante pot marca stima de sine a unui copil ca un fier roşu, lăsând profunde cicatrice psihologice.

Părinţii perfecţionişti
Ambiţii irealizabile de perfecţiune pentru copii constituie o altă sursă de atacuri verbale grave. Mulţi părinţi cu discurs abuziv au cunoscut ei înşişi o mare reuşită, dar prea adesea căminul lor devine un loc pentru a se defula de stresul lor profesional. (Părinţii alcoolici pot de asemenea să impună copiilor lor exigenţe imposibil de satisfăcut, şi apoi să utilizeze eşecul copiilor lor pentru a-şi justifica etilismul).
Părinţii perfecţionişti par să funcţioneze după iluzia că, numai dacă vor ajunge să-i fac perfecţi pe copiii lor vor avea o familie perfectă. Ei îl încarcă pe copil cu sarcina echilibrului, pentru a  evita să privească în faţă faptul că ei înşişi sunt incapabili să-l asume. Copilul eşuează şi devine un ţap ispăşitor pentru problemele familiale. O dată în plus, copilul îmbracă responsabilitatea.
Copiii au nevoie să facă greşeli şi să descopere că acest fapt nu este sfârşitul lumii. Astfel dobândesc ei siguranţa pentru a încerca noi experienţe în viaţa lor. Părinţii toxici le impun copiilor lor ţeluri, ambiţii imposibile de atins, reguli mereu schimbătoare. Ei aşteaptă de la copiii lor ca aceştia să reacţioneze cu un grad de maturitate imposibil de atins fără să fi trăit experienţe inaccesibile unui copil. Copiii nu sunt adulţi în miniatură şi totuşi astfel ar vrea părinţii toxici ca ei să se comporte.
La vârsta adultă, copiii de părinţi perfecţionişti au ales în general între două căi. Ori se epuizează fără răgaz pentru a câştiga afecţiunea şi aprobarea părinţilor lor, ori s-au revoltat până într-atât încât să se teamă de succes.
Există cei care se comportă ca şi cum cineva ar număra fără răgaz punctele. Casa nu este niciodată destul de curată. Ei nu simt niciodată plăcere după ce au făcut ceva pentru că sunt convinşi că ar fi putut să facă mai bine. Ei resimt o adevărată panică dacă au făcut şi cea mai mică eroare.
Şi apoi, există cei care trăiesc, ca şi Paul, o existenţă de eşec pentru că nu pot suporta cuvântul „reuşită”. Pentru Paul, a reuşi ar fi însemnat să capituleze în faţa exigenţelor tatălui său vitreg. Paul ar fi continuat probabil să eşueze în fiecare din slujbele lui dacă nu am fi redus la tăcere vocea pe care o auzea mereu în el, cea a tatălui său vitreg.

Cuvintele ucigaşe
Unul din exemplele cele mai din cale afară de ravagii cauzate de abuzurile verbale mi-a fost dat de Jean, 42 de ani, un seducător ofiţer de poliţie, care a participat la una din grupele mele de la spital, cu mai mulţi ani în urmă. Autorităţile de poliţie din Los Angeles au cerut ca el să fie spitalizat pentru că psihologul serviciului estima că Jean are un comportament suicidar. La reuniunea echipei din spital am aflat că Jean se punea mereu în situaţii în care îşi risca viaţa. De exemplu, el încercase recent să facă absolut singur o captură de droguri, fără să apeleze la întărirea necesară. Fusese cât pe ce să fie ucis. Din exterior aceasta părea ca un act eroic, dar, în realitate, era un comportament negândit şi iresponsabil. Expresia circula printre colegii lui: Jean încerca să se sinucidă în timpul serviciului.
A fost nevoie de mai multe şedinţe de grup până să-i câştig încrederea lui Jean. Dar, începând de atunci, noi am stabilit relaţii bune de lucru. Îmi amintesc încă foarte clar şedinţa în cursul căreia el a evocat raporturile lui bizare cu mama sa:
„Tatăl meu a plecat când eu aveam doi ani pentru că era imposibil de trăit cu mama mea. Plecarea lui nu a rezolvat de fapt lucrurile. Ea avea un caracter violent, şi era tot timpul după mine, mai ales că se vedea că eram leit portretul tatălui meu. După câte îmi amintesc, nu trecea o singură zi în care să nu-mi spună că ar fi preferat să nu mă fi născut niciodată. În zilele bune, ea spunea: „Îi semeni leit netrebnicului de tatăl tău şi eşti la fel de stricat ca el.” În zilele rele, erau lucruri ca: „Aş vrea să fii mort, tot aşa cum aş vrea ca tatăl tău să fie mort, şi ca el să putrezească în fundul mormântului lui.”
I-am spus lui Jean că, după acest discurs, mama lui îmi părea perturbată.
„Este ceea ce credeam şi eu, dar cine este atent la cuvintele unui copil. O vecină cunoştea situaţia. Ea a încercat să mă ajute să intru într-un orfelinat pentru că era convinsă că riscam să fiu omorât de mama mea. Dar nimeni nu a ascultat-o, nici ea.”
El a făcut o pauză şi a scuturat capul:
„Nu credeam că toată această vorbărie continuă să mă muncească, dar mă simt cu totul îngheţat de fiecare dată când îmi amintesc cum mă detesta ea.”
Mama lui Jean i-a trimis un mesaj foarte clar: ea nu-l voia pe el. în plus, tatăl lui era plecat şi nu făcuse nici o încercare de a participa la viaţa fiului său; toate acestea îl întăreau în convingerea că existenţa lui nu avea nici o valoare.
Prin acţiunile lui în forţele de poliţie, Jean, în mod inconştient, încerca să fie un fiu ascultător, supus. În realitate, Jean încerca să-şi şteargă existenţa, să se sinucidă indirect, pentru a o mulţumi pe mama sa. El ştia exact cum să o satisfacă pentru că ea îi spusese explicit: „Aş prefera să fii mort.”
Această formă de abuz verbal produce o suferinţă şi o confuzie considerabile, dar, în plus, ea poate să devină o profeţie care are tendinţa să se realizeze de la sine. Tendinţele suicidare ale lui Jean sunt relativ frecvente la copiii unor asemenea părinţi. Pentru aceşti adulţi, a privi în faţă raporturile toxice pe care le întreţin cu trecutul, a le combate, este adesea literalmente o chestiune de viaţă şi de moarte.

Interiorizarea violenţelor verbale
Vexaţiunile provenind de la prieteni, dascăli, fraţi sau surori sau alţi membri de familie pot să lase sechele, este indubitabil, dar copiii sunt înainte de toate vulnerabili la ceea ce vine de la părinţii lor. În cele din urmă, părinţii sunt centrul universului pentru un copil mic. Şi dacă părinţii voştri care ştiu totul gândesc rău despre voi ei trebuie că au dreptate. Dacă mama spune tot timpul: „Tu eşti prost”, înseamnă cu sunteţi prost. Dacă tata spune neîncetat „Tu nu eşti bun de nimic”, înseamnă că este adevărat. Un copil nu are nici un recul pentru a se putea îndoi de aceste declaraţii.
Când luăm aceste opinii negative din gura persoanelor exterioare şi când le integrăm în inconştientul nostru, le „interiorizăm”. Interiorizarea opiniilor negative – adică schimbarea lui „tu eşti” în „eu sunt” – stabileşte fundamentul unei proaste stime de sine personale. Nu numai că abuzurile verbale alterează conştiinţa voastră despre voi înşivă ca persoană capabilă, demnă de stimă, demnă de iubire, dar, în plus, ele pot genera previziuni negative, realizându-se de la sine, a ceea ce va fi viaţa voastră în lume. În a doua parte a acestei cărţi, vă voi arăta cum să învingeţi previziunile paralizante făcând să se exteriorizeze tot ceea ce aţi interiorizat.

Părinţii deficienţi
Copiii au drepturi fundamentale inalienabile – dreptul de a fi hrăniţi, îmbrăcaţi, adăpostiţi şi protejaţi. Dar, pe lângă aceste drepturi de ordin fizic, material, ei au dreptul de a fi hrăniţi pe plan emoţional, de a fi respectaţi în sentimentele lor şi de a fi trataţi într-un mod în care să-şi poată făuri sensul propriei lor valori.
Copiii au de asemenea dreptul de a fi îndrumaţi prin limitările cuvenite conduitei lor, au dreptul de a face greşeli şi de a fi formaţi pentru disciplină fără a fi brutalizaţi fizic sau emoţional.
În cele din urmă, copiii au dreptul să fie copii. Ei au dreptul să-şi petreacă primii ani fiind jucăuşi, spontani şi iresponsabili. Natural, pe măsură ce copiii cresc, părinţii afectuoşi le vor alimenta maturitatea dându-le anumite responsabilităţi, unele sarcini în casă, dar niciodată în detrimentul copilăriei lor.

Rolul părinţilor în descoperirea lumii de către noi
Copiii absorb mesajele aşa cum buretele absoarbe un lichid, toate mesajele fără discriminare, fie că sunt spuse prin cuvinte sau nu. Ei îşi ascultă părinţii, îi observă pe părinţii lor şi imită comportamentul părinţilor lor. Dat fiind faptul că ei au puţine referinţe în afara familiei lor, tot ceea ce învaţă acasă despre ei înşişi sau despre alţii se transformă în adevăr universal şi se ancorează adânc în mintea lor. Modelele parentale sunt esenţiale pentru simţul identităţii în formare al copilului – mai ales în momentul dezvoltării identităţii masculine sau feminine. În pofida schimbărilor spectaculare survenite în aceşti ultimi 20 de ani în domeniul rolurilor parentale, părinţii actuali au aceleaşi datorii ca şi odinioară părinţii voştri:
Ei trebuie să satisfacă nevoile materiale ale copiilor lor.
Ei trebuie să-şi protejeze copiii de orice vătămări fizice.
Ei trebuie să răspundă nevoilor copiilor lor în materie de iubire şi de atenţie.
Ei trebuie să-şi protejeze copiii de orice vătămare emoţională.
Ei trebuie să le ofere copiilor lor îndrumări de ordin moral.
Evident, această listă ar putea fi mult mai lungă, dar aceste cinci responsabilităţi sunt baza unei educaţii competente. Părinţii toxici despre care vom vorbi nu merg decât rareori dincolo de primul punct. Cei mai mulţi dintre ei suferă (sau au suferit) de adevărate probleme, de instabilitate emoţională sau de dezordine mentală. Nu numai că ei sunt adesea în incapacitate de a răspunde nevoilor copiilor lor, ci, în multe cazuri, ei contează pe copiii lor pentru a avea grijă de nevoile lor, şi ei chiar cer aceasta.
Când un copil se vede forţat să ia asupra lui responsabilităţi care revin părinţilor lui, rolurile familiale devin neclare, deformate sau inversate. Un copil pe care îl obligăm să devină un părinte pentru el însuşi, sau chiar să devină un părinte pentru propriul lui părinte, nu mai are un model spre care să se întoarcă pentru a învăţa să progreseze. Fără exemplu de rol parental în această perioadă critică pentru dezvoltarea emoţională, identitatea personală a copilului pleacă în derivă într-un ocean ostil de confuzie.
Laurent, 34 de ani, era proprietarul unui magazin de articole de sport. El a venit să mă consulte pentru că era un birou de lucru şi pentru că suferea mult din cauza aceasta.
„Mariajul meu s-a prăbuşit pentru că eu petreceam prea mult timp lucrând. Sau nu era prezent, sau lucram acasă. Soţia mea s-a săturat să trăiască cu un robot şi a plecat. Acum situaţia începe din nou cu noua mea soţie care a intrat în viaţa mea. Faptul acesta mă mâhneşte efectiv. Dar nu ştiu cum să încetinesc ritmul.”
Laurent mi-a mărturisit că îi era dificil să-şi exprime o emoţie, oricare ar fi aceea, şi în deosebi sentimentele de tandreţe, de iubire. Cuvântul „a se distra”, îmi spuse el cu o mare amărăciune, nu făcea parte din vocabularul lui.
„Aş fi vrut să ştiu cum s-o fac pe prietena mea fericită, dar de fiecare dată când vorbeam împreună, eu făceam totdeauna aşa încât să port conversaţia spre muncă, şi aceasta o face furioasă. Poate pentru că munca este singura treabă pe care nu o ratez.”
Timp de o jumătate de oră, Laurent s-a străduit să încerce să mă convingă că el rata în mod lamentabil toate relaţiile lui:
„Femeile cu care ies nu încetează să se plângă de faptul că nu el acord destul timp şi afecţiune. Este adevărat. Sunt o companie deplorabil, şi am fost un soţ mai mult decât deplorabil.”

L-am oprit: „Şi aveţi despre dumneavoastră înşivă o imagine deplorabilă. S-ar spune că singurul moment în care vă simţiţi bine este atunci când lucraţi. Pentru ce aceasta?”
„Este ceva ce ştiu să fac… şi o fac bine. Lucrez cam 75 de ore pe săptămână… Dar totdeauna am lucrat cu îndârjire… de când eram copil. Vedeţi dumneavoastră, eu sunt cel mai mare din trei băieţi. Cred că mama mea a avut un fel de depresie nervoasă când eu aveam 8 ani. Mi-o amintesc pe mama veşnic îmbrăcată în ţinută de casă; nu vorbea niciodată mult. În amintirile mele cele mai vechi o văd cu o ceaşcă de cafea în mână şi cu o ţigară în cealaltă, cu ochii ţintă la drăceştile ei filme seriale. Se ridica din pat după ce plecam noi la şcoală. Mie îmi revenea deci să le pregătesc micul dejun fraţilor mei şi să am grijă să ajungă la autobuzul pentru şcoală….”
* - material documentat 

Niciun comentariu:

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...