19 ian. 2012

Vămile Văzduhului [1] *

Sufletul este luat fie de îngeri, fie de diavoli, adică de cei de cu care s-a înrudit prin viaţa sa.
Există însă texte patristice care înfăţişează în chip amănunţit călătoria sufletului spre cer printre mulţimile de duhuri, cearta şi lupta ce se dă pentru el între demoni şi ingeri. Pentru că nu sunt numai sfinţi pe lume şi nici doar oameni cu totul înrobiţi de rău, ci în cei mai mulţi binele şi răul sunt amestecate, şi acestea sunt acum cântărite, iar îngeri şi duhurile rele se războiesc, ca să-şi ia fiecare partea sa.
Astfel, că "ava Teofil zicea: Ce fel de frică şi cutremur şi nevoie avem să vedem când sufletul se desparte de trup! Că vine la om oaste şi putere de la stâpânirile cele potrivnice, stăpânii întunericului, stăpânitorii vicleşugului şi începătoriile şi stăpâniile, duhurile răutăţii, şi că la judecată îl ţin pe suflet, aducând asupra-i toate păcatele lui cele întru ştiinţă şi cele întru neştiinţă, de la tinereţe până la vârsta la care a răposat, Deci stau apărându-l de toate cele făcute de dânsul. Ce fel, dar, de cutremur socoteşti că sufletul în ceasul acela, până ce va ieşi hotărârea şi i se va face slobozenia lui? Acesta este ceasul nevoii lui, până ce va vedea ce sfârşit va lua el. Şi iarăşi dumnezeieştile puteri stau în preajma feţei celor potrivnici şi ele aducând cele bune ale lui. Ia seama, dar, că sufletul stând la mijloc cu multă frică şi cutremur stă până ce judecata lui va lua hotărâre de la Dreptul Judecător".
Ava Antonie, încă în trup fiind, a văzut în duh ce se întâmplă cu sufletul în asemenea clipe: "Voind odată să mănânce şi ridicându-se să se roage pe la ceasul al noualea, s-a simţit pe sine răpit cu mintea. Şi lucru minunat, aflându-se aşa, s-a văzut pe sine că ieşit în afară de sine şi călăuzit de multe fiinţe prin vazduh. Apoi simţi nişte vrajmaşi amarnici şi cumpliţi stând în văzduh şi voind să-l împiedice să treacă. Dar fiinţele care-l călăuzeau, luptând împotriva acelora, aceia le cereau să li se dea voie să afle dacă Antonie nu le e supus lor prin ceva. Deci cerându-i aceia socoteală de păcatele lui, începând de la naşterea lui, cei ce conduceau pe Antonie îi împiedicară, spunând: Păcatele lui începand de la naşterea lui le-a şters Domnul, iar de când s-a făcut monah şi s-a făgăduit lui Dumnezeu, poate să dea socoteala [...]. Atunci învinovaţindu-l ei, dar neputându-l dovedi ca vinovat, i s-a făcut calea slobodă şi neîmpiedicată. Apoi îndată s-a văzut pe sine întorcându-se în sine [...]. Dar uitând să mănânce, a rămas restul zilei şi toată noaptea suspinând şi rugându-se. Căci rămăsese copleşit aflând cu câţi vrăjmasi avem de luptat şi câtă spaimă are să îndure omul când va avea să treacă prin văzduh. Şi-şi amintea că aceasta e ceea ce a spus Apostolul despre "stăpânitorul puterilor vazduhului" (Efes. 2, 2). Căci în aceasta stă puterea vrăjmaşului: în a se război şi a încerca să împiedice pe cei ce trec".
Multe alte texte vorbesc despre întâlnirea sufletului cu demonii în timpul înălţării sale la cer. Astfel, Avva Isaia îi îndeamnă pe ucenicii săi: "în fiecare zi să aveţi înaintea ochilor moartea şi să vă gândiţi cum veţi ieşi din trup şi cum veţi trece de puterile întunericului care vă vor întâmpina în văzduh". În Scara Sfântului loan Scărarul sunt înfaţisaţi unii care, în ceasul morţii, se întrebau cu durere: "Oare va putea străbate sufletul nostru puhoiul de nesuferit al duhurilor văzduhului?"
Se întâlnesc de asemenea texte care spun limpede că toată strădania diavolilor este să scoată la iveală orice faptă rea şi patimă a omului, pentru a-l putea opri din calea către cer. Sfântul Macarie Egipteanul, îndemnând la trezvie duhovnicească, spune: "Tu, auzind că sunt [...] puteri întunecate sub cer [...], nu ţii seama de toate acestea, pentru că n-ai înţeles că, dacă nu primeşti arvuna Duhului Sfânt, atunci când sufletul tău va ieşi din trup, acestea vor ţine sufletul tău şi nu te vor lăsa să te ridici la ceruri". Isihie Sinaitul zice şi el: "Va veni peste noi ceasul înfricoşat al morţii; va veni şi a-l ocoli nu este cu putinţă. Fie ca Stăpânitorul acestei lumi şi al văzduhului, venind atunci, să găsească fărădelegile noastre puţine şi neînsemnate şi învinuirea sa nu-i fie adeverită". Sfântul Grigorie cel Mare scrie şi el: "Se cuvine să cugetăm temeinic la înspăimântătorul ceas al morţii, la groaza ce cuprinde sufletul care-şi aminteşte de răul făcut şi, uitând de fericirea vieţii, se înspâimantă şi se teme de Dreptul Judecător. Atunci, duhurile rele cercetează faptele sufletului care s-a despărţit de trup şi-i înfăţisează păcatele spre care s-a plecat, ca să-l târască la chin pe cel ce li s-a făcut lor părtaş. Şi nu doar la sufletul păcătos, ci şi la cei drepţi vin, ca să vadă dacă nu află ceva rău în ei şi dacă nu i-au biruit cumva".
În istorisirea sa, prea fericita Teodora arată cum îngerii apără sufletul de învinuirile diavolilor punând de faţă faptele sale bune: "Când sufletul meu a ieşit din trup, atunci îngeri purtători de lumină l-au luat în mâinile lor. Şi pe când îngerii, aceşti iubitori de Dumnezeu şi de mântuirea sufletelor omeneşti, mă ţineau în mâinile lor, mulţime de draci întunecaţi şi nemilostivi m-au înconjurat, strigând: "Sufletul acesta are mulţime de păcate, deci trebuie să ne răspundeţi nouă la acestea". Aşa strigând, arătau păcatele mele. Îngerii atunci căutau în cărţile lor faptele mele cele bune, şi aflau cu darul lui Dumnezeu câte cu ajutorul Lui făcusem şi eu în viaţă. De pildă: de am dat cândva milostenie la săraci, de am hrănit pe flămânzi, de am adăpat pe însetaţi, de am îmbrăcat pe cei goi, de am găzduit pe cei fără de adăpost şi pe străini odihnindu-i, de am slujit sfinţilor, de am cercetat pe bolnavi şi pe cei întemniţaţi, de am mers cu râvna şi evlavie la sfânta biserică, de m-am rugat lui Dumnezeu cu umilinţă şi cu lacrimi pentru iertarea păcatelor, de am ascultat slujbele Sfintei Biserici cu luare-aminte, de am adus lumânări, untdelemn, tămaie, vin şi prescuri curate, liturghii pentru vii şi pentru cei răposaţi, de am cinstit Sfânta Cruce, icoanele şi toate cele sfinte cu evlavie, de am postit după rânduiala Bisericii, de am lucrat binele şi m-am ferit de răutaţi, de mi-am păzit gura a nu vorbi deşertăciuni, de a nu pârî, a nu grăi ponegriri, clevetiri, hule, minciuni, de "am răbdat năpăstuiri şi osândiri, făcând în schimb cele bune, spre slava lui Dumnezeu şi zidirea aproapelui, de mi-am întors ochii de la deşertăciunile lumeşti [...] Şi orice alte fapte bune aflau scrise în cărtile lor, le aduceau în cumpănă împotriva păcatelor mele".
Uneori, vedem că omul însuşi este chemat să răspundă la învinuirile ce i se aduc de către duhurile rele, şi care nu rareori sunt cu totul mincinoase. Astfel, Sfântul Ioan Scărarul scrie despre un oarecare Ştefan, că mai înainte de a se săvârşi din viaţă i s-a descoperit în chip minunat ceea ce avea să se petreacă cu el după moarte: "Cu o zi înainte de a se săvârşi, fu răpit cu mintea şi cu ochii larg deschişi privea spre dreapta şi spre stânga patului. Şi că tras la socoteală, zicea în auzul celor de faţă, când: Da, aşa e, e adevărat, dar am postit pentru aceasta atâţia ani; când: Nu, minţiţi, aceasta n-am făcut-o. Apoi iarăşi: Da, aceasta e adevărat, dar am plâns şi mi-am împlinit slujirea. Şi iarăşi: Cu dreptate mă învinuiţi. Şi mai zicea încă: Da, e adevărat, pentru acestea n-am ce să spun. Dar la Dumnezeu este şi mila. Era o privelişte înfricoşătoare şi înspăimântătoare această tragere la socoteală nevăzută şi neîndurată. Şi ceea ce era şi mai înfricoşător era ca-l osândeau şi pentru cele ce n-a făcut. Vai, ce lucru groaznic! Sihastrul şi pustnicul acela spunea la unele din greşalele sale: La acestea n-am ce zice!, el care era de patruzeci de ani călugar".
Pentru înfruntarea unor asemenea părăsi vicleni şi plini de răutate, care fac şi mai anevoioasă şi primejduită trecerea sufletului, e mare nevoie de ajutor îngeresc şi ceresc. Sfântul Ioan Carpatiul, vorbind şi el despre această încercare, arată că sufletul celui drept, întărit prin credinţa în Dumnezeu şi îmbărbatat de îngerii care-l însoţesc, îi biruieşte în cele din urmă pe cei ce-l învinuiesc fără temei: "Când sufletul iese din trup, vrăjmaşul dă năvală asupra lui războindu-l şi ocărându-l cu îndrăzneală şi făcându-se pârâş amarnic şi înfricoşat al lui pentru cele ce a greşit. Dar atunci se poate vedea cum sufletul iubitor de Dumnezeu şi preacredincios, chiar dacă a fost mai înainte rănit adeseori de pacate, nu se sperie de năvălirile şi ameninţările aceluia, ci se întăreşte şi mai mult întru Domnul şi zboară plin de bucurie, încurajat de sfintele Puteri care îl conduc, şi împrejmuit ca de un zid de luminile credinţei, strigând şi el cu multă îndrăzneală diavolului viclean: Ce este ţie şi nouă, înstrăinatule de Dumnezeu? Ce este ţie şi nouă, fugarule din ceruri şi slugă vicleană? Nu ai stăpânire peste noi, căci Hristos, Fiul lui Dumnezeu, are stăpânirea peste noi şi peste toti. Lui I-am păcătuit, Lui îi vom răspunde, având zălog al milostivirii Lui faţă de noi şi al mântuirii noastre cinstita Lui cruce. Iar tu fugi departe de noi, pierzătorule! Căci nimic nu este ţie şi slugilor lui Hristos. [...] Iar sufletul aflându-se deasupra, zboară asupra vrăjmaşului, lovindu-l, ca vulturul repede zburător pe corb. După această e dus cu veselie de dumnezeieştii îngeri la locurile hotărâte lui, potrivit cu starea sa".
* - material documentat

Un comentariu:

Genny spunea...

Foarte adevarat! Multumesc Daniel! <3

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...