25 mai 2013

Onoarea, caracteristică uitată

În trecut oamenilor le era ruşine să fie prinşi cu vreo minciună... Azi, se spun mereu minciuni şi replica este un ridicat din umeri. S-au învăţat toţi atât de mult a fi minţiţi, în toate domeniile existenţei, încât minciunile sunt privite ca o normalitate fără de care e greu să se descurce. Onoarea şi onestitatea sunt azi nişte aberaţii de care nu se mai ţine cont... Cândva conceptul de onoare avea o valoare cu mult mai mare decât banii şi averea şi era apărată de oricine, indiferent ce poziţie socială avea. Mincinosul este un om fără onoare... Asta era cândva marea ruşine...
Atunci, în trecut, omul era conştient că face o mare greşeală minţind. Cei care erau vânduţi propăvăduitorilor minciunii, şi atunci ca şi acum, cred în minciună ca într-o virtute, o realitate şi au în inconştient şi mint crezând în binele ei. Azi, în societatea noastră, Dumnezeu şi Credinţa sunt tot mai mult eliminate din viaţa de zi cu zi. Şi, pe zi ce trece, omul se îndepărtează tot mai mult de Creatorul său, pierzându-şi din demnitate şi nu se mai ruşinează pentru păcatul ce-l face. Greu însă nu-i să se vadă că cel fără demnitate, cel mincinos, este neruşinat în relaţia cu oricine, chiar şi cu Dumnezeu, fiind un om lipsit de conştiinţă.

Scopul scuză mijloacele: Oricând, oriunde, în toate domeniile vieţii se minte. Mint, în timpul campaniilor electorale, politicienii care, pentru a ajunge la putere, fac promisiuni pe care apoi nu le mai ţin; mint comercianţii care ademenesc pe clienţi pentru a face cât mai mult profit; mint cei care fac reclamă şi promit fericire şi împlinire pentru a reuşi să-şi plaseze produsele; mint bărbaţi şi mint femei, mint părinţi şi mint copii, copii şi profesori se mint  reciproc.
Face parte din viaţa de zi cu zi să existe înşelăciunea şi minciuna. În permanenţă azi e în preajma omului. Dar, cu toată această omni-prezenţă, dezamăgirea nu a fost eradicată, căci sufletul încă se vrea curat.

De ce minte omul? Nefiresc, omul se teme să-şi asume responsabilitatea pentru acţiunile sale şi să-şi recunoască propriile vinovăţii. Pentru a contracara această neputinţă, a inventat scuza, justificarea şi minciuna, căi prin care a încercat să nu-şi piardă reputaţi. Frica de a fi respins, dispreţuit, de a pierde afecţiunea celorlalţi, l-a împins pe om spre minciună.
Omul ce este fără de Dumnezeu şi-a pierdut identitatea, este lipsit de valoare. De aceea el se străduieşte cu disperare să şi-o recupereze, atribuindu-şi singur valoare şi importanţă. El face acest lucru înşelându-se pe sine şi înşelându-i şi pe ceilalţi, părând să fie ceva ceea ce în realitate nu este; îşi arată latura cea mai bună, fălindu-se cu motivaţii nobile, în timp ce resortul tuturor acţiunilor sale îl reprezintă purul egoism.
Un exemplu simplu: De ce copiază un elev în timpul unei lucrări? Teama de a fi considerat ca fiind mai puţin inteligent decât colegul său, în cazul în care va obţine o notă scăzută, îl împinge către minciună. În fond, în societatea noastră are valoare, declarativ, este adevărat, cel care este frumos şi inteligent. Aceasta este şi ea o minciună care influenţează întreaga existenţă.

Autoînşelarea:
În acest punct îţi vine să crezi că minciuna nu mai trebuie să aibă nici un loc în viaţa unui creştin. Este adevărat, însă realitatea se prezintă din păcate altfel. Unde este problema?
Când o persoană şi-a predat viaţa Adevărului, lui Dumnezeu în conceptul creştin, minciuna, negativul, sau, respectând conceptul, adversarul lui Dumnezeu, pierde din influenţă, însă nu se resemnează. Omul, conştientizând răul minciunii, face tot ce poate să nu mintă, fiindu-i însă greu să se dezveţe de acest obicei, acest nărav, altfel spuns omul, în acest fel, nu mai este proprietatea diavolului, însă acesta încercă să-l facă inutilizabil pentru obiectivele lui Dumnezeu, de aceea el încearcă în mod repetat să-l facă să cadă. Mulţi oameni, respectându-şi principiile, respectând legile divine, se chinuie cu complexele de inferioritate care-i copleşesc şi cu lipsa respectului de sine. Aceste trăiri negative sunt dificil de eliminat, fiindcă sunt adânc înrădăcinate, crescute şi hrănite de mulţi ani. Gânduri ca: “Sunt un nimeni”, “Nu sunt capabil de nimic” trebuiesc recunoscute ca fiind nişte minciuni şi respinse. Dacă n-o face, ele vor constitui un teren fertil pentru alte minciuni. Astfel se poate ajunge, de exemplu, la împrăştierea de zvonuri cu privire la alţii sau la defăimarea altora. Şi asta se face doar pentru ca, cel ce are astfel de idei, să se simtă el mai bun, superior celorlalţi. Problema este că omul ajunge el însuşi să creadă cu vremea nişte neadevăruri mereu repetate. Cel ce se surprinde spunând o minciună sau o jumătate de adevăr, nu e cazul să considere asta ca fiind o bagatelă, ci să recunoască minciuna şi să ceară iertare pentru ea. Omului îi este greu, se dovedeşte neputincios, propriul rău îl împiedică să o facă. Alfel spus, diavolul, partea din el ce e intrată în om prin faptele vechi, vrea să îl împiedice s-o facă. El îi şopteşte omului că va pierde în faţa celorlalţi şi va fi dispreţuit. Însă adevărat este tocmai contrariul. Dacă nu se ia în serios minciuna, conştiinţa va deveni tot mai insensibilă si odată cu trecerea timpului nu va mai reacţiona defel. Omul devine imun la vocea lăuntrică şi trăieşte în autoînşelare. Paralizează şi astfel se face, pentru sine, inutilizabil.

Educaţia spre adevăr
Un copil, mic, deja este deosebit de rafinat când e vorba să caute scuze, să descrie în mod eronat o situaţie, să arunce vina pe alţii, să muşamalizeze şi să ascundă. Părinţii, educatorii se află în pericolul de a nu lua foarte în serios acest lucru. Motivul poate fi că ei înşişi nu sunt nişte campioni ai onestităţii. Un copil îşi dă imediat seama de felul în care reacţionează adulţii în anumite situaţii şi procedează şi el întocmai. De aceea onestitatea începe de la cei maturi, înainte de toate. Maturii trebuie să fie dispuşi să accepte adevărul, să umble în lumină, să devină sensibili la minciunile cotidiene cu care s-au deprins. Nu i se poate impune unui copil să fie onest, dar i se poate sensibiliza conştiinţa. De aceea scuzele şi justificările false nu trebuie să fie minimalizate. Minciunile distrug încrederea, iar fără încredere nu este posibilă o comuniune reală. Este o componentă a educaţiei de a i se arăta în mod repetat, copilului, ce consecinţe grave poate avea minciuna: în locul încrederii apare neîncrederea; acolo unde domneşte neîncrederea, apare nesiguranţa, teama. Această lipsă a siguranţei şi frica, ce la tot pasul este întâlnita, sunt roadele minciunii. Mai nimeni nu este de încredere, mai nimeni nu cere şi nu acoră încredere, în mai nimic. Cuvântul dat, promisiunea făcută nu mai au valoare. Aşa însă este imposibil de trăit!
Rostirea adevărului este legată uneori, dacă nu de cele mai multe ori, de anumite dezavantaje. Cine nu profită de o situaţie creată prin minciună trece drept un prost. Şcolarul care are posibilitatea să copieze şi astfel să obţină a notă bună şi totuşi n-o face, este considerat drept nătâng de către colegi. Dar nu există în acest dispreţ, în neînţelegerea respectivă şi o doză de admiraţie? Admiraţie faţă de un om care de dragul adevărului este gata să accepte un aparent dezavantaj? Chiar din vechime, prin Biblie, omului i se spune că trebuie să fie lumină şi sare în această lume. Lumina descoperă rana iar sarea o arde! Comportamentul corect al unei persoane pune în mod automat în discuţie comportamentul celui de alături, fiind astfel oricând un stimulent pentru o corectare a vieţii, pentru o întoarcere.

Ca ziua şi noaptea
“Eu sunt Adevărul”, afirmă Isus despre Sine, şi-l numeşte pe diavol “tatăl minciunii”. După cum Dumnezeu stă pentru principiul adevărului, tot astfel şi Satana stă pentru cel al minciunii, al înşelătoriei şi al amăgirii. Necredinta nu este nimic altceva decât respingerea conştientă a adevărului şi încrederea în minciună.
Acesta este motivul pentru care minciuna controlează în definitiv fiecare aspect al vieţii şi descoperă ai cui fii suntem. O idee centrală al mişcării New Age îl constituie subordonarea lui Dumnezeu de către om şi faptul că Dumnezeu reprezintă atât binele cât şi răul, adevărul ca şi minciuna. Şi spun asta cei care flutură steagul credinţei, uitân că  “Dumnezeu este lumină şi în El nu este întuneric” (Ioan 1,5).
Minciuna şi adevărul se deosebesc ca ziua şi noaptea, ca lumina şi întunericul. Omul fără Dumnezeu este orbit, devenind un prizonier al minciunii. Şi e pasul de început în a se lipsi de libertate în faţa celorlalţi. Dar care om îşi mai aminteşte că s-a spus, de mult, oamenilor: “Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi” (Ioan 8,32)?