S-a tot
vorbit şi se tot vorbeşte de răul pe care îl aduce ştiinţa omenirii, că doar
Biserica este luptătoare pentru adevăr. Alţii spun că dimpotrivă că Ştiinţa
este relevanta adevărului pe care Biserica nu-l ştie, însă şi-l asumă. Oamenii
stau de multe ori în cumpănă, atraşi fiind, după cum au conştiinţa, spre o
latură sau alta...
E drept, Biserica actuală nu se mai poate desţeleni. E de ajuns să
se vadă cum preoţii ies acum pe serii, asemenea autoturismelor într-o fabrică
de profil. Ori, cine poate pretinde că acolo unde se lucrează “pe bandă
rulantă” defectele nu apar? Sunt mulţi preoţi acum, sunt preoţi făcuţi si nu
născuţi, preoţi după lege şi nu după legământ, aidoma vremurilor vechi,
asemenea întregii societăţi care s-a învăţat să legitimeze chiar şi talentul.
Ştiinţa însă nu a dezarmat în faţa unor asemenea acuze din partea
unora din Biserici. Căci a cerceta e chiar poruncă divină. Şi o face tocmai
pentru a despărţi, dacă e cazul, adevărul de minciună.
Una dintre demonstraţiile puterii sentimentelor şi gândurilor se
poate găsi într-o relatarea a unui medic neurolog, dr. W. Jerome Stowell
(http://www.caelsanderson.com/blog/feelings-nothing-more-then-feelings/):
“Eram un ateu convins. Eram absolut sigur că Dumnezeu nu este
altceva decât suma tuturor minţilor oamenilor şi a tuturor gândurilor lor
pozitive. Cât despre conceptul de Dumnezeu atotputernic, care există mai presus
de noi şi care ne iubeşte pe toţi, având puterea de a schimba orice în creaţia
sa, nu am crezut niciodată.
Într-o zi, am trăit însă o experienţă care m-a pus pe gânduri. Mă
aflam într-un laborator uriaş şi încercam, împreuna cu colegii mei, să
descoperim lungimea undelor cerebrale. Am descoperit astfel un canal al
lungimilor de undă, “înzestrat cu o camera mach”, care permite separarea
acestor lungimi diferite ale fiecărui individ în parte, conferindu-i acestuia o
identitate mai clară decât amprentele palmelor sale. Ar trebui să reţinem cu
toţii acest lucru: Dumnezeu poate păstra în cer o fişă a gândurilor noastre
individuale, la fel cum FBI-ul poate păstra o fişă a amprentelor noastre, în
fişetele sale din Washington D.C.
Ne-am propus să facem un experiment pentru a stabili ce se
întâmplă în interiorul creierului, în momentul tranziţiei de la viaţă la
moarte. Am ales ca subiect o femeie care a fost trimisă de familia ei la un
ospiciu de nebuni, dar care a fost externată. Singura boală pe care i-au
descoperit-o medicii a fost un cancer la creier, care îi afecta exclusiv
echilibrul corporal. În ceea ce priveşte luciditatea şi starea ei mentală,
femeia era excepţional de inteligentă. Ştia foarte bine că urmează să moara,
într-un timp foarte scurt. Am informat-o şi noi de acest lucru.
Am instalat în salon un aparat encefalograf, pentru a vedea ce se
întâmpla în creierul ei, în momentul tranziţiei de la viaţă la moarte. Am
instalat de asemenea un microfon minuscul, de mărimea unei monede de un
shilling, pentru a afla dacă are ceva de comentat, în acest moment apoteotic.
Eu mă aflam într-o cameră alaturată, împreună cu alţi patru colegi
şi cu instrumentele pregătite pentru a înregistra tot ce se întâmplă. Aparatul
nostru avea acul îndreptat către zero, aflat chiar în centrul scalei. În cele
două părţi laterale, scala avea câte 500 de gradaţii, pozitive în partea
dreaptă şi negative în partea stângă. Ceva mai devreme am folosit acest aparat,
pentru a înregistra puterea folosită de o staţie de emisie de 50 KW, pentru a
trimite un mesaj in jurul lumii. Acul aparatului a înregistrat cu aceasta
ocazie 9 gradatii în partea pozitivă (dreapta).
Când a simţit că i s-a apropiat sfârşitul, femeia a început să se
roage la Dumnezeu. Ea i-a cerut Domnului să aibă milă de cei care s-au folosit
de ea cu atâta dispreţ, după care şi-a reafirmat credinţa în Dumnezeu,
spunându-I că ştie că El reprezintă singura putere vie care există, care a
existat şi care va exista vreodată. L-a slăvit pe Dumnezeu şi I-a mulţumit
pentru că i-a permis să se foloseasca de această putere şi să îi cunoască,
astfel, realitatea. I-a spus de asemenea cât de mult îl iubeşte.
În camera alăturată, eram cu toţii atât de fascinaţi de rugăciunea
femeii, încât am uitat complet de experimentul nostru. Ne-am uitat unii la
alţii şi am văzut lacrimi curgându-ne pe feţe. Subit, aparatul nostru (de care
uitaserăm cu toţii) a scos un zumzet. Ne-am uitat la ac şi am constatat că
acesta ajunsese la 500 de gradaţii în partea pozitiva a scalei şi că încerca cu
disperare să depaşească acest prag! Cu ajutorul acestui instrument, ne-am dat
seama că cerebelul unei femei singure, aflată pe patul de moarte şi în
comuniune cu Dumnezeu, emite o putere de 55 de ori mai mare decat cea a unei
staţii de emisie de 50 KW, care trimite un mesaj în jurul lumii.
Pentru următorul experiment, am ales un subiect cât mai diferit de
primul: un bărbat care se afla în spitalul nostru şi care suferea de o boala
mortală. Creierul său era atât de atrofiat, încât era pe punctul de a muri.
Bărbatul era practic un nebun. Dupa ce
ne-am reglat instrumentele, am trimis una din asistente cu misiunea să îl
enerveze pe bărbat. Femeia a reuşit să îi atragă interesul asupra ei, după care
i-a spus că nu mai doreşte să aiba nimic de-a face cu el. Bărbatul a început
imediat să o injure, moment în care acul aparatului nostru a început să se
deplaseze în partea negativă a scalei. În continuare, bărbatul a blestemat-o pe
femeie şi a luat numele Domnului în deşert. Acul aparatului nostru s-a deplasat
imediat până la ultima gradaţie negativă a scalei (-500).
Am putut înregistra astfel, cu ajutorul aparatelor de măsurat, ce
se întâmplă în interiorul creierului uman, atunci când acesta încalcă una
dintre Cele Zece Porunci ale lui Dumnezeu: „Să nu iei numele Domnului în
deşert”. Am reuşit să măsurăm, cu ajutorul aceluiaşi aparat, puterea pozitivă a
lui Dumnezeu şi puterea negativa a adversarului său.
Am descoperit astfel că adevărul benefic este pozitiv, iar toate
gândurile nebenefice, descrise perfect de Cele Zece Porunci biblice, sunt
negative. Daca aceste unde cerebrale pot fi înregistrate chiar şi cu ajutorul
aparatelor noastre obiective de măsurat, cu atât mai evident este faptul că ele
pot fi înregistrate inclusiv de Dumnezeu. Deci atenţie ce gândim şi vorbim!”
Acesta este doar un experiment, o constatare... Câte însă altele
vor mai fi şi nu ştie (încă) de ele. Oare noi nu am primit niciodată ceea ce
ne-am dorit, însă n-am primit şi ceea ce noi consideram că trebuie “inclus” la
pachet şi atunci am realizat (sau nu!) că vinovat nu e ceea ce am primit sau
cel ce ne-a dat, ci noi înşine? N-ar fi mai bine poate, să cerem “Da-mi,
Doamne, ce mi-i dat!” şi să acceptăm ceea ce primim, căci ceea ce ni se dă ne
este de mare folos?
Eu unul, din întâmplările vieţii mele, ale altora pe care i-am
cunoscut bine, le-aş spune şi altora să vadă de nu-i mai bine aşa!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu